CAPITOUL 2: MANEVRE POLITICE: CUM AU FOST CONVINŞI ROMANII SĂ ACCEPTE CREŞTINISMUL

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOUL 2: MANEVRE POLITICE: CUM AU FOST CONVINŞI ROMANII SĂ ACCEPTE CREŞTINISMUL

Anii 200 – 500 Era Noastră

“Creştinismul îşi datorează o mare parte din succesul său manevrelor politice făcute de primii creştini ortodocşi. Ei au reuşit să transforme creştinismul dintr-un cult minuscul şi detestat în religia oficială a Imperiului Roman.

Scopul lor a fost să creeze ceea ce Episcopul Irenaeus a numit „biserica catolică răspândită în toată lumea, până la capătul pământului.” (nota 1)

Pentru a-şi îndeplini scopul au folosit orice mijoace. Au revizuit scrierile creştine şi şi-au modificat principiile pentru a face creştinismul mai acceptabil.

Au fost codoşii autorităţilor Romane. Au inclus în creştinism tradiţii păgâne.

Creştinii ortodocşi s-au făcut plăcuţi Imperiului, nu ca o religie care ar fi încurajat cunoaşterea şi spiritualitatea, ci mai degrabă ca una care a făcut ordine şi a impus conformitate în imperiul aflat în declin.

În schimb, guvernanţii Romani le-au garantat creştinilor ortodocşi privilegii fără precedent, permiţând astfel Bisericii creştine să devină exact acel tip de putere autoritară căreia i s-a opus în primul rând Iisus.

A face creştinismul acceptabil nu era de ici-colo: creştinii erau detestaţi în Imperiul Roman.

Romanii i-au inclus fără mari bătăi de cap pe noii zei şi zeiţe în panteonul lor în speranţa că îşi vor asigura lor înşile o mai mare protecţie şi securitate.

Edictul de la Milano din 313 Era Noastră, de exemplu, garanta tuturor libertate religioasă astfel încât „orice divinitate ar fi din ceruri să fie binevoitoare şi înţelegătoare faţă de noi şi faţă de toţi cei care se supun autorităţii sale.” (nota 2)

Însă creştinii credeau că în ceruri se afla doar Dumnezeul lor, şi numai el, şi au refuzat să Îi permită să fie slujit împreună cu alţi zei.

Când au refuzat să jure loialitate panteonului zeilor din Imperiul Roman, creştinii au fost văzuţi ca trădători ai statului Roman. De când împăraţii romani începuseră să se vadă pe ei înşişi ca divini, loialitatea faţă de zeii romani simboliza simultan şi loialitatea faţă de statul Roman.

Comportamentul creştinilor era de aşa natură că romanii ajungeau să îi deteste foarte uşor. Episcopul Irenaeus a declarat, de exemplu, „Noi nu avem nevoie de nici o lege pentru că deja suntem deasupra ei prin statutul divin al comportamentului nostru.” (nota 3)

Documente din jurul anilor 200 arată cât îi detestau romanii pe creştini:

…sunt nişte indivizi „dintre cei mai mizerabili cu putinţă”, o bandă de „bărbaţi ignoranţi şi femei credule”, care „cu toate întâlnirile lor în timpul nopţii, posturile lor solemne şi mâncarea lor de nemâncat sunt nişte oameni secretoşi şi cărora le place să trăiască în obscuritate”, „îi scuipă pe zei şi râd de cele sfinte…” (nota 4)

Şi totuşi, în ciuda acestor lucruri, creştinii au câştigat nu numai acceptul dar şi puterea de a-şi impune religia ca fiind cea oficială în imperiului Roman, în timpul domniei împăratului Constantin, în secolul al 4-lea.

Ortodocşii au folosit mijloace politice de mare efect pentru a ajunge aici.

Şi-au construit organizaţia nu pentru a încuraja spiritualitatea, ci pentru a putea controla mase largi de oameni. Au simplificat condiţiile de primire a noilor credincioşi. Biserica Catolică a decis că oricine făcea o mărturisire de credinţă, accepta botezul, participa la rugăciuni, se supunea ierarhiei bisericii şi „credea că nu există decât unul şi un singur adevăr – acela al apostolilor, care e transmis de biserică” putea fi creştin. (nota 5)

Aşa cum a scris un istoric, asemenea criterii sugerează că „pentru a atinge salvarea, un ignorant nu avea nevoie decât să creadă, fără să înţeleagă ce anume crede, şi doar să se supună autorităţilor.” (nota 6)

Ortodocşii au ignorat argumentul că un creştin adevărat ar fi trebuit să se poarte ca atare şi să arate maturitate, şi nu doar să participe la ritualuri.

Unii creştini gnostici, de exemplu, au insistat că Iisus a spus: “După faptele lor îi veţi cunoaşte…” (nota 7)

Botezul nu făcea pe cineva creștin, spuneau ei, din moment ce mulți oameni ”intră în apă și ies din ea fără să fi primit nici o taină.” (nota 8)

Standardele simple ale ortodocșilor, însă, le permiteau mai uşor să-şi mărească numărul de recruţi.

Creştinii ortodocşi au alcătuit Biblia nu pentru a cuprinde toate evangheliile într-o singură carte, ci mai degrabă pentu a încuraja uniformitatea.

Din diversitatea de evanghelii creştine, în jurul anului 180 era noastră, episcopul Irenaeus a selectat prima listă de scrieri care vor forma Noul Testament de astăzi.

Între 393 şi 397, episcopul Athanasius a alcătuit o listă similară de evanghelii care a fost ratificată de consiliul bisericesc de la Hippo şi de la Cartagia. (nota 9)

Interzicând şi arzând celelalte scrieri, care nu au fost cuprinse în biblia oficială, Biserica Catolică a lăsat impresia că actuala Biblie ar fi cea adevărată şi că numai cele 4 evanghelii canonizate au reprezentat doctrina creştină originală.

Şi cu toate acestea, în anul 450, Theodore din Cyrrhus a declarat că, numai în dioceza sa, circulau 200 de evanghelii diferite. (nota 10)

Chiar şi Enciclopedia Catolică admite astăzi că “ideea unui singur Nou Testament, clar de la început şi acceptat de toată lumea nu are nici o bază istorică.” (nota 11)

Dincolo de faptul că a selectat doar anumite evanghelii care vor fi cuprinse în Biblie, Biserica şi-a revizuit mesajul evanghelic de fiecare dată când traducea această carte.

Filosoful roman Celsus a fost martorul falsificării scrierilor creştine în secolul al doilea şi a spus despre revizionişti:

Unii dintre ei, cum erau beţi, inventau viziuni din capul lor, şi au modificat scrierile originale ale evangheliei, pentru a putea să respingă obiecţiile care erau aduse la adresa ei.” (nota 12)

Enciclopedia Catolică recunoaşte că “în toate capitolele, falsificarea şi interpretarea, precum şi ignoranţa au produs o deformare (a Evangheliilor) pe o scară foarte mare.” (nota 13)

În ciuda interdicţiilor bisericii ca cercetarea originilor evangheliilor să nu mai poată fi făcută, învăţaţii au putut arăta că cele 4 evanghelii canonizate au fost prelucrate şi modificate. (nota 14)

În timp ce biserica pretindea că adevărul avea o natură statică şi că nu a fost revelat decât o singură dată, mereu găsea motive pentru a-l adapta noilor cerinţe.

Încercările de uniformitate nu au reuşit întru totul. Chiar şi cele 4 evanghelii canonizate se contrazic una pe cealaltă.

Evanghelia lui Matei spune că Iisus era un aristocrat care descindea din David prin neamul lui Solomon, în timp ce evanghelia după Luca spune că Iisus provenea din clasa de jos, iar evanghelia după Marcu spune că Iisus s-a născut în familia unui tâmplar sărac.

La naşterea sa, Iisus a fost vizitat de magi, potrivit lui Matei, dar potrivit lui Luca, a fost vizitat de păstori.

La moartea lui Iisus, evanghelia după Matei susţine că ultimele cuvinte ale lui Iisus au fost “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Dar, potrivit lui Luca, Iisus ar fi spus: “Tată, în mâinile tale îmi las sufletul.” Iar Evanghelia după Ioan scrie că a spus sec: “S-a terminat.” (nota 15)

Autorii “Sfântul Sânge, Sfântul Graal” întreabă “Cum ar putea evangheliile să fie de necontestat când ele se contrazic una pe alta?” (nota 16)

Totuşi, împăratul roman Constantin a ţinut cont de insistenţa bisericii asupra uniformităţii. Constantin, un bărbat care şi-a executat propriul fiu şi a fiert-o de vie pe soţia sa (nota 17), vedea în creştinism o cale pragmatică pentru a-şi întări puterea militară şi pentru a uni vastul Imperiu Roman, care începuse să se destrame.

Legenda spune că împăratul Constantin ar fi avut un vis care l-a determinat să accepte creştinismul. În acel vis ar fi văzut o cruce apărând pe cer şi pe care erau scrise cuvintele: “Sub acest semn vei învinge.”

c2 constantin

În timp ce el personal s-a convertit la creştinism doar pe patul de moarte, Constantin a recunoscut creştinismul ca oferindu-i mijloacele de a pune capăt disputelor din interiorul Imperiului Roman şi astfel a decretat că creştinismul va fi religia oficială a Imperiului.

Creştinii ortodocşi au avut grijă ca creştinismul să nu fie asociat cu nici o formă de insurgenţă sau răzmeriţă politică. Cel mai probabil ei au denaturat adevărul implicării politice a lui Iisus, susţinând că evreii şi nu romanii ar fi fost cei responsabili de moartea sa.

Bibliile canonizate în mod suspect ignoră adevărul rezistenţei din ce în ce mai dârze a evreilor sub ocupaţia romană a Iudeii în timpul vieţii lui Iisus. Există o singură excepţie de la această linie: evanghelia după Luca povesteşte că acest bărbat (Iisus) ducea poporul nostru pe o cale greşită şi că le-a interzis (evreilor) să plătească birurile către Cezar. (nota 18)

La mai puţin de 40 de ani de la moartea lui Iisus, tensiunile dintre evreii aflaţi sub ocupaţia imperiului şi armata romană au ecaladat într-un război violent şi sângeros.

Iisus era probabil implicat activ în problemele comunităţii sale atât ca lider politic, cât şi ca unul spiritual.

Termenul Cristos, şi în greacă şi în ebraică era folosit pentru a desemna statutul unui rege sau al unui lider politic. (nota 19)

Ţinând cont de contextul politic din acea vreme, e mult mai probabil ca romanii – şi nu evreii – să-l fi ucis din cauza activităţii sale împotriva lor.

Crucificarea era pedeapsa standard aplicată de romani pentru nesupunere şi crucea era un simbol al rezistenţei evreilor sub ocupaţia romanilor. (nota 20)

Aruncând vina asupra evreilor pentru moartea lui Iisus a fost foarte probabil un mijloc convenabil pentru a ascunde implicarea politică a lui Iisus împotriva romanilor şi pentru a disocia creştinismul de orice formă de rebeliune politică. (nota 21)

c2 iisus

Odată ce creştinismul a prins putere, ortodocşii au permis împăratului roman să influenţeze direct doctrina creştină. Pentru a pune capăt disputelor ideologice din interiorul Bisericii, Constantin a convocat şi a prezidat primul consiliu ecumenic de la Niceea din 325.

În cartea sa, “Ereticii”, Walter Nigg descrie modul în care s-a ajuns la un consens:

“Constantin, care privea disputele religioase numai dintr-un punct de vedere politic, a impus unanimitatea, dându-i afară pe episcopii care nu au vrut să adere la noul rol al credinţei. Astfel a putut să spună că s-a atins unitatea. “A fost la urma urmei ceva ce nu s-a mai pomenit – ca o credinţă universală să fie instituită numai prin autoritatea împăratului, care, ca novice nici măcar nu primise taina euharistului şi era total lipsit de har pentru a putea prezida peste cele mai înalte mistere ale credinţei. Nici un episcop nu a scos un cuvânt în faţa acestei monstruozităţi.” (nota 22)

Decizia politică luată la Consiliul de la Niceea a făcut din credinţa niceeană un mijloc de a păstra intactă credinţa într-o unică divinitate, în timp ce permitea integrarea lui Iisus ca reprezentarea a lui Dumnezeu. Iisus nu mai trebuia considerat muritor; era o latură a lui Dumnezeu şi putea fi înţeles ca Tată, Fiu, şi Duh Sfânt. Această nouă sfântă trinitate imita de fapt o mai veche reprezentare a divinităţii, care întruchipa valoarea naturii diferite a acesteia.

c2 trinitatea

De exemplu, viziunea lui Dumnezeu în Cartea Secretă a lui Ioan, a gnosticilor, “Eu sunt Tatăl, eu sunt Mama, eu sunt Copilul” (nota 23) ilustra conceptul de sinergie în care întregul era creat ca fiind ceva mai mare decât suma părţilor.

Un alt text numit “Sofia lui Iisus Cristos” povestea despre cum energiile masculine şi feminine au creat prin împreunarea lor “primul născut, un fiu androgin. Numele său masculin era “Prima Născătoare Sofia, Mama Universului”. Unii îi spun “Iubire”. Acum prima născătoare e numită ”Cristos”. (nota 24)

Chiar și Coranul Islamic a confundat trinitatea creștină cu una cu mult mai veche, dinainte de apariția creștinismului, atunci când se referă la trinitatea formată din Dumnezeu, Fecioara Maria și Iisus. (nota 25)

Credința niceeană a stabilit însă o trinitate care susţinea că cele trei naturi ale sale erau una și aceeași, făcând-o unică. Orice referință la sinergie, la energie, la magie care ar fi rezultat din împreunarea a doi oameni diferiți a fost, astfel, pierdută.

Consiliul de la Niceea a eliminat imaginea tatălui, a mamei și a copilului, și a înlocuit termenul ebraic pentru femininul cuvântului spirit, ruah, cu cel din greacă, de genul neutru, pneuma. (nota 26)

Trinitatea era compusă acum din tată, fiu şi un spirit neutru şi lipsit de sex.

Creştinii au descris-o ca fiind formată din trei bărbaţi tineri care aveau aceeași formă și arătau la fel. (nota 27)

Mai târziu, slujbele medievale comparau trinitatea cu ”reflecțiile identice în cioburile unei oglinzi sparte sau cu faptul că apa, zăpada și gheața aveau aceeași compoziție.” (nota 28)

În secolul al 7-lea, doi Papi au interzis cartea unei călugărițe spaniole, Maria d’Agreda, ”Orașul misterios al lui Dumnezeu” pentru că sugera că trinitatea era formată din Dumnezeu, Maria şi Iisus. (nota 29)

Orice aluzie la diferenţa dintre naturile componente ale divinităţii a fost pierdută: divinitatea urma să fie percepută într-o singură reprezentare, ori masculină, ori de gen neutru, dar niciodată feminină.

Cu toatea acestea tocmai credinţa în mai multe reprezentări ale lui Dumnezeu — şi nu unicitatea teologiei creştine —  i-a ajutat pe romani să se obişnuiască cu creştinismul.

Creştinismul semăna cu anumite elemente din credinţele romanilor, în special cu venerarea zeului Mitra sau Mitraismul. Ca “Protector al Imperiului”, (nota 30), Mithra era foarte apropiat de zeii soarelui, Helios and Apollo. Ziua de naştere a lui Mithra, 25 decembrie, în apropierea solstiţiului de iarnă, a devenit ziua de naştere a lui Iisus. Păstorii au asistat la naşterea lui Mithra şi au participat împreună cu Mithra la o ultimă cină înainte ca el să se ducă la ceruri. (nota 31)

Ridicarea la ceruri a lui Mithra, care avea semnificaţia întoarcerii puterii soarelui cu prilejul echinoxului de primăvară, a devenit sărbătoarea creştină de Paşti.

Creştinii au pus mâna pe un templu dedicat lui Mithra, aflat într-o peşteră pe dealul Vaticanului din Roma, şi l-au transformat în sediul Bisericii Catolice.

Titlul mithraic de înalt preot, Pater Patrum, a devenit curând titlul pentru episcopul Romei, Papa. (nota 32)

Părinţii creştinismului au justificat asemănările remarcabile dintre Mithraism şi creştinism ca fiind lucrarea diavolului, şi au declarat că multe dintre legendele vechi şi antice ale Mithraismului ar fi fost plagieri neruşinate ale adevăratei credinţe, cea creştină. (nota 33)

Fără să fie deloc promovată de biserică la început, figura Mariei a devenit idolatrizată ca natura feminină a lui Dumnezeu. Din moment ce creştinismul era foarte asemănător cu Mithraismul, la fel idolatrizarea Mariei a semănat cu idolatrizarea mai multor zeiţe divine dinainte de apariţia Creştinismului, în special cele care promovau tradiţia mamă-fiu cum ar fi Isis-Horus, Juno-Mars, Cybele-Attis, și Neith-Ra. Maria a fost percepută ca fiind mai accesibilă, mai abordabilă și mai umană decât imaginea unui Dumnezeu atotputernic și neiertător.

A fost văzută ca fiind blândă și iertătoare și mult mai dispusă să ajute oamenii în viaţa de zi cu zi. În secolul al 5-lea, istoricul Sozomen a descris-o pe Maria astfel  în cartea sa despre Anastasia din Constantinopol:

O putere divină s-a manisfestat, şi a fost de ajutor şi în viziuni şi în vise, adesea pentru că aducea vindecarea multor boli şi alinare pentru cei afectaţi de o schimbare bruscă în viaţa lor. Această putere i-a fost atribuită Mariei, Mama lui Dumnezeu, Fecioara Sfântă, pentru că ea se manifesta în acest mod.” (nota 34)

Nici Biblia, nici creştinii nu au încurajat idolatrizarea Mariei şi nici nu au recunoscut-o ca fiind sfântă. (nota 35)

Deşi Consiliul de la Niceea a reafirmat că Cristos a fost într-adevăr născut de Fecioara Maria, în al 4-lea secol, Episcopul Epiphanius a exprimat astfel sentimentul creştinilor ortodocşi: “Să fie veneraţi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar nimeni să nu se roage Mariei.” (nota 36)

În primele cinci secole, arta creştină o arăta pe Maria într-o situaţie mai puţin venerabilă şi decât a magilor, cei trei înţelepţi, care purtau veşminte scumpe, în timp ce Maria nu purta nimic de felul acesta. (nota 37)

În secolul al 4-lea, Sf. Chrysostom a acuzat-o pe Maria că ar fi încercat să obţină putere şi să “se facă venerabiă folosindu-se de fiul ei.” (nota 38)

Miminalizând semnificaţia Mariei a fost o modalitate de a descuraja asemănările dintre ea şi alte zeiţe precreştine din antichitate. Episcopul Epiphanius a scris:

Dumnezeu s-a pogorât din ceruri, cuvântul s-a întrucipat în trupul unei Virgine sfinte, nu, cu siguranţă nu această Virgină ar trebui adorată, şi nici nu ar trebui considerată divină, nici nu ar trebui să îi aducem ei sacrificii, nici să permitem ca după atâtea secole femeile să poată deveni preotese…. (Dumnezeu) nu i-a permis nici să boteze, nici să binecuvânteze discipolii, nici nu i-a dat voie să conducă treburile pământeşti.” (nota 39)

Creştinismul, aşa cum l-au înţeles ortodocşii, avea legătură cu puterea unică a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, şi nu avea legătură cu nici un aspect feminin al naturii lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, oamenii au continuat să o venereze pe Maria. Când, în 431, Consiliul de la Ephesus a sugerat că Maria putea fi venerată în tăcere, mulţimile au ieşit pe străzi, într-un delir de bucurie, în procesiuni cu torţe, strigând “Lăudată fie Theotokos (Mama lui Dumnezeu)!” (nota 40)

Templele vechi şi locurile sacre, în trecut dedicate zeiţelor pre-creştine, au fost rededicate sau înlocuite de biserici ridicate în slava Mariei.

În Roma, pe dealul Esquitine biserica Santa Maria Maggiore a înlocuit templul care îi fusese dedicat Sibilei. În apropiere de Panteon, o biserică ridicată în cinstea Mariei a luat locul sanctuarului care fusese dedicat lui Isis, în timp ce o alta a fost construită pe locul unde fusese un templu dedicat Minervei.

Pe Capitoline în Aracoeli, Sfânta Maria a luat locul zeiței feniciene, Tanit.

În Cipru, templele unde era slăvită Afrodita au devenit cu ușurință temple unde era acum slăvită Maria, și care și în această zi sunt numite Panaghia Aphroditessa. (nota 41)

Geoffrey Ashe scrie în cartea sa ”Virgina”:

”La fel ca Sibila, [Maria] avea rolul de a proteja Roma. La fel ca zeiţa Atena, avea rolul de a proteja multe alte oraşe. La fel ca Isis, avea grijă de marinari, devenind şi rămânând numită “Stea a Mării”. La fel ca Juno, avea grijă de femeile însărcinate… Purta pe cap o coroană care semăna cu cea pe care o purta Sibila. Când îl ținea în brațe pe copilul ei pe tron, îi imita pe Isis cu Horus. Avea chiar și unele trăsături care semănau cu ale zeiței Neith.” (nota 42)

Cum Biserica nu a putut opri venerarea naturii feminine a divinității, pur și simplu a renumit-o, i-a dat alt nume.

În mod interesant, versiunea creștină a naturii divinității excludea orice portretizare a unuia dintre cele mai puternice aspecte ale zeițelor precreștine – chipul celei înţelepte. Cele trei chipuri ale divinității feminine erau commune în tradițiile pre-creștine, acela al Virginei, acela al Mamei, și acela al Bătrânei Înţelepte.

Maria le-a întruchipat pe primele două, atât ca Virgină, cât și ca Mamă. Al treilea chip al Înţepetei, care reprezenta punctual culminant al puterii și înțelepciunii divine, a fost exclus din canoanele creștine ale sfinților.

Respingerea de către biserică a Înţeleptei e semnificativă pentru că tocmai această Bătrână Înţeleaptă e cea care mai târziu a ajuns să întruchipeze cel mai mare dușman al Bisericii: vrăjitoarea.

Biserica a tras foloase enorme, făcând compromisuri asupra ideologiei sale și adaptându-și credințele principale. În anul 319, Constantin a emis un decret care scutea preoțimea de serviciul militar și de plata taxelor. (nota 43)

În anul 355, episcopii au decis că tribunalele seculare nu mai aveau voie să-i judece pe preoţi deloc. (nota 44)

În anul 380, împăratul Theodosius a emis un decret care spunea:

Noi credem într-o singură divinitate a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, cuprinsă în conceptul maiestuos al Sfintei Treimi. Ordonăm astfel ca acele persoane care respectă această regulă să fie numite catolici creştini. Ceilalţi, pe care oricum Noi îi considerăm demenţi şi nebuni, vor susţine infamia dogmelor eretice, iar locurile lor de întâlnire nu vor putea fi numite biserici, iar ei vor fi loviţi prima dată de răzbunarea divină și apoi de răzbunarea din propria Noastră inițiativă, pe care Ne-o vom asuma așa cum spune judecata divină.” (nota 45)

Legile lui Theodosiu au stabilit astfel că era ilegal să contrazici biserica.

Iar un alt decret din anul 388 a interzis orice discuție publică pe teme religioase.

Credințele antice, multidimensionale, ale păgânilor au fost interzise în anul 392 și au fost considerate crime.

În anul 401, împăratul Honorius a decretat:

”Fie ca toți cei care acționează împotriva legilor sacre să știe că dacă se ascund în superstițiile lor pline de erezie și dacă mai venerează chiar și cel mai ascuns oracol vor fi pedepsiți cu exilul și prin vărsare de sânge, ca să nu mai fie tentați niciodată să se strângă în astfel de locuri pentru activitățile lor criminale.”(nota 46)

Templele păgâne au fost vandalizate și distruse. În anul 386 un protest în scris trimis guvernului roman despre actele de vandalism ale creștinilor spunea:

”Dacă (acești creștini) aud de un loc care merită tâlhărit, imediat încep să susțină că acolo cineva aduce sacrificii și comite abominații și năvălesc asupra acelui loc. Îi puteți vedea gonind ca nebunii spre acel loc pe acești gardieni ai bunei ordini (pentru că așa își spun), acești tâlhari, dacă tâlhar nu e un cuvânt prea bland, pentru că tâlharii încearcă măcar să ascundă ce au făcut, dar acești oameni, dimpotrivă, se mândresc cu ceea ce fură…Ei cred că ceea ce fură e o răsplată care li se cuvine!” (nota 47)

Déjà în anul 435 apăruse o lege care îl amenința cu moartea pe orice eretic în Imperiul roman. Iudaismul a rămas singura religie căreia i s-a permis să existe prin lege. Cu toate acestea, evreii erau izolați din ce în ce mai mult — apăruseră legi care interziceau căsătoriile dintre evrei și creștini și le pedepseau la fel cum pedepseau adulterul: femeia urma să fie executată. (nota 48)

Biserica triumfase. Credinţa într-un singur chip al lui Dumnezeu a dus la impunerea prin lege a unei singure religii. Creştinii ortodocşi au acţionat mânaţi de propria lor credinţă despre Dumnezeu. Cum îl percepeau pe Dumnezeu ca pe o autoritate care controla situaţia într-o manieră autoritară, aşa şi-au propus şi ei să găsească o cale prin care ei, în numele lui Dumnezeu, să poată exercita acelaşi control autoritar. Pentru a atinge acest scop, au construit o organizaţie care a apelat la guvernul Imperiului Roman, promovând uniformitatea şi obedienţa. După toate probabilităţile, aceşti creştini au mistificat legenda morţii lui Iisus pentru a disocia creştinismul de orice formă de rebeliune împotriva autorităţii romanilor. Au stabilit criterii care le-au permis să recruteze cu uşurinţă mase mari de oameni. Biserica timpurie şi-a compromis ideologia pentru a o adapta la credinţele şi tradiţiile din vremea sa. Prin manevre politice, Biserica a câştigat statutul de religie oficială a Imperiului Roman, beneficiind în acelaşi timp de puterea şi privilegiile seculare.”

Note pentru capitolul 2

1. Elaine Pagels, The Gnostic Gospels (New York: Random House, 1979) 100.

2. John Holland Smith, The Death of Classical Paganism, (New York: Charles Scribner, 1976) 49.

3. St. Irenaeus, Proof of the Apostolic Preaching, translated and annotated by Josephy P. Smith (Westminster, Maryland: The Newman Press, 1952) 106.

4. Smith, The Death of Classical Paganism, 5.

5. Pagels, The Gnostic Gospels, 21.

6. Joel Carmichael, The Birth of Christianity (New York: Hippocrene Books, 1989) 170-171.

7. Pagels, The Gnostic Gospels, 104.

8. Ibid., 104.

9. Michael Baigent, Richard Leigh & Henry Lincoln, Holy Blood, Holy Grail (New York: Dell, 1982) 364, 318.

10. Barbara Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 467.

11. Ibid., 469.

12. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 445.

13. Ibid., 445.

14. Baigent, Leigh, Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, 327-329.

15. Ibid., 317-318.

16. Ibid., 317.

17. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row, 1987) 131.

18. Luke 23:2.

19. Baigent, Leigh, Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, 326-327.

20. Carmichael, The Birth of Christianity, 35, 177, 178.

21. See both Holy Blood, Holy Grail and Joel Carmichael’s The Birth of Christianity for further discussion.

22. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages, Edited and translated by Richard and Clara Winston (New York: Dorset Press, 1962) 127. The quoted material is by E. Schwarz and is taken from the same page of text.

23. The Secret Teachings of Jesus, translated by Marvin W. Meyer (New York: Random House, 1984) 56.

24. “The Sophia of Jesus Christ” III,4, from The Nag Hammadi Library edited by James M. Robinson (New York: Harper & Row, 1977) 217.

25. Geoffrey Ashe, The Virgin: Mary’s Cult and the Re-emergence of the Goddess (London: Arkana, 1976, 1988) 206.

26. Pagels, The Gnostic Gospels, 52.

27. Francis X. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs (New York: Harcourt, Brace & Co., 1952) 257.

28. Robert W. Ackerman, Backgrounds to Medieval English Literature (New York: Random House, 1966) 92.

29. Ashe, The Virgin, 224-225.

30. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 663.

31. Arthur Cotterell, Myths and Legends (New York: MacMillan Publishing Company, 1989) 131.

32. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 663-665.

33. Sir James George Frazer, The Golden Bough Vol.1 abridged edition (New York: Collier Books, 1922) 415.

34. Ashe, The Virgin, 179.

35. Ibid., 8, 125.

36. Ibid., 139, 150-151.

37. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 611.

38. Ashe, The Virgin, 129.

39. Ibid., 151.

40. Ibid., 191.

41. Ibid., 192.

42. Ibid., 192-193.

43. Charles Merrill Smith, The Pearly Gates Syndicate (New York: DoubleDay, 1971) 27-28.

44. J.N. Hillgarth, The Conversion of Western Europe (Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1969) 49.

45. Ibid., 46.

46. Smith, The Death of Classical Paganism, 218.

47. Ibid., 166-167.

48. Hillgarth, The Conversion of Western Europe, 44-48.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 3: STABILIREA DOCTRINEI – SEXUL, LIBERUL ARBITRU, REÎNCARNAREA ŞI FOLOSIREA VIOLENŢEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 3: STABILIREA DOCTRINEI – SEXUL, LIBERUL ARBITRU, REÎNCARNAREA ŞI FOLOSIREA VIOLENŢEI

anii 300 – 500 Era Noastră

“Biserica şi-a formulat doctrina în privinţa sexului, liberului arbitru şi reîncarnării pentru a le veni de hac primilor eretici. În fiecare caz, a ales acele argumente ideologice care îi justificau controlul asupra individului şi asupra societăţii.

Biserica a dezvoltat o doctrină care justifica folosirea violenţei pentru a putea convinge societatea să i se supună.

Nu a durat mult până când Biserica a avut nevoie de acea doctrină care să-i legitimize violenta exterminare a ereticilor.

Cuvântul “erezie” vine din grecul hairesis care înseamnă “alegere”. (nota 1)

În primele secole, puteai alege o diversitate de credinţe chiar din sânul creştinismului – şi iată de unde atâţia eretici. Gnosticilor li s-au alăturat Marcioniții, Montaniștii, Arianii, Sabellienii, Nestorienii, Monofiziştii, Copţii din Egipt, Iacobiţii din Siria, şi biserica ortodoxă armeană care era în conflict cu biserica catolică.

Ereziile lui Pelagius, Origene, şi ale Donatiştilor au dus la formarea unor doctrine semnificativ diferite. Erezia Maniheenilor, deşi nu a rezultat într-o doctrină specifică, a stabilit un precedent atunci când Biserica şi-a negat aspectele nepopulare din propria sa ideologie.

Controversa din jurul lui Pelagius a determinat Biserica să îşi formeze o doctrină specială privind liberul arbitru şi privind sexualitatea.

Pelagius, un călugăr irlandez, care a ajuns în Roma la începutul secolului al 5-lea, credea că o persoană are libertatea asupra voinţei sale şi poartă responsabilitatea propriilor sale acţiuni. El credea că eforturile fiecărui om joacă un rol în determinarea propriei sale mântuirii sau nu.

Pelagius credea că sprijinul care venea din iertarea păcatelor de către Cristos trebuia însoţit de responsabilitatea individuală şi de efortul de a face fapte bune. (nota 2)

Atunci când i-a dat omului responsabilitate pentru propriile sale acţiuni, Creatorul i-a dat şi libertatea. Aşa cum a scris un istoric:

Pelagius s-a luptat pentru incomensurabilul bine care vine odată cu libertatea omului. Libertatea nu poate fi cedată fără pierderea demnităţii umane… Dacă libertatea unui om asupra propriilor sale decizii nu e recunoscută, atunci el e redus la o simplă marionetă. Potrivit lui Pelagius, Creatorul a oferit autoritate morală omului, şi a-l lipsi  de această autoritate ar fi echivalat cu a pune la îndoială faptul că omul ar fi fost creat după chipul lui Dumnezeu.” (nota 3)

Cea mai vehementă opoziţie faţă de învăţăturile lui Pelagius a venit din partea Sfântului Augustin, sărbătoritul Doctor al Bisericii şi episcop de Hippo.

Salvarea sau mâtuirea, aşa cum o vedea Augustin, aparţinea în totalitate lui Dumnezeu, era cu totul numai în mâinile lui. Un om nu putea face nimic în legătură cu asta.

Dumnezeu a ales doar o mână de oameni pe care îi va binecuvânta şi îi va mântui. Doar pentru aceştia, Cristos a venit pe lume. Toţi ceilalţi erau blestemaţi pentru eternitate. Augustin credea că numai graţia lui Dumnezeu ducea la mântuire, şi nici o acţiune şi voinţă umană nu puteau face asta.

Augustin credea că libertatea noastră de a alege să facem bine şi nu rău a fost pierdută odată cu păcatul comis de Adam.

Păcatul lui Adam, în cuvintele lui Augustin, stătea în “natura spermei prin care ne înmulţim”. Aceasta a adus suferinţă şi moarte în lume, ne-a deposedat de liberul arbitru şi ne-a lăsat cu totul pradă naturii răufăcătoare. (nota 4)

Era inevitabil să nu păcătuim. Dacă uneori am fi făcut un bine, era numai datorită irezistibilei graţii divine.

Atunci când un om trăieşte potrivit firii sale şi nu firii lui Dumnezeu, e ca şi cum ar fi Diavolul însuşi”, a scris Augustin. (nota 5)

Un individ, potrivit lui Augustin, avea puţină putere de a influenţa soarta sa déjà stabilită şi depindea întru totul de Dumnezeu pentru a putea fi salvat de la damnare.

Sexualitatea umană, potrivit lui Augustin, demonstra în mod clar că omul era incapabil să aleagă între bine şi rău. Augustin şi-a bazat credinţa pe propria sa experienţă.

Cum în tinereţe a dus o viaţă promiscuă, în timpul căreia a fost tatăl unui copil din flori pe care l-a abandonat, el credea că sexul era intrinsec diavolicesc. Se plângea aşa de dorinţele sale sexuale:

Cine se mai poate controla când i se trezeşte apetitul sexual? Nimeni! Nu există nici o cale prin care acest apetit sexual să răspundă deciziilor voinţei unui om. Deşi el îşi doreşte asta, nu poate face nimic în privinţa lui… În acel moment al excitării sexuale, nu există nici o cale prin care aceasta să răspundă deciziilor voinţei umane.” (nota 6)

Potrivit lui Augustin, natura umană e lipsită de putere ori să se lase cuprinsă de dorinţele sexuale, ori să le reprime:

Dar chiar şi cei care sunt încântaţi de această plăcere nu sunt încântaţi din propria lor voinţă, chiar dacă aleg plăceri legale sau aleg plăcerile ilegale; însă uneori această poftă sexuală le face probleme în ciuda lor înşile, şi uneori îi lasă baltă când îşi doresc să o simtă, aşa că pofta le ia minţile, dar nu se manifestă şi trupeşte. Astfel, e destul de straniu că această emoţie nu numai că nu poate să se supună dorinţei legitime de a avea urmaşi, dar refuză şi să servească poftelor lascive, şi deşi adesea energiile pe care le stârneşte vin împotriva sufletului, care le opune rezistenţă, uneori aceste energii lucrează una împotriva celeilalte: deşi afectează sufletul, nu au nici o putere asupra trupului.” (nota 7)

“Această diabolică excitare a organelor genitale, scria Augustin referindu-se la sex, e dovada păcatului originar al lui Adam care acum se transmite “prin pântecul mamei, şi murdăreşte toate fiinţele umane cu păcat, şi le lasă neputincioase să aleagă între bine şi rău, sau să-şi poată hotărî propriul destin.” (nota 8)

Modul în care Augustin vedea sexualitatea diferea radical de modul în care pre-creştinii considerau sexul ca fiind o parte integrantă din sacralitatea vieţii.

Părerile sale, oricum, au ajuns să fie împărtăşite de mulţi creştini.

Cu excepţia unor grupuri eretice minuscule, cum ar fi cel al gnosticilor Carpocraţi care priveau sexul ca fiind ”legătura dintre toate lucrurile create,” (nota 9), aproape toți creștinii au început să creadă că sexul ar trebui evitat, cu excepția scopului de a procrea.

Sf. Ieronim avertiza: ”Priviți totul ca pe o otravă care poartă în ea sămânța plăcerii senzuale”. (nota 10)

În cartea sa, “Adam, Eva și Șarpele”, Elaine Pagels scrie:

”Clement (al Alexandriei) a interzis sexul oral și anal și sexul cu femei însărcinate, aflate la menstruație, sterpe, sau cu soția aflată la menopauză, și chiar și a face sex cu soția ”dimineața”, ”în timpul zilei”, sau ”după cină”. Clement avertiza că ”într-adevăr chiar și noaptea, deși e întuneric, nu e potrivit să faci un asemenea act lipsit de modestie și indecent, decât cu reţinere, așa încât orice s-ar întâmpla, să se întâmple cu rațiune… pentru că chiar și acea împreunare, care e legitimă, e periculoasă, cu excepția cazului în care are ca scop aducerea pe lume a unor urmași”.” (nota 11)

Sexul fiind un act care îl elibera pe individ era privit ca o amenințare asupra inteției bisericii de a controla societatea. Așa cum a spus Clement, ”pofta sexuală nu e ușor de stăpânit, dacă omul nu se teme…” (nota 12)

Negând omului liberul arbitru și condamnând plăcerea sexuală, biserica a putut şi mai uşor să controleze și să subjuge oamenii. Augustin scria:

omul a fost creat natural în așa fel încât e în avantajul lui să fie supus, și ar fi un dezastru pentru el dacă și-ar urma propria voință, și nu voința creatorului său…” (nota 13)

El credea că păcatul lui Adam a fost acela că ”a disprețuit autoritatea lui Dumnezeu… și de aceea a fost pedepsit…” (nota 14)

Augustin îi scria episcopului Romei în anul 416, avertizându-l că ideile lui Pelagian subminau baza autorității episcopale și că dacă îi lăsa în pace pe adepţii lui Pelegian ar fi pus în pericol puterile abia obţinute de Biserica Catolică. (nota 15)

Prietenul lui Augustin, episcopul African Alypius, a adus o avere iemensă la curtea imperială pentru a-i mitui pe judecători să îi ţină partea lui Augustin şi nu lui Pelagius. Augustin a câştigat. În luna aprilie în anul 418, Papa l-a excomunicat pe Pelagius. De atunci încoace, Biserica Catolică a îmbrăţişat oficial doctrina transmiterii păcatului originar pe cale ereditară. (nota 16)

Biserica şi-a formulat poziţia privitoare la reîncarnare ca răspuns la controversa stârnită de Origene. Origene, un gânditor creştin, credea că sufletul uman există înainte de a fi încarnat într-un trup material, şi că trece de la un trup la altul până când ajunge să se unească cu Dumnezeu, după care nu mai poate lua nici o formă fizică. El credea că toate sufletele se vor întoarce la Dumnezeu în cele din urmă. Origene credea că în timp ce Cristos ar fi putut să grăbească într-o foarte măsură împăcarea cu Dumnezeu, o asemenea reconciliere nu ar fi putut să aibă loc fără un efort şi din partea indivizilor. Din moment ce umanitatea căzuse din graţia lui Dumnezeu prin propria sa voinţă, la fel umanitatea trebuia să se întoarcă la Dumnezeu tot prin propria sa voinţă. Ortodocşii s-au opus teoriilor lui Orginene, şi au insistat că ele se bazau prea mult pe autodeterminarea individuală. (nota 17)

Creştinii ortodocşi credeau de asemenea că teoria reîncarnării minimaliza rolul lui Iisus, mergea împotriva necesităţii salvării în timpul vieţii pe pământ şi diminua natura unică a învierii lui Cristos.

Mântuirea unei persoane, în viziunea ortodocşilor, depindea nu de autodeterminare şi de voinţă liberă, aşa cum sugerau teoriile lui Origene, ci de aderarea la învăţăturile lui Iisus. Şi mai mult, dacă o persoană alegea să se reunească cu Dumnezeu în timpul uneia dintre multele sale vieţi, atunci ar fi dispărut frica de eterna damnare – şi frica era o parte esenţială a creştinismului.

Ideile lui Origene — că sufletul e separat de trup — puteau duce şi la diminuarea naturii extraordinare a înălţării la ceruri a lui Iisus. Miracolul învierii lui Cristos era înţeles ca oferind posibilitatea învingerii morţii fizice. Dacă, în orice caz, fiecare suflet odată la un anumit interval, învinge moartea separându-se de un trup şi intrând în altul, atunci moartea lui Iisus nu ar mai fi fost unică.

Gândirea lui Origene punea în pericol controlul Bisericii asupra gândirii şi spiritualităţii. Deşi a citat cu meticulozitate din scripturi pentru a-şi argumenta ideile, Origene a descoperit că scripturile ofereau o îndrumare limitată în anumite chestiuni. Cum a primit o educaţie grecească, Origene a continuat că caute răspunsuri şi în filosofia lui Platon şi în propria sa imaginaţie când scriptura nu îl ducea nicăieri. (nota 18)

Şi Augustin şi-a pus întrebări la care scripturile nu prea aveau răspuns. Augustin se întreba, de exemplu:

…şi înainte de această viaţă, O, Dumnezeule şi bucuria mea, am fost eu oare în alt trup? Pentru că la asta nu îmi poate răspunde nimeni, nici tata, nici mama, nici experienţele altora, nici amintirile mele.” (nota 19)

Dar, în timp ce Origene a continuat să cerceteze şi să mediteze asupra acestor chestiuni, Augustin a ales să se retragă din cercetarea lor şi să nu iasă din cuvântul scripturilor.

Augustin a scris aşa:

Chiar dacă aş dori să ştiu acele lucruri privind originea sufletului, pe care nu le cunosc, aş dori să ştiu dacă aceste lucruri nu sunt menite a fi cunoscute de noi cât trăim pe acest pământ. Şi totuşi, dacă acestea sunt tocmai acele lucruri despre care ni se spune: “Nu căuta să înţelegi lucrurile care te depăşesc, şi nu căuta să înţelegi lucrurile care sunt deasupra puterii tale de a cunoaşte: ci caută acele lucruri pe care Dumnezeu ţi-a comandat să le cunoşti, gândeşte-te la ele mereu şi cu alte lucrări ale lui Dumnezeu nu-ţi bate capul”. (Ecclesiastul 3:22)

Augustin a mers până acolo încât a susţinut ideea că, înainte de a crea lumea, Dumnezeu a fost ocupat cu pregătirea unui loc unde urma să fie pedepsiţi cei care aveau obrăznicia să se întrebe ce a precedat creaţia. (nota 21)

Deşi Origene a murit în anul 284, dezbaterea asupra teoriilor sale a continuat până în anul 553, când a fost oficial declarat eretic şi  fost blestemat de către al doilea consiliu de la Constantinopol. Condamnându-l pe Origene, Biserica a rezolvat implicit şi chestiunea reîncarnării. Creştinii nu aveau voie să creadă în pre-existenţa sufletelor, în existenţa unei conştiinţe lipsită de trup, sau să creadă că o persoană putea avea mai multe vieţi, înainte de a se întoarce la Dumnezeul creştin, fără a risca damnarea pentru eternitate.

Şi mai mult, anathema asupra lui Orignene a folosit să le amintească creştinilor că, indifferent de sinceritatea şi de credinţa cuiva, nimeni nu trebuie să iasă din cuvântul scripturilor.

Când a pus capăt ereziei Donatiştilor, Biserica a stabilit precedentul care îi permitea să folosească violenţa pentru a-i reduce la tăcere pe disidenţi. Când Donatiștii au cerut standarde mai înalte din partea preoţilor decât stabilise Biserica catolică, mişcarea lor s-a răspândit ca focul, donatiştii ajungând să îi depăşească numeric pe catolici în Africa la mijlocul secolului al 4-lea.

Susţinând că nimeni nu trebuia obligat să creadă împotriva voinţei sale, Augustin a încercat să-i convingă pe Donatiști să se întoarcă la biserica catolică pentru a discuta nemulțumirea lor. Totuşi, când discuțiile au eșuat, Augustin a recurs la violență, invocând legile emise de Theodosian împotriva ereziei. Biserica i-a urmat sfatul și a zdrobit cu brutalitate mișcarea Donatiştilor. (nota 23)

Opunându-se Donatiștilor, Augustin a stabilit principiul Cognite intrare, ”Sileşte-i să intre”, care va fi folosit de-a lungul evului mediu pentru a justifica înăbușirea violentă de către Biserică a oricărei forme de disidență și reprimarea oricărei opinii diferite de cea oficială. Augustin a fost mulțumit:

”Rănile unui prieten sunt mai bune decât sărutul unui dușman. Să iubești cu neînduplecare e mai bine decât să duci în eroare cu blândețe… În Luca 14:23 e scris: ”Sileşte-i să intre!” Prin amenințarea mâniei lui Dumnezeu, Tatăl aduce sufletele la Fiul Său.” (nota 24)

Chiar și la începutul secolului 20, Papa Leo al XIII-lea încă susținea că scopul justifică mijloacele:

Pedeapsa cu moartea e un mijloc necesar și eficace prin care Biserica își atinge scopurile când acțiunile rebele împotriva sa tulbură unitatea eclezisastică. Mai ales ereticii încăpățânați nu pot fi opriți decât cu pedeapsa cu moartea de la a deranja ordinea ecleziastică și de la a-i îndemna pe alții la tot felul de nelegiuiri… Când perversitatea unuia sau câtorva are ca scop să aducă ruina copiilor lor, e obligatoriu ca aceştia să fie înlăturaţi cu înţelepciunea că nu există alt remediu pentru a salva oamenii de ei, iar aceşti oameni răi trebuie omorâţi.” (nota 25)

O altă controversă, erezia Maniheenilor, a demonstrat dorinţa bisericii de a-şi nega propria ideologie când aceasta devenise nepopulară sau neprofitabilă. Fondată de Mani din Persia, în secolul al 3-lea, teologia Maniheenilor era consecinţa logică a credinţei într-o unică şi singură divinitate.

Credința într-un singur și atotputernic Dumnezeu ducea la întrebarea de ce există suferință și atâta rău în lume. De ce Dumnezeul atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor, permite suferința umană? Răspunsul logic era că trebuie să fie o altă forță care i se opune, o altă putere, sau un alt dumnezeu care face răul. Trebuie să existe un Diavol. O teologie dualistă a apărut în consecință. Una în care viața era înțeleasă ca o luptă între Dumnezeu și Satana, între bine și rău, între spirit și materie. Conceptul de diavol aparține exclusiv monoteismul. Răul e mai ușor de înțeles și nu pune problema nevoii unui diavol când Dumnezeu are mai multe reprezentări.

În cartea sa, ”Religia și Declinul Magiei”, Keith Thomas scrie despre iudaismul timpuriu, pre-monoteistic:

Evreii de la începuturi nu aveau nevoie să personifice principiul răului, ei îl atribuiau influenței zeităților rivale. Apariția monoteismului a făcut necesară explicația privind răul din lume, dacă Dumnezeu era doar bun. Diavolul a ajutat astfel la susținerea unei divinități perfecte în toate aspectele sale.” (nota 26)

Maniheenii au îmbrățișat ideologia creștină mai serios decât Biserica Catolică. Ei au luat în serios ideea că spiritualitatea şi divinitatea sunt rupte de lumea de pe pământ. Credinţa într-o supremaţie singulară a determinat o ierarhie care îşi separa părţile, formând o ruptură între cer şi pământ, între spiritual şi material.

Cei de la vârful ierarhiei erau consideraţi buni, cei de pe treptele inferioare ale ierarhiei erau consideraţi răi. Prin urmare, Maniheenii au devenit asceţi şi s-au retras din rândul lumii. Femeile, care erau văzute ca încercând să-i ispitească pe bărbaţi cu plăcerea sexului şi a familiei, au fost considerate forţe ale Satanei. Pentru a se apropia şi mai mult de Dumnezeu, Maniheenii credeau că trebuie evitat orice l-ar lega pe un om de viaţa pământească. Deşi Biserica însăşi va adopta o asemenea ideologie maniheeană peste câteva secole în timpul reformei, în primii ei ani nu-şi putea permite politic să adere la o asemenea formă de monoteism. Biserica încerca să recruteze dintre păgâni cât mai mulţi credincioşi, iar aceşti păgâni aveau credinţele lor, erau panteişti sau politeişti. Cei mai mulţi oameni în acele timpuri credeau că Dumnezeu respiră prin tot ce există pe pământ, că exista o graniţă foarte fină între spirit şi materie, şi că divinitatea era personificată în multe feluri.

Să pledezi pentru o completă renunţare la lumea pământească pentru că aceasta ar fi fost tărâmul lui Satana şi să respingi tot în afară de divinitate ar fi împiedicat Biserica să se răspândească cu repeziciune. Aşa că, deşi susţinea credinţa într-o singură supremaţie, Biserica a permis şi venerarea Fecioarei Maria, dar şi a foarte multor sfinţi şi îngeri.

Maniheenii ar putea fi văzuţi ca fiind mai loiali decât erau creştinii ortodocşi propriei lor ideologii, dar politic era imprundent să li se dea dreptate.

Maniheenii şi alţii care au promovat idei similare în secolele care au urmat au fost etichetaţi drept eretici.

Dogmele formulate de Biserică pentru a scăpa de eretici au dat Bisericii validitatea doctrinară de a impune controlul asupra individului şi asupra societăţii.

Când a respins tezele lui Pelagius, Biserica a adoptat ideile lui Augustin care susţinea că oamenii sunt inerent răi, incapabili să facă alegeri şi astfel e nevoie să fie conduşi de o mână de fier, au nevoie să se supună unei autorităţi puternice.

Sexualitatea umană a fost văzută ca fiind dovada naturii lor păcătoase.

Când a denunţat teoriile privind reîncarnarea, înaintate de Origene, Biserica şi-a afirmat cu convingere credinţa într-o singură înviere fizică a lui Cristos, precum şi credinţa că o persoană are o singură viaţă la dispoziţie pentru a se supune Bisericii sau, dacă nu, riscă să ardă pe vecie în iad.

Când i-a eliminat pe donatişti, Biserica a stabilit precedentul folosirii forţei şi a violenţei pentru a convinge disidenţii să i se supună.

Iar cu maniheenii, Biserica a demonstrat că are voinţa să-şi abandoneze propriile credinţe pentru a obţine putere politică.”

Note pentru capitolul 3: 

1. Evrett Ferguson, Michael P. McHugh & Frederick W. Norris, Encyclopedia of Early Christianity (New York & London: Garland Publishing, 1990) 420.

2. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 138.

3. Ibid., 138.

4. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988) 107.

5. Saint Augustine, The City of God, Book XIV, Ch.4, translated by Marcus Dods (New York: The Modern Library, 1950) 445.

6. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 141.

7. Augustine, The City of God, Book XIV, Ch. 16, 465.

8. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 131-134.

9. Nigg, The Heretics, 37.

10. Barbara Walker, The Wman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 910.

11. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 28.

12. Ibid., 45.

13. Ibid., 107.

14. Augustine, The City of God, Book XIV, Ch. 15, 462.

15. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 125.

16. Ibid., 129-130, 134.

17. Quincy Howe, Jr., Reincarnation For The Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974) 65-72.

18. Ibid., 66.

19. Reincarnation, compiled and edited by Joseph Head and S.L. Cranston (New York: The Julian Press, 1961) 38.

20. Howe, Reincarnation For The Christian, 81.

21. Ibid., 67.

22. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 782.

23. Nigg, The Heretics, 117.

24. Ibid., 116.

25. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 468.

26. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles

Scribner’s Sons, 1974) 477.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 4: BISERICA AJUNGE LA PUTERE – EVUL ÎNTUNECAT

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 4: BISERICA AJUNGE LA PUTERE – EVUL ÎNTUNECAT

anii 500 – 1000 Era Noastră

“Biserica a avut un impact devastator asupra societăţii. Pe măsură ce biserica prelua pârghiile puterii, orice progrese în medicină, ştiinţă, educaţie, istorie, artă şi comerţ aproape că au încetat.

Europa a intrat astfel în Evul Întunecat.

Deşi Biserica a strâns o avere imensă în aceste secole, cea mai mare parte a ceea ce definea civilizaţia a dispărut.

Imperiul Roman de Vest s-a prăbuşit în secolul al 5-lea în urma atacurilor repetate ale Goţilor germani şi ale Hunilor în timp ce provincia romană din Africa a fost capturată de Vandali.

Mulţi au dat vina pe creştinism pentru starea Imperiului Roman.

În anul 410, când creştinii visigoţi au cucerit Roma, „oraşul etern” care fusese centrul lumii timp de 620 de ani, critica asupra noii religii s-a intensificat.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări a lui Sf. Augustin, „Oraşul lui Dumnezeu”, a fost scrisă în apărarea creştinismului în faţa acestor acuzaţii.

În orice caz, Imperiul Roman de Est, cunoscut ca Imperiul Bizantin, a rezistat. În special sub domnia împăratului Iustinian (527-565), şi-a recâştigat mult din putere, a recâştigat controlul asupra Italiei după ce i-a alungat pe Ostrogoţi, şi a recuperat Africa de la Vandali. Iustinian şi soţia sa, Theodora, au fost lăudaţi pentru revigorarea literaturii, artei, arhitecturii, precum şi pentru noile coduri de legi romane.

Dar această cultură bizantină înfloritoare a fost pusă la pământ când ciuma bubonică, în anul 540, a lovit populaţia cu o virulenţă necunoscută în istoria umanităţii până atunci şi de atunci încoace.

Doar în Bizanţ, ciuma se spune că omora 10.000 de oameni pe zi.

E greu de imaginat catastrofa produsă de această boală.

Ciuma neagră din anii 1300, care, după unele estimări, a omorât o treime din populaţia Europei, a provocat moartea a 27 de milioane de oameni. Prin comparaţie, ciuma din secolul al 6-lea a omorât 100 de milioane de oameni. (nota 1)

Imperiul Roman nu şi-a revenit niciodată.

În privinţa creştinismului, ciuma a avut un impact cu totul diferit.

Oamenii se călcau în picioare în biserici, cuprinşi de teroare. (nota 2)

Biserica a explicat că ciuma a fost trimisă de Dumnezeu, şi că a fost o pedeapsă pentru cei care au păcătuit prin nesupunere faţă de autoritatea Bisericii.

Biserica a susţinut că Iustinian era un eretic.

A declarat că medicina greacă şi romană, care nu reuşise să găsească un leac pentru combaterea ciumei, era eretică. (nota 3)

Pe măsură ce ciuma dărâma Imperiul Roman, întărea puterea Bisericii creştine.

După ciumă, Biserica şi-a asigurat dominaţia asupra medicinei.

c4 sangerarea

Cea mai comună practică medicinală între secolul al 6-lea şi al 16-lea folosită în orice maladie a fost „sângerarea”.

Călugării creştini spuneau că provocarea sângerării unei persoane prevenea dezechilibrele toxice, dorinţele sexuale, şi refăcea vitalitatea oamenilor.

În secolul al 6-lea această practică va duce la moartea a mii de oameni în fiecare an. Cu toate acestea, când o persoană murea, călugării pretindeau că de vină a fost faptul că nu au început tratamentul sângerării mai devreme şi că nu l-au aplicat cu mai multă agresivitate. (nota 4)

Tehnologia a dispărut pe măsură ce Biserica a devenit cea mai solidă putere din societatea Occidentală.

Apeductele şi sitemul de canalizare au dispărut. Creştinii ortodocşi îi învăţau pe enoriaşi că orice ţinea de trupul lor trebuia ponegrit şi, prin urmare, au descurajat spălarea trupului cât au putut de mult.

Toaletele şi sistemul de canalizare din interiorul caselor au dispărut. Bolile loveau peste tot din moment ce igiena şi salubritatea erau descurajate.

Timp de 500 de ani, populaţia oraşelor şi satelor a fost decimată de nenumărate epidemii. (nota 5)

Sistemul central de încălzire a locuinţelor, inventat de romani, a fost lăsat în paragină. (nota 6)

Aşa cum a scris un istoric:

Începând din anul 500 nu mai era o problemă pentru nimeni să doarmă pe jos, sau pe cine ştie ce băncuţă deasupra podelei din pământ, jegoasă şi plină de şobolani care mişunau peste tot. Să fii înăuntrul a patru pereţi era deja considerat un lux prea mare. Nici nu mai era ceva dezgustător că toată familia dormea împreună, pentru că era mai important să nu moară de frig decât să aibă intimitate.” (nota 7)

Reţeaua vastă de drumuri care a asigurat transportul şi comunicaţiile în timpul Imperiului Roman a fost şi ea abandonată şi va rămâne într-o stare deplorabilă până în secolul al 19-lea. (nota 8)

Pierderile ştiinţei au fost însă monumentale. Cărţile arse de creştini, hăituirea şi oprimarea gânditorilor au întors umanitatea chiar şi cu 2000 de ani în termenii înţelegerii ştiinţifice a lumii.

Deja în secolul al 6-lea înainte de era noastră, Pythagora venise cu ideea că pământul se învârtea în jurul soarelui. În secolul al treilea înaintea erei noastre, Aristarchus a subliniat teoria heliocentrică, iar Eratosthenes măsurase deja circumferinţa pământului. În secolul al doilea înaintea erei noastre, Hipparchus a inventat longitudinea şi latitudinea şi a stabilit caracterul oblic al mişcării soarelui. (nota 9)

După Evul Întunecat însă, abia în secolul al 16-lea era noastră, Copernic va reveni asupra teoriei că pământul se învârte în jurul soarelui. Când Galileo a încercat să susţină teoria heliocentrică în secolul al 17-lea, a fost judecat de Inchiziţia din Roma. Abia în 1965, biserica Romano Catolică a revocat condamnarea lui Galileo.

Sf. Augustin a dat glas modului în care Biserica înţelegea ştiinţific lumea:

E imposibil să existe locuitori pe cealaltă parte a pământului, pentru că nici o astfel de rasă nu e menţionată în scripturi ca fiind urmaşa lui Adam.” (nota 10)

Istoria a fost rescrisă pentru a deveni o confirmare a credinţelor creştine.

Creştinii ortodocşi credeau că istoria era necesară numai pentru a pune evenimentele în contextul biblic.

În cuvintele lui Daniel Boorstin, „Istoria a devenit nota de subsol a ortodoxiei”. (nota 11)

El scrie în cartea sa „Descoperirile”:

Creştinii au testat dorinţa de a crede într-un Iisus Cristos şi în mesajul său de mântuire. Li s-a cerut nu să fie critici, ci creduli. Părinţii Bisericii au observat că în domeniul gândirii, doar erezia a avut o istorie.” (nota 12)

Eusebius din Caesarea s-a apucat, în timpul domniei lui Constantin, să rescrie istoria lumii din punctul de vedere al istoriei creştinismului:

Alţi cronicari ai istoriei”, scria Eusebius, „au notat războaiele purtate de dragul copiilor şi al ţării şi de dragul altor posesiuni. Dar povestea guvernării lui Dumnezeu va menţiona cu litere de neşters cele mai paşnice războaie purtate în numele păcii sufletului…” (nota 13)

Credinţa oarbă a înlocuit investigaţia istorică. Trebuia ca istoricii să aibă încredere, aşa cum spunea Eusebius, în „cuvintele incontestabile ale Stăpânului tututor disciplinelor: „Nu e treaba ta să ştii vremea şi anotimpurile pe care Tatăl le-a pus în puterea sa.” (nota 14)

Deşi creştinii au restricţionat investigaţia istorică într-un mod dramatic, au continuat un proces de rescriere a istoriei care a început mult mai devreme.

Arheologii din secolul al 12-lea începuseră să descopere o istorie a umanităţii cu totul diferită de ceea ce se credea chiar şi în Roma pre-creştină. Ideea că istoria a început cu numai 5.000 de ani în urmă era teribil de greşită. În timpul erei neoliticului după ce oamenii au trecut de la vânătoare la agricultură, în special între anii 7.000 şi 4.000 înaintea erei noastre, civilizaţiile au început să devină din ce în ce mai sofisticate şi să înflorească. Arta, arhitectura, planificarea urbană, dansul, ritualul, drama, comerţul atât pe apă cât şi pe uscat, scrierea, legea şi administrarea comunităţilor erau bine cunoscute oamenilor care trăiau atunci.

Primele idei ale democraţiei nu vin de la greci, ci merg cu mult înainte, în era neolitică. Poate faptul cel mai remarcabil e că în aceste civilizaţii nu se găseşte nici o dovadă a ierarhiei aşa cum o cunoaştem noi; în acele vremuri oamenii nu cunoşteau războiul, opresiunea organizată sau sclavia. (nota 15)

Rescrierea istoriei pentru a şterge orice urmă a unui asemenea trecut i-a ajutat pe cei de la putere să deturneze criticile faţă de modul în care ei administrau treburile comunităţilor.

Prezentând societatea umană ca evoluând în mod constant în mai bine, în loc să arate că au existat suişuri şi coborâşuri, istoricii creştini au lăsat impresia că, oricât de urâtă şi de violentă era societatea atunci, în trecut ar fi fost mult mai sălbatică.

Discipolul lui Augustin, Orosius, de exemplu, în lucrarea sa “Şapte Istorii împotriva Păgânilor”, a susţinut că relele acelor vremuri nu puteau fi puse pe seama creştinismului pentru că în timpurile anterioare lui umanitatea ar fi cunoscut tragedii şi mai mari. (nota 16)

Deformarea şi rescrierea istoriei au lăsat impresia că creştinismul nu numai că a ajutat societatea să se ridice deasupra unor vremuri mult mai aspre şi barbare, dar şi că structura socială întemeiată pe ierarhie şi pe dominaţie ar fi existat dintotdeauna şi că era, prin urmare, inevitabilă.

Biserica Creştină a avut un impact similiar şi asupra educaţiei şi învăţăturii.

Biserica a ars munţi de literatură. În 391, creştinii au transformat în cenuşă cea mai mare bibliotecă a lumii, din Alexandria, care se spunea că adăpostea 700.000 de scrieri. (nota 17)

Toate cărţile gnosticului Basilides, cele 36 de volume ale lui Porphyry, papirusurile celor 27 de şcoli ale Misterelor, şi 270.000 de documente antice colecţionate de Ptolemy Philadelphus au fost arse. (nota 18)

Academiile de studii din antichitate au fost închise.

Educaţia pentru cei care nu făceau parte din Biserică a fost interzisă.

Şi educaţia care a mai rămas în Evul Întunecat, deşi doar clerul avea acces la ea, era folosită de regi puternici ca mijloc prin care-şi asigurau administratori pricepuţi. (nota 19)

c4 papa grigorie

Biserica s-a opus studiului gramaticii şi limbii Latine. Papa Grigorie I, sau Grigorie cel Mare, un om despre care se crede că a fost cel mai mare arhitect al ordinii medievale (nota 20) şi-a justificat astfel opoziţia faţă de studiul gramaticii:

Dispreţuiesc frazele construite corect, şi cazurile, pentru că eu cred că e foarte nepotrivit ca regulile lui Donatus [un foarte cunoscut expert în gramatică] să restricţioneze cuvintele oracolului ceresc.” (nota 21)

Grigorie cel Mare a condamnat şi educaţia pentru mase, cu excepţia clerului, ca fiind o nebunie şi o ticăloşie.

A interzis mirenilor chiar şi să citească biblia.

c4 sf pavel

A dat ordin ca biblioteca lui Apollo din Palatine să fie incendiată „pentru că literatura seculară le distrăgea atenţia credincioşilor de la contemplarea paradisului.” (nota 22)

Al patrulea Consiliu din Cartagia din anul 398 le-a interzis episcopilor chiar şi să le citească din cărţi credincioşilor. (nota 23)

Ieronim, unul dintre Părinţii Biserici, un călugăr care a trăit în secolul al 4-lea, s-a bucurat că autorii clasici au fost uitaţi.

Iar călugării mai tineri de la mănăstirea sa erau renumiţi că se lăudau pentru ignoranţa lor în privinţa a orice, cu excepţia literaturii creştine. (nota 24)

După ce creştinii au petrecut ani în şir distrugând cărţi şi biblioteci, Sf. Ioan Chrysostom, părintele grec al Bisericii, a declarat, cu mândrie:

Orice urmă a vechilor filosofii şi a literaturii din lumea antică a dispărut de pe faţa pământului.” (nota 25)

Bibliotecile mănăstirilor, singurele care au rămas, cuprindeau doar cărţi religioase. Chiar şi cele mai importante biblioteci aveau puţine cărţi în afara celor de teologie creştină. (nota 26)

În timp ce călugării au copiat manuscrise, acestea nu erau respectate pentru valoarea lor intrinsecă, ci erau mai degrabă considerate ca fiind mucă manuală, necesară în efortul de a „lupta cu Diavolul cu ajutorul peniţei”, aşa cum s-a exprimat creştinul Cassiodorus. (nota 27)

Copierea manuscriselor, chiar şi dacă era vorba de lucrări clasice, nu era făcută în semn de apreciere a învăţăturilor clasicilor. 

Un istoric a observat că ordinul Cluni respecta obiceiul care implica afişarea dispreţului faţă de lucrările clasice.

Dacă un călugăr dorea o carte în timpul orei de linişte, făcea un semn suflecându-şi mânecile. Dacă dorea o carte clasică, se scărpina după ureche ca şi cum ar fi fost un câine.” (nota 28)

Biserica a avut un impact devastator asupra expresiei artistice.

Potrivit creştinismului ortodox, arta trebuia să întărească şi să promoveze valorile creştine; şi nu trebuia să fie doar călătoria exploratorie a unui individ şi expresia artistică a acesteia.

Noi lucrări de artă care ieşeau din tiparele ideologiei creştine nu au putut să mai apară decât în timpul Renaşterii.

Statuile de marmură ale Romei antice au fost distruse, cel mai probabil din ordinul lui Papei Grigorie cel Mare, şi transformate în pietre de var.

Lucrările de arhitectură din marmură şi mozaicurile au fost ori transformate în pietre de var, ori au fost folosite ca ornamente pentru catedralele din toată Europa, chiar şi pentru decorarea Mănăstirii Westminster din Londra.

Distrugerea lucrărilor din marmură e o explicaţie pentru dalele din piatră pe care sunt trecute inscripţii antice care se găsesc în multe biserici şi azi. (nota 29)

Ascensiunea bisericii creştine a coincis cu un grav colaps economic care a afectat întreaga lume occidentală.

Biserica a făcut puţin pentru a încuraja comerţul.

Canoanele lui Gratian includeau un document din secolul al 6-lea care spunea: „Oricine cumpără un lucru cu scopul de a-l revinde intact, nu contează despre ce e vorba, se poartă ca negustorii care au fost alungaţi din Templu de Iisus.” (nota 30)

Biserica a stigmatizat împrumuturile cu dobândă, ceea ce a făcut ca finanţarea afacerilor să fie extrem de dificilă.

Contractele comerciale din acea vreme indicau faptul că Biserica intervenea uneori pentru a scăpa un om de datoriile sale, subminând dorinţa oricui de a mai împrumuta bani altcuiva. (nota 31)

Biserica însăşi era însă una dintre cele mai profitabile organizaţii din lume.

Îşi permitea în consecinţă să le dea de lucru multor oameni. Banii şi puterea au jucat un rol crucial în promovarea unui preot în ierarhia creştină şi astfel de practici au contribuit la faima sinistră pe care Biserica şi-a câştigat-o în evul mediu.

Se ştie de cel puţin 40 de Papi care şi-au cumpărat funcţiile în vârful ierarhiei bisericii. (nota 32)

Acuzaţiile de crimă şi nelegiurile în interiorul bisericii se înmulţeau cu cât papii se schimbau mai des.

Pe parcursul a 100 de ani, mai mult de 40 de Papi au fost numiţi. Pe parcursul a 12 ani, între anii 891 şi 903, nu mai puţin de 10 Papi au fost la putere. (nota 33)

Biserica a strâns o avere exorbitantă în timpul Evului Întunecat.

Biserica deţinea terenuri pentru care nu plătea taxe şi care constituiau între un sfert şi o treime din totalul suprafeţei Europei occidentale. (nota 34)

Pe lângă acest patrimoniu, episcopii deţineau adesea teritorii în arendă feudală, ceea ce îi obliga, la fel ca pe conţi sau baroni să îi ofere regelui soldaţi când acesta le cerea.

Biserica a făcut bani colectând veniturile pentru conducătorii imperiului, confiscând proprietăţi în urma unor sentinţe judecătoreşti, vânzând dezlegări de păcate (numite „îndurări”), şi uneori pur şi simplu furând pământ cu forţa. (nota 35)

Alianţele bisericii cu Statul au fost esenţiale pentru expansiunea influenţei Bisericii asupra lumii seculare şi pentru creşterea averii sale.

Oricum, spre deosebire de Imperiului Roman, acum câteva forţe imperiale deţineau puterea. Până în anul 700, de exemplu, Vestul era împărţit în patru sfere politice. Spania era condusă de creştinii visigoţi şi în 711-713 avea să fie cucerită de maurii musulmani. Anglo-saxonii conduceau Anglia. Francii conduceau Galia. Italia era sub dominaţia Lombarzilor, o parte dintre regiunile sale fiind încă în mâinile Imperiului Bizantin. (nota 36)

Noua, mult mai complicata alianţă între Biserică şi diferitele forţe imperiale a ajuns să fie cunoscută sub numele de Sfântul Imperiu Roman şi a fost simbolizată de ceremonia de încoronare de către Papă a lui Charlemagne în anul 800 şi a regelui german, Otto I, în anul 952.

Şi Biserica şi Statul au profitat de pe urma alianţei lor. Conducătorii imperiali au asigurat pentru biserică nu numai accesul la resurse militare, dar şi poziţii foarte bănoase pentru preoţime.

Pentru a se putea ocupa de treburile administrative ale conducătorilor, episcopii au fost învestiţi cu autoritate atât civilă cât şi militară.

Au ajuns să fie la fel de puternici şi de influenţi pe cât erau lorzii feudali.

Istoricul Jeffrey Burton Russell spune: „Sistemul se auto-perpetua: cu cât episcopii aveau mai multă putere şi mai multă bogăţie, cu atât mai mult regii aveau nevoie să numească oameni loiali; dar pentru a fi siguri de loialitatea lor, regii trebuia să le dea puteri şi mai multe şi averi şi mai mari. Nu e de mirare că episcopii îşi ţineau ochii aţintiţi asupra tronului, mai degrabă decât asupra crucii.” (nota37)

Într-o epocă în care credinţa în dreptul divin al regilor prevala, sprijinul Papei pentru rege era considerat esenţial. Biserica a reuşit şi să creeze aparenţa unei unităţi în interiorul imperiului, convertind oamenii la creştinism. Dar aceste convertiri erau mai degrabă de faţadă.

Într-o scrisoare trimisă emisarului său britanic, Sf. Augustine din Canterbury,  Papa Grigorie I îşi mărturisea neliniştea în privinţa faptului că aceste convertiri erau doar de formă:

„…oamenii nu vor simţi nevoia să-şi schimbe locurile unde se întâlneau până acum; dacă până acum erau obişnuiţi să sacrifice vacile pentru demoni, mai încolo vor începe să se strângă în locurile unde sunt ridicate biserici ale sfinţilor şi îşi vor omorî fiarele nu pentru a aduce tribut demonilor vechi, ci pentru a oferi de mâncare celorlalţi în numele celui pe care-l vor slăvi de acum înainte.”(nota 38)

Deşi biserica medievală a creat numai catastrofe în cele mai multe aspecte ale vieţii oamenilor, nu a putut produce o schimbare reală în modul în care oamenii obişnuiţi îl percepeau pe Dumnezeu. Neobosita propagandă a bisericii împotriva tradiţiilor păgâne arată cât de lispite de substanţă erau de fapt convertirile la creştinism. Biserica era mereu nevoită să ţină predici împotriva tradiţiilor care ţineau de copaci, de natură, şi de credinţa în magie, din când în când să radă de pe faţa pământului o biserică dacă descopereau că cei care o frecventau de fapt îi slăveau tot pe zeii şi zeiţele lor vechi şi nu pe cei ai bisericii. (nota 39)

Un decret emis de Biserică în anul 742 spunea următoarele: … orice pângărire păgână trebuie respinsă şi refuzată cu dispreţ, chiar dacă e vorba de un ritual de sacrificare pentru cei morţi, incantanţii magice, amulete, sau alte sacrificii păgâne – sunt obiceiuri păgâne pe care ignoranţii le ţin în biserici, sub acoperirea ritualurilor de slăvire a sacrilor martiri creştini. (nota 40)

Izvoarele sacre au fost redenumite şi au primit nume de sfinţi iar biserici au fost ridicate pe locurile unde erau în trecut temple păgâne, şi totuşi natura idolatrizării a rămas neschimbată.

Biserica a jucat un rol crucial în impunerea Evului Întunecat asupra Europei.

Impactul său catastrofal a fost simţit aproape în orice aspect al vieţii oamenilor. În mod ironic, biserica medievală nu a putut schimba considerabil spiritualitatea oamenilor obişnuiţi. În timp ce mulţi au trecut la credinţa creştină, asta nu a schimbat modul în care se raportau la divinitate sau modul în care o înţelegeau.”

Note pentru capitolul 4: 

1. Charles Panati, Panati’s Extraordinary Endings of Practically Everything (New York: Harper & Row, 1989) 225-228.

2. Ibid., 225.

3. Ibid., 225.

4. Ibid., 264-265.

5. Charles Panati, Extraordinary Origins of Everyday Things (New York: Harper

& Row, 1987) 201-202.

6. Ibid., 131.

7. Ibid., 328.

8. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 2331.

9. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 448.

10. Ibid., 449.

11. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 573.

12. Ibid., 572.

13. Ibid., 573.

14. Ibid., 573.

15. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row, 1987) and Merlin Stone, When God Was a Woman (New York: Dorset Press, 1976).

16. Boorstin, The Discoverers, 573.

17. The New Columbia Encyclopedia, 61, and Eisler, The Chalice and the Blade.

18. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 444.

19. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York: Thomas Y. Cromwell, 1968) 103.

20. Ibid., 40.

21. Charles Homer Haskins, The Renaissance of the 12th Century (Cleveland & New York: Meridian Books, 1927) 96.

22. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 208.

23. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 95.

24. John H. Smith, The Death of Classical Paganism (New York: Charles Scribner’s Sons, 1976) 223.

25. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 208.

26. Smith, The Death of Classical Paganism, 247.

27. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 34.

28. Ibid., 43.

29. Boorstin, The Discoverers, 581.

30. H. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P. Dutton & Company, Inc., 1957) 273.

31. Ibid., 274.

32. Malachi Martin, Decline and Fall of the Roman Church (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1981) 141.

33. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 464.

34. Russell, A History of Medieval Christianity, 92, and Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 470.

35. Russell, A History of Medieval Christianity, 92.

36. Ibid., 65.

37. Ibid., 93.

38. Joan O’Grady, The Prince of Darkness (Longmead: Element Books, 1989) 62.

39. Smith, The Death of Classical Paganism, 229.

40. Ibid., 246.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 5: BISERICA LUPTĂ ÎMPOTRIVA SCHIMBĂRII – EVUL MEDIU

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 5: BISERICA LUPTĂ ÎMPOTRIVA SCHIMBĂRII – EVUL MEDIU

anii 1000 – 1500 Era Noastră.

“Spiritul Evului Mediu a ajuns să pună în pericol proaspăta stabilită autoritate a Bisericii. Biserica a răspuns întărindu-şi structura autoritară, apărând supremaţia Papei asupra tuturor celorlalte puteri imperiale, a raliat Europa împotriva musulmanilor, evreilor şi creştinilor ortodocşi din Est.

Cum cruciadele nu au putut să asigure unificarea Europei sub controlul bisericii, aceasta s-a apucat să-şi inventeze alţi duşmani: cei care dădeau bani cu împrumut, cei care susţineau autonomia naţiunilor şi pe catari.

Schimbări dramatice au urmat după intrarea într-un nou mileniu.

Societatea agricolă a început să permită dezvoltarea din ce în ce mai rapidă a oraşelor, întrucât a existat o explozie demografică pe care lumea occidentală nu o va mai cunoaşte până spre secolul 20. (nota 1)

Din ce în ce mai mulţi oameni au început să trăiască din dezvoltarea comerţului şi a industriei, şi aşa au apărut noi clase sociale ale negustorilor şi meşteşugarilor. (nota 2)

Aceşti negustori adesea au servit ca exemple pentru argumentele care spuneau că prin isteţime, cineva îşi putea schimba cursul vieţii. Negustorii au permis răspândirea de informaţii şi de idei în Europa dinspre lumea arabilor şi grecilor, întrucât transportau marfa din nordul Spaniei şi sudul Italiei.

Clasicii latini, cei mai mulţi uitaţi din cauza creştinismului, au fost traduşi din nou din arabă în latină. Când operele lui Aristotel au fost reintroduse în Occident, filosofia sa a dat naştere scolasticii, o disciplină care a pus în încurcătură pretenţiile bisericii ca poruncile sale să fie acceptate cu credinţă oarbă.

În secolul al 12-lea, Peter Abelard, de exemplu, a folosit metoda scolastică pentru a-i învăţa pe oameni cum să ia singuri decizii, pentru a-i îndemna să conteste puterile autoritare şi pentru a scoate la lumina zilei contradicţiile dintre doctrina bisericii şi ce era scris în scripturi.

Confiscarea educaţiei doar pentru biserică şi doar pentru educarea preoţilor a început să fie înlăturată. Nu doar că oamenii au început să construiască şcoli pentru cei din afara bisericii – care până atunci nu aveau voie la carte – pentru a le oferi cunoştinţe elementare negustorilor şi meşteşugarilor, dar au apărut universităţi în zone urbane cum ar fi Paris, Oxford, Toulouse, Montpellier, Cambridge, Salerno, Bologna şi Salamanca. (nota 3)

În această perioadă au apărut operele epice şi romanele de dragoste, cum ar fi The Romance of the Rose, The Song of the Cid, Arthur’s Knights of the Round Table, the Nibelungenlied, precum şi Divina Comedie a lui Dante. (nota 4)

Atunci au apărut şi trubadurii şi bufonii de la curţile regilor prin care poezia şi literatura în diverse dialecte au început să se răspândească.

A renăscut interesul pentru arhitectură, culminând cu stilul romanesc şi cu începutul ceremoniilor şi sărbătorilor gotice.

În secolul al 12-lea, chiar şi în mănăstiri, a prins viaţă arta cunoaşterii şi a ornamentării manuscriselor. (nota 5)

Arta, literatura, filosofia şi arhitectura – toate au început să înflorească din nou în perioada de mijloc a Evului Mediu.

Cum biserica a devenit prosperă şi s-a îmbogăţit subjugând o societate redusă la tăcere, Biserica a ales să curme schimbările din viaţa comunităţilor.

Papii au interzis cărţile lui Aristotel în Paris prin două decrete, emise în 1210 şi în 1215. În 1272 discutarea oricărei chestiuni teologice a fost interzisă cu desăvârşire. (nota 6)

Sf. Bernard de Clairvaux a exprimat sentimentul bisericii când a spus că scolastica lui Abelard îi învaţă pe oameni „să gândească totul contrar obiceiurilor şi tradiţiilor.” Bernard a scris:

Credinţa oamenilor obişnuiţi e batjocorită, tainele lui Iisus sunt profanate; oamenii îşi pun întrebări cu impertinenţă despre cele mai importante aspecte; părinţii bisericii sunt trataţi cu zeflemea pentru că au încercat mai degrabă să explice decât să rezolve aceste probleme. Raţiunea umană înşfacă totul pentru ea, şi nu mai lasă nimic pentru credinţă.” (nota 7)

Biserica a arătat un dispreţ similar şi pentru revigorarea literaturii clasice.

Aşa cum Christian Honorius din Autun a întrebat în secolul al 12-lea:

„Cum a beneficiat sufletul de lupta lui Hector, de argumentele lui Platon, de poemele lui Virgiliu, sau de elegiile lui Ovidiu, care, la fel ca alţii ca ei, scrâşnesc acum din dinţi în închisoarea infernului Bablilon, sub tirania plină de cruzime a lui Pluto?” (nota 8)

În mod special, Biserica a urât poezia, considerându-i pe poeţi la fel periculoşi ca magicienii pe care biserica îi dispreţuia. Ilustraţiile din “Hortus deliciarum” a lui Herrad de Landsberg, apărută în secolul al 12-lea, de exemplu, arătau patru „poeţi sau magicieni”, mânaţi de un spirit diavolicesc. (nota 9)

Preoţii insistau că trubadurii erau şi ei „lipsiţi de orice virtute” şi că „orice speranţă de a fi salvaţi era deşartă”. (nota 10)

Creştinii ortodocşi şi-au arătat dispreţul faţă de creativitatea oamenilor şi au declarat că cei care sprijineau artele erau necredincioşi şi păgâni.

În secolul al 15-lea, profetul dominican Girolamo Savonarola credea că poeţii clasici ar fi trebuit interzişi cu totul şi că ştiinţa, cultura şi educaţia ar trebui să se întoarcă din nou în mâinile călugărilor:

Singurul lucru bun pe care i-l datorăm lui Platon şi lui Aristotel e că ne-au pus la dispoziţie multe argumente pe care le putem folosi împotriva ereticilor. Cu toate acestea, şi ei şi alţi filosofi acum ard în flăcările iadului… Ar fi bine pentru religie dacă multe cărţi care par folositoare ar fi distruse. Când nu mai sunt atâtea cărţi şi nu mai apar atâtea argumente şi discuţii, religia va deveni mult mai puternică decât a fost vreodată.” (nota 11)

Savonarola şi-a dus la îndeplinire reformele morale în Florenţa, folosind tehnicile caracteristice unui stat poliţienesc: a instituit controlul personal prin spionarea servitorilor şi a organizat bande de tineri care năvăleau în casele localnicilor şi confiscau cărţile sau obiectele care nu erau în conformitate cu idealurile dreptei credinţe.

În special cărţile, mai ales cele ale poeţilor latini şi italieni, manuscrisele unor înţelepţi, bijuteriile femeilor, instrumentele muzicale şi picturile au fost furate din casele oamenilor şi arse într-un foc imens în 1497, astfel fiind distrusă o mare parte din cultura renascentistă din Florenţa.

Societatea medievală mocnea de ură faţă de biserică. Mulţi au început să-l caute pe Dumnezeu în afara bisericii. Oamenii obişnuiţi din Evul Mediu nu prea aveau cum să se regăsească în Biserică. Bisericile erau din ce în ce mai mari şi mai formale, pentru a sublinia brutal diferenţa dintre cler şi ceilalţi creştini.

În unele biserici, existau paravane în spatele cărora era ascuns altarul de privirile credincioşilor.

Slujbele, care în secolul al 4-lea au început să nu mai fie ţinute în greacă, ci în latină pentru a fi mai uşor înţelese, spre sfârşitul secolului al 7-lea deveniseră o bălmăjeală din care credincioşii şi chiar şi mulţi preoţi nu pricepeau nimic. (nota 12)

Biserica, acum extraordinar de bogată, era mai interesată să strângă cât mai mulţi bani decât să se apropie de credincioşi.

Preocuparea Bisericii medievale pentru averi era atât de mare încât se spunea că din cele 10 porunci a mai rămas doar una: „Dă-ne nouă banii tăi.” (nota 13)

Preoţii erau selectaţi mai mult în funcţie de avere, decât de virtuţile lor.

O prăpastie imensă s-a iscat nu numai între cler şi credincioşi, ci şi între preoţi, din cauza rangului lor.

Venitul unui episcop, de exemplu, era între 300 şi 1000 de ori mai mare decât cel al unui vicar. (nota 14)

În secolul al 12-lea, Biserica a interzis preoţilor să se mai căsătorească pentru a se asigura că proprietăţile şi averile preoţilor vor rămâne doar ale bisericii, şi nu nu vor fi împărţite cu cele ale familiilor lor. (nota 15)

Absurditatea unei organizaţii extraordinar de bogate care pretindea că reprezintă idealurile lui Iisus Cristos a dus la emiterea bulei papale „Cum inter nonnullos” în anul 1326, prin care a fost stabilit că era o erezie să se spună că Iisus şi Apostolii nu ar fi deţinut proprietăţi. (nota 16)

Cei care căutau o legătură spirituală cu Dumnezeu au început să se îndepărteze în masă de Biserica Catolică.

Ereziile medievale arătau o mare diversitate de opinii.

Existau secte apocaliptice care erau convinse că vine sfârşitul lumii, aşa cum erau cele conduse de  Tanchelin, Peter de Bruys, Henry din Lausanne, şi Arnold al Bresciei. Alte grupări, cum ar fi cele ale Waldensienilor, sau Lollarzilor au fost o avanpremieră a protestanţilor în dorinţa lor ca scripturile creştine să fie respectate cu stricteţe în viaţa de zi cu zi.

Alte grupări, cum erau Frăţia Spiritului Liber, Tulupinii, şi Adamiţii au îmbrăţişat credinţe panteisete şi animiste, care susţineau că Dumnezeu era prezent peste tot în lumea muritorilor. (nota 17)

La sfârşitul secolului al 14-lea, Meister Eckhart a pus în discuţie chiar şi nevoia de a avea o Biserică:

Când sufletul intră în împărăţia cerurilor, nu mai are nevoie de predici speciale şi de indicaţii.” (nota 18)

Mulţi eretici au insistat asupra unei legături directe cu Dumnezeu, respingând intermedierea preoţilor. Deşi era foarte riscant pentru ei, au tradus biblia în limbile vorbite de oamenii obişnuiţi. Simpla posesiune a unei asemenea biblii era pedepsită cu moartea. (nota 19)

Pentru a le oferi oamenilor imagini pe care le puteau înţelege, portretele lui Cristos au devenit şi ele mai accesibile şi mai umane.

De la picturile romaneşti în care Iisus era ilustrat ca fiind un judecător al universului, neînduplecat, superior şi foarte distant, arta gotică l-a creionat ca fiind o fiinţă umană suferindă şi plină de compasiune. (nota 20)

Cultul Fecioarei Maria s-a extins peste tot în Evul Mediu. Fecioara a devenit o figură la care oamenii puteau apela pentru iertare, şi care putea să ţină piept legii nemiloase a lui Dumnezeu. În cartea sa ”The Virgin”, Geoffrey Ashe relatează poveştile din folclor care ilustrau blândeţea şi compasiunea ei:

Un hoţ se roagă la ea înainte de a merge să fure, şi când e spânzurat, ea îl sprijină în aer până când călăul său recunoaşte miracolul şi îl lasă să trăiască. O călugăriţă pleacă de la mănăstire pentru a se lăsa pradă viciilor, dar continuă să se roage fecioarei, şi când se întoarce vede că Maria i-a ţinut locul la mănăstire şi nimeni nu i-a simţit lipsa.” (nota 21)

c5 maria

Litanii complete erau dedicate Fecioarei Maria. Cele mai mari catedrale medievale au fost ridicate în numele ei: la Paris, Chartres, Reims, Amiens, Rouen, Bayeux, Coutances, Noyon, şi Laon. (nota 22)

I s-au atribut expresii cum ar fi “corabie spirituală”, “motivul bucuriei noastre”, “Chivotul legii” şi “izvorul înţelepciunii”.

Chaucer s-a referit la ea numind-o “cea mai puternică şi mai miloasă Regină”. (nota 23)

O icoană în lemn a Fecioarei, ţinându-l în braţe pe Iisus în secolul al 14-lea, pictată de un pictor german e un indiciu al idolatrizării medievale pentru această reprezentare feminină a divinităţii. Când icoana e deschisă, Fecioara apare ca fiind toată Trinitatea. (nota 24)

Biserica a răspuns, nu încercând să asculte nevoile oamenilor, ci dimpotrivă, întărindu-şi structura autoritară, dezvoltându-şi propriul sistem poliţienesc, şi impunându-şi dominaţia cu forţa asupra tuturor.

Papalitatea şi-a extins consiliul administrativ de conducere numit Curia, mărind regulile în ce-i priveşte pe episcopi, convocând întruniri, şi, cel mai important, dându-le puteri sporite nunţilor papali.

Nunţii papali erau ofiţeri care puteau să-şi impună autoritatea asupra episcopilor, ceea ce a dus la delegitimarea acestora din urmă şi a făcut ca Papalitatea să-şi întărească controlul asupra mănăstirilor. (nota 25)

Biserica şi-a impus propriul ei sistem de legi pentru a obţine supremaţie asupra puterilor seculare.

Revigorarea legii civile, inspirată din legile romane şi germanice, a înlocuit multe obiceiuri feudale, şi a facilitat comerţul implementând principii care aveau jurisdicţie peste puterea de influenţă a tradiţiilor săteşti, care difereau de la localitate la localitate. (nota 26)

Legea Romană, însă, nu îl recunoştea pe Papă.

În 1149, Sf. Bernard şi-a dat seama de ameninţarea pe care legea civilă o putea aduce autorităţii biserici şi s-a plans că tribunalele ţin cont mai mult de legea lui Iustinian decât de cea a lui Dumnezeu. (nota 27)

În 1219, Papa a interzis preoţilor să studieze legea seculară romană şi a interzis studiul ei cu totul la universitatea din Paris. (nota 28)

În schimb, Biserica şi-a creat propriul ei sistem de legi, numite legi canonice.

În secolul 11, Ivo din Chartres şi, în secolul 12, Graţian au refăcut muntele de decrete necoordonate şi care adesea se contraziceau unul pe altul şi le-au cuprins în coduri care impuneau supremaţia Papei.

Dacă Papa însă găsea uneori că aceste legi canonice îl încurcă, era liber oricând să le ignore, tot conform legilor canonice.

Tribunalele bisericeşti au pretins şi au obţinut jurisdicţie asupra tuturor cazurilor în care interesele Bisericii erau puse în joc: plata obligatorie a 10 la sută din venitul fiecărui creştin către Biserică, privilegii, donaţii şi testamente.

Pentru a-i proteja pe preoţii săi, Biserica a pretins şi a obţinut dreptul ca doar ea să-i poată judeca pe cei care făceau parte din cler, tribunalele seculare nu aveau nici o putere asupra lor. (nota 29)

Biserica a pretins şi a obţinut jurisdicţie şi asupra oricărei chestiuni legată de administrarea sacramentelor şi de cea a jurămintelor de credinţă.

Aşa cum arată un istoric, „Biserica putea interveni aproape în orice chestiune legată de viaţa oamenilor, pentru că în societatea medievală, aproape totul avea legătură cu sacramentele sau depindea de jurământul de credinţă.” (nota 30)

Eforturile Bisericii de a sistematiza şi de a extinde autoritatea legilor ei canonice s-au concentrat asupra stabilirii supremaţiei şi dominaţiei Papei asupra celorlalte puteri imperiale.

Teoria „plenitudinii puterii” i-a dat Papei, ca vicar al lui Cristos, autoritate totală atât asupra vieţii seculare cât şi asupra vieţii spirituale.

I-a dat puterea să interzică distribuirea sacramentelor celor care intrau în conflict cu biserica, să excomunice şi să înlăture de la putere orice rege. (nota 31)

Dictatele legii canonice au anulat hirotonisirea unor Papi de către regi: aceştia au fost numiţi anti-Papi.

Legi antice au fost „descoperite” şi integrate în legile canonice ca dovadă a supramaţiei Papei asupra puterilor imperiale. Dintr-o astfel de scrisoare, intitulată „Donaţia lui Constantin” – o scrisoare care s-a spus că ar fi fost trimisă de către împăratul Constantin Papei Silvestru – ar fi reieşit că împăratul Constantin i-a atribuit Papei puterea supremă.

Scrisoarea spune: „Îi dăm în stăpânire lui Silvestru, Papa Universal, oraşul Romei şi toate provinciile, districtele şi oraşele Italiei, precum şi regiunile din Vest.” (nota 32)

În secolul al 16-lea, aceste scrisori au fost dovedite ca fiind false.

Papa s-a implicat din ce în ce mai mult în conflictele politice şi în cucerirea de teritorii.

Papa Bonifaciu al VIII-lea i-a scris lui Hapsburg Albert al Austriei: „Vă donăm, în plenitudinea puterii noastre, regatul Franţei, care aparţine Împăraţilor din Vest.” (nota 33)

Într-o scrisoare către regele Henry al II-lea al Angliei, trimisă în secolul al 12-lea, Papa Adrian al IV-lea şi-a dat aprobarea pentru invadarea Irlandei de către englezi. Scrisoarea spunea:

Nu e nici o îndoială, şi ştiţi asta, că Irlanda şi toate acele insule care au primit credinţa creştină, aparţin Bisericii de la Roma; dacă vreţi să intraţi pe acea insulă (Irlanda) pentru a o elibera de viciu, pentru a impune supunerea în faţa legii şi pentru a face ca fiecare gospodărie de acolo să plătească bir către Sf.Petru, vă anunţăm cu plăcere că vă stăm alături în această misiune.” (nota 34)

Istoricul Phillip Schaff descrie acţiunile Papalităţii medievale:

„Să înlăture prinţi, să dea dezlegare unor enoriaşi de la jurământul de credinţă, să instige la rebeliune cum a făcut în cazul lui Frederick al II-lea, să pună mâna pe pământ cum a făcut în sudul Franţei, să pună pe tron regi, să obţină prin ameninţarea cu cele mai grele pedepse plata de către enoriaşi a birului către biserică, să pedepsească disidenţii religioşi cu închisoare pe viaţă sau să-i predea autorităţilor seculare cu ordinul de a fi omorâţi, şi să trimită în luptă armate de cruciaţi, să confişte tribunalele civile non-religioase, să le distrugă autoritatea, să anuleze legile unei naţiuni, cum a fost cazul Magnei Carta – cu asta se ocupa de fapt Papalitatea.” (nota 35)

Setea Papei de putere era fără limite. Cum se vedeau superiori celorlalţi muritori, Papii au pretins nu doar că orice om era supusul autorităţii papale, ci şi că Papa însuşi nu avea voie să dea socoteală nimănui pe pământ pentru ce făcea, ci doar lui Dumnezeu. În 1302, Papa Bonifaciu a emis bula „Unam Sanctam”:

„Prin urmare, dacă puterile pământeşti fac o greşeală, ele vor fi judecate de puterea spirituală… dar dacă puterea spirituală greşeşte, ea poate fi judecată doar de Dumnezeu, şi de nici un om de pe pământ… Aşadar, declarăm, definim, şi considerăm că pentru salvarea fiecărui om de pe pământ, acesta trebuie să fie supusul suveranului pontif.” (nota 36)

Desigur, au izbucnit certuri legate de cine ar trebui să fie Papă şi să aibă o asemenea putere. În ceea a fost numită Marea Schismă, două rânduri diferite de Papi, unul care se afla în Roma şi unul care se afla în Avignon, au condus între 1378 şi 1417.

c5 papa urban

Se certau nu doar pe chestiuni legate de ideologia creştină sau de practicile religioase, ci şi pe chestiuni politice legate de cine ar trebui să conducă.

Pentru a abate atenţia de la schimbările tumultoase sociale, biserica a creat ţapi ispăşitori. În 1095, Papa Urban al II-lea a convocat cavalerii Europei să se unească şi să pornească la război pentru a salva Ierusalimul, oraşul sfânt, din mâinile infidelilor musulmani.

Cruciadele au fost o modalitate prin care biserica catolică şi-a extins teribil de mult influenţa.

Dar au servit şi altor scopuri politice ale bisericii. Când Papa a ordonat prima cruciadă în 1095 foarte multe puteri imperiale erau separate de biserică: regele Franţei, regele Angliei, împăratul Germaniei. (nota 37)

Cruciadele au fost folosite ca un mijloc de a forţa o unitate a Europei în numele creştinismului.

Fanatici, convinşi că fac ce e drept, cruciaţii i-au atacat pe duşmanii desemnaţi de biserică cu o sălbăticie rară. Papa Grigorie al VII-lea a declarat:

Blestemat fie omul care se abţine de la a vărsa sânge cu sabia sa.” (nota 38)

Cronicarul Raymond de Aguilers a relatat în acest fel cum bandele de cruciaţi au masacrat musulmani şi evrei în Ierusalim în 1099:

„Lucruri minunate aveau să fie văzute. Numeroşi saraceni au fost decapitaţi… Alţii au fost nimeriţi de săgeţi, sau împinşi în gol de pe turnurile zidurilor, alţii au fost torturaţi zile la rând şi apoi arşi de vii… Străzile erau pline de grămezi de trupuri şi de bucăţi din oameni. Caii pe care-i călăream călcau doar pe cadavre… În templul lui Solomon, caii s-au afundat într-o baltă de sânge până la glezne, de fapt nu, până la căpăstru. A fost o judecată dreaptă şi minunată din partea lui Dumnezeu ca acest loc plin de infideli să fie umplut de sângele necredincioşilor.” (nota 39)

Nicetas Choniates, un cronicar bizantin a scris:

Chiar şi saracenii (musulmanii) sunt miloşi şi buni prin comparaţie cu aceşti bărbaţi care poartă crucea lui Cristos pe umerii lor.” (nota 40)

c4 papa grigorie

Un alt duşman al cruciaţilor a fost Biserica de Răsărit din Constantinopol. Civilizaţiile răsăritului şi apusului se dezvoltaseră, fiecare pe drumul ei, de câteva secole deja. Având un respect mai mare pentru arte, literatură şi educaţie, civilizaţia din răsărit devenise mult mai sofisticată decât cea din vest.

Estul a păstrat cu respect scrierile grecilor din antichitate. Greaca a rămas limba oficială a legii, guvernului şi bisericii de răsărit, şi a literaturii din răsărit. În vest, însă, chiar şi alfabelul grecesc a dispărut. Scriitorul Charles H. Haskins spune:

Reprodus de un scrib medieval, un cuvânt grecesc devenea ceva care părea scris în păsărească sau era pur şi simplu omis, expresia “grecum” fiind inserată în locul lui pentru a-i explica lipsa.” (nota 41)

Începând cu sfârşitul anilor 700, cele două civilizaţii au început să folosească şi bani diferiţi. (nota 42) Disparitatea dintre cele două culturi a crescut cu atât mai mult cu cât fiecare biserică – din est şi din vest – şi-a format propriul ei rit creştin. Sărbătoreau Paştele în zile diferite. Modul în care priveau folosirea icoanelor era diferit, şi aveau o viziune diferită şi asupra modului în care înţelegeau sfânta treime stabilită stabilită la Niceea. (nota 43)

Cu excepţia faptului că şi cei din est şi cei din vest spuneau că sunt creştini, mare lucru nu mai aveau în comun. În 1054, după ce mai multe încercări de reconciliere între Roma şi Constantinopol au eşuat, cele două ramuri ale creştinătăţii au formalizat divorţul.

Biserica de la Roma, care avea pretenţii vehemente în a-şi impune supremaţia peste tot, a văzut această separare ca pe un afront, ca pe o jignire şi ca pe o respingere directă a autorităţii Papei.

Cu ajutorul preoţilor care au făcut propagandă ideii că separatiştii greci erau slugoii Satanei şi că ei erau de vină pentru orice nenorocire sau necaz, în 1096, credincioşii cruciaţi au distrus Belgradul, oraşul imperial cel mai important după Constantinopol. (nota 44)

Un cronicar grec a scris următoarele despre Papă:

… dorea să ne oblige să recunoaştem supremaţia Papei asupra tuturor celorlalţi prelaţi şi să îi slăvim numele la slujbe, altfel ne-a ameninţat cu moartea pe cei care nu ne supuneam.” (nota 45)

Mai târziu, în 1204, Papa Inocent al III-lea a trimis o armată de cruciaţi peste Constantinopol.  Soldaţii lui Cristos au năvălit asupra Constantinopolului cu o ură şi o sete de răzbunare nemaivăzute, au violat, au tâlhărit şi au lăsat oraşul în flăcări. (nota 46)

Cronicarul Geoffrey Villehardouin a scris că niciodată de la când era lumea, n-a existat atâta pradă de război ca atunci. (nota 47)

Răspunsul Papei către împăratul grec:

… considerăm că cruciaţii au aplicat grecilor pedeapsa dreaptă de la Dumnezeu: aceşti greci care au năzuit să rupă singura robă a lui Iisus Cristos… La fel ca aceşti greci au pierit în potop şi cei care nu s-au urcat pe arca lui Noe; iar cei care nu au avut ce mânca au murit de foame în mod just pentru că au refuzat să-l accepte ca păstor al lor pe Petru, Prinţul Apostolilor.” (nota 48)

Pentru Papă, violul Constantinopolului a fost o pedeapsă dreaptă pentru că a refuzat să se supună Bisericii Romano Catolice. Pasajele biblice au fost invocate pentru a susţine justeţea pedepsei:

Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea.” (Evanghelia după Luca, 19:27)

c5 cruciati constantinopol

După atac, un patriarh latin, supus Papei de la Roma, a condus biserica de est până în 1261. (nota 50) Constantinopolul nu şi-a revenit după atacul cruciaţilor şi în 1453 a fost ocupat cu uşurinţă de turci.

Cruciadele s-au întins pe 200 de ani: mii, dacă nu milioane de oameni au fost ucişi.

Cruciaţii distrugeau la fel cum făcuse biserica la începutul Evului Întunecat.

Ardeau toate cărţile pe care le găseau. (nota 51)

12.000 de volume de pergamente ebraice ale Talmudului şi lucrările lui Maimonides au fost arse de cruciaţi. (nota 52)

După ce tâlhăreau şi furau din răzbunare, cruciaţii îşi dădeau seama că nu pot transporta prada de război în Europa.

Deşi cruciadele au permis ca, pentru o perioadă, europenii să se unească în jurul creştinismului, nu şi-au atins alte scopuri deloc.

Cruciadele nu au putut să aducă Romei decât un control vag asupra Ierusalimului, şi nu au reuşit să-i îmbogăţească pe cruciaţi.

Departe de a câştiga noi adepţi pentru Biserica Romano Catolică, cruciaţii au răspândit peste tot o duşmănie teribilă care dăinuie şi azi. (nota 53)

Evreii europeni au fost adesea primele victime ale unei cruciade. Dar persecuţiile evreilor de către creştini au continuat cu mult după ce cruciadele s-au oprit. Evreii au devenit ţapii ispăşitori pentru orice problemă pe care Biserica nu o putea rezolva. Când, de exemplu, ciuma neagă a izbunit în secolul al 14-lea, Biserica Creştină a explicat că evreii sunt vinovaţi pentru asta şi a ordonat creştinilor să-i atace. (nota 54)

Biserica a inventat un întreg folclor în jurul evreilor, minţind că ei ar fi răpit şi mâncat bebeluşi creştini de care ar fi avut nevoie în ritualurile lor de canibalism, şi inventând minciuni că evreii furau şi pângăreau sfintele sacramente creştine.

Acestea erau de fapt aceleaşi poveşti pe care romanii le spuseseră pe vremuri despre creştinii pe care-i urau, aceleaşi poveşti pe care creştinii le-au spus ulterior despre vrăjitoare, şi aceleaşi poveşti pe care protestanţii aveau să le spună despre catolici. (nota 55)

Pogromurile, atacurile şi distrugerea sinagogilor evreilor, închiderea lor în ghetouri au devenit o demonstraţie obişnuită a dreptăţii creştine.

Evreii erau ţinte uşoare pentru că ei nu au fost acceptaţi niciodată de societatea creştină.

În sistemul feudal, creştinii le-au interzis evreilor să muncească sau să deţină pământ, obligându-i să se ocupe de negoţul din oraşe şi să fie meşteşugari.

Odată cu explozia demografică din secolele 11 şi 12 şi care a determinat un flux masiv al oamenilor de la sate la oraşe, ghilduri de artizani au fost stabilite, fiecare având un sfânt care îi acorda protecţie.

Evreii au fost din nou alungaţi din breasla meşteşugarilor şi au fost obligaţi să se ocupe cu ce le-a mai rămas: băncile, tranzacţiile cu bani şi împrumuturile de bani. (nota 56)

Persecutarea evreilor a devenit, astfel, un mijloc convenabil de a scăpa de datorii. Argumente religioase au fost invocate de regii plini de datorii pentru a confisca proprietăţile evreilor, şi pentru a-i expulza din regatele lor. (nota 57)

Oricine avea putere în mod sigur ajungea şi ţinta Bisericii.

Cavalerii Templieri, un grup format iniţial pentru a-i proteja pe cruciaţi, au câştigat influenţă politică şi au devenit oameni în care se putea avea încredere dacă cineva dorea un împrumut. (nota 58)

Se credea şi că ei au adus în Europa cheile misterelor gnostice, kabalei şi misterelor musulmane. Ameninţaţi de puterea politică în creştere a templierilor, suspicioşi faţă de credinţa lor religioasă oarecum independentă de cea a Bisericii, şi invidioşi pe averea lor, atât conducătorii Bisericii creştine, cât şi regii au avut motive pentru a-i persecuta.

La fel ca în cazul evreilor, biserica a pus în circulaţie poveşti incredibile despre templieri: spuneau că ritualurile lor de iniţiere implicau negarea lui Cristos, a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria şi că ar fi călcat în picioare, ar fi scuipat şi ar fi urinat pe cruce.

Acuzaţi de homosexualitate, de uciderea copiilor din flori şi de vrăj, templierii au fost asasinaţi iar proprietăţile lor confiscate. (nota 59)

Biserica a avut probleme cu aproape toată lumea în Evul Mediu.

A reacţionat imediat şi în forţă pentru a suprima primele seminţe ale autonomiei unor popoare în dorinţa lor de a-şi câştiga independenţa faţă de Roma. Când disputele asupra birurilor pe care le pretindea biserica au devenit din ce în ce mai greu de controlat, în 1275, Papa a excomunicat întregul oraş al Florenţei. (nota 60)

Iar când mai multe orăşele din Italia s-au unit într-o revoltă împotriva controlului papal în 1375, nunţiul papal din Italia, Robert al Genevei, a angajat mercenari pentru a înăbuşi revolta şi a recâştiga control asupra acelei regiuni.

După ce au eşuat să pună mâna pe Bologna, acei mercenari s-au îndreptat spre orăşelul Cesna. (nota 61)

Jurând solemn clemenţă, Cardinalul Robert i-a convins pe localnicii din Cesna să predea armele şi le-a câştigat încrederea rugându-i pe mercenari să elibereze 50 de ostatici ca semn de bunătate. Apoi, i-a chemat  pe mercenari…Cardinalul a ordonat ca localnicii să fie masacraţi pentru „a face dreptate”…. Timp de 3 zile şi 3 nopţi, începând din 3 februarie 1377, porţile oraşului au fost închise, iar mercenarii cardinalului i-au omorât pe toţi localnicii pe care i-au prins. „Toate pieţele din oraş erau pline de cadavre.” Femeile au fost răpite şi au fost violate, copiii au fost răpiţi pentru a cere recompense de la părinţii lor, şi după ce familiile erau ucise, mercenarii furau tot ce puteau, operele de artă au fost distruse, „iar ce nu puteau lua cu ei, mercenarii au ars sau au distrus pentru a nu mai putea fi folosit de nimeni”.

Numărul morţilor acestui masacru a fost între 2.500 şi 5.000 de oameni. (nota 62) Cardinalul Robert al Genevei a fost numit Papă trei ani mai târziu după acest masacru, în 1378, şi şi-a luat numele de Clement al VII-lea. (nota 63)

Judecând după ferocitatea atacului bisericii asupra unui grup de creştini, Catarii, putem spune că Biserica s-a simţit mai ameninţată de acest grup de „eretici” decât de oricine altcineva în toată istoria ei de până atunci.

Catarismul a apărut şi s-a extins foarte rapid în sudul Franţei, într-o regiune cunoscută sub numele Langedoc.

Politic şi cultural diferiţi de cei din nord, locuitorii din Langedoc erau toleranţi faţă de oricine era diferit de ei. Etnii de tot felul trăiau în pace acolo – fenicieni, evrei, musulmani, greci, creştini.

Evreii nu erau doar feriţi de orice persecuţie, dar ajungeau să fie numiţi şi în poziţii din administraţie şi de conducere, pe lângă lorzi sau chiar şi pe lângă preoţii creştini.

Distincţia între clase nu era aşa brutală, exista o formă mai blândă de servitude, oraşele erau mai libere, iar sistemul legal era construit pe legea romană. (nota 64)

Nicăieri altundeva în Europa oamenii nu erau atât de educaţi ca în Langedoc. (nota 65)

Cultura şi comerţul înfloriseră, ceea ce făcuse din această regiune una dintre cele mai prospere din Europa la acea vreme.

Catarii acceptau elemente religioase diverse.

Există documente istorice care atestă o legătură foarte puternică între catari, musulmanii sufiţi şi evreii care practicau tradiţia Cabalei. (nota 66)

Femeile puteau sluji ca preotese, şi puteau ţine chiar şi cel mai important ritual, numit consolamentum. (nota 67)

Catarii erau foarte apropiaţi de trubaduri, poeţii romantici, şi se spune că ar fi crezut că dumnezeu se manifesta în culorile şi sunetele naturii. (nota 68)

Atât clasele conducătoare cât şi vecinii lor catolici îi plăceau şi în protejau atât de mult încât, atunci când au fost atacaţi de armata trimisă de Biserica de la Roma, mulţi catolici au ales mai degrabă să moară decât să lase Biserica să pună mâna pe vecinii lor catari. (nota 69)

Ca răspuns la popularitatea din ce în ce mai mare a catarilor, biserica catolică i-a acuzat conform procedurii standard: că au ponegrit sacramentele şi crucea, că erau canibali, că s-au îndepărtat de Cristos, şi că făceau orgii sexuale. (nota 70)

Şi totuşi, catolicul Sf. Bernard, despre care nu se poate spune că ar fi fost un prieten al catarilor, a scris următoarele despre ei:

Când îi interoghezi, nimic nu poate fi mai creştin decât comportamentul lor; nimic nu e respingător în modul în care vorbesc, şi ce spun dovedesc prin faptele lor. În ce priveşte moralitatea acestor eretici, ei nu înşeală pe nimeni, nu oprimă şi nu subjugă pe nimeni, nu lovesc şi nu atacă pe nimeni; feţele lor au o anumită paloare pentru că respectă postul şi nu se hrănesc niciodată din munca altcuiva decât din a lor – mâinile lor sunt dovada că muncesc pentru traiul lor.” (nota 71)

Propaganda mincinoasă şi scandaloasă dusă de biserică împotriva catarilor n-a dat roade şi n-a putut ucide gândirea independentă şi toleranţa din Langedoc.

Încălcând pe faţă una dintre cele mai grave sentinţe bisericeşti, oraşul Viterbo chiar a ales un eretic excomunicat în funcţia şamberlan. (nota 72)

În 1139, biserica a început să convoace mai multe concilii pentru a-i condamna pe catari şi pe cei care-i sprijineau. (nota 73)

În 1179 Alexandru al III-lea a ordonat o cruciadă împotriva acestor duşmani ai bisericii, promiţându-le celor care participau la ea că timp de doi ani vor beneficia de indulgenţa bisericii şi vor fi feriţi de pedepsele pentru păcate, iar celor care vor muri în luptă le-a promis că vor fi mântuiţi pentru vecie.

Acesta a fost un precedent care a oferit bisericii ocazia să convoace poliţii religioase oricând avea o problemă cu cineva (nota 74), dar nu a avut succes împotriva catarilor: nimeni nu voia să-i distrugă.

Prin urmare, în 1204, Papa Inocent al III-lea a sufocat ce a mai rămas din independenţa bisericilor locale când i-a înarmat pe nunţii papali cu autoritatea „de a distruge şi dărâma tot ce era de distrus şi de dărâmat şi de a reconstrui tot ce era de reconstruit.” (nota 75)

În 1208, când Papa Inocent al III-lea a oferit, celor care vor pune mâna pe arme – pe lângă iertările de păcate şi mântuirea veşnică — terenurile şi proprietăţile ereticilor şi prietenilor lor pe care-i vor ucide — a început Cruciada Albigensiană al cărei scop a fost masacrarea şi exterminarea catarilor.

Cruzimea şi sălbăticia care s-au abătut asupra sudului Franţei timp de 30 de ani a distrus întreaga regiune Langedoc.

Doar în Catedrala Sf. Nazir 12.000 de oameni au fost măcelăriţi.

Episcopul Folque din Toulouse a ordonat asasinarea a 10.000 de oameni. (nota 76)

Când cruciaţii au năvălit asupra oraşului Beziers şi Arnaud,  întrebat cum pot cruciaţii să-i deosebească pe catolici de catari, trimisul Papei, care conducea operaţiunea, a răspuns: „Omorâţi-i pe toţi, că ştie Dumnezeu care-s ai lui.” (nota 77)

Nici un copil nu a scăpat de săbiile cruciaţilor.

Un istoric a scris că „nici chiar morţii nu au scăpat de furia cruciaţilor, iar cele mai mari cruzimi le-au suferit femeile.” (nota 78)

Nunţiul papal a raportat la Roma că în orăşelul Beziers 20.000 de oameni au fost omorâţi de cruciaţi, dar alţi cronicari vorbesc de mult mai multe victime: între 60.000 şi 100.000. (nota 79)

Crimele în masă din timpul cruciadei Albigensiene se ridică în total la aproximativ un milion de oameni, nu doar catari, dar şi o mare parte din populaţia din sudul Franţei.

Când cruciada a încetat, aproape întreaga populaţie fiind exterminată, clădirile lăsate în paragină, economia distrusă, pământurile din sudul Franţei au fost anexate nordului.

Adânc înrădăcinată în structura sa autoritară, ferm convinsă de credinţa în propria sa supremaţie, Biserica Catolică a fost incapabilă să facă faţă evoluţiei rapide a societăţii medievale şi a schimbărilor rapide din sânul ei.

Aşa că, Biserica a cerut supunere totală în faţa Papei. Când cruciadele  împotriva infidelilor musulmani, greci şi evrei nu au putut uni în mod definitiv Europa în jurul creştinismului, Biserica a lovit mai aproape de casă: a atacat pe oricine a perceput ca fiind o ameninţare asupra supremaţiei puterii sale sau care nu s-a supus ordinelor sale.

Cruciada de 30 de ani din sudul Franţei a inaugurat o perioadă de 500 de ani de represiune brutală şi sângeroasă, de o durată şi anvergură fără precedent în lumea occidentală.”

Note pentru capitolul 5: 

1. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York: Thomas Y Cromwell, 1968) 106.

2. Charles Homer Haskins, The Renaissance of the 12th Century (Cleveland & New York: Meridian Books, 1927) 62.

3. Albert Clement Shannon, The Medieval Inquisition (Washington D.C.: Augustinian College Press, 1983) 141.

4. Ibid., 141.

5. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 45.

6. Ibid., 364.

7. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 169.

8. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 96.

9. Ibid., 97.

10. Ibid., 55-56.

11. Jacob Burckhardt, The Civilization of the Renaissance in Italy, edited by Irene Gordon (New York: Mentor Books, 1960) 336.

12. Russell, A History of Medieval Christianity, 97-98.

13. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror (New York: Ballantine Books, 1978) 327.

14. Henri Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P. Dutton & Company, Inc., 1957) 246.

15. Henry C. Lea, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church, 4th edition revised (London: Watts & Co., 1932) 264, 279.

16. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 438.

17. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 521.

18. Theodore Nottingham, “The Birth Within: Meister Eckhart and the Knowing of God” GNOSIS, No. 18 (Winter 1991) 19.

19. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 212.

20. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 102.

21. Geoffrey Ashe, The Virgin: Mary’s Cult and the Re-emergence of the Goddess (London: Arkana, 1976, 1988) 219.

22. Ibid., 217.

23. Ibid., 217, 221.

24. Ibid., 154.

25. Russell, A History of Medieval Christianity, 124-126, 150.

26. Russell, A History of Medieval Christianity, 149, and Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 207.

27. Henry Charles Lea, The Inquisition of the Middle Ages, Abridgement by Margaret Nicholson (New York: MacMillan, 1961) 24.

28. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 217-218.

29. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 240.

30. Ibid., 241.

31. Russell, A History of Medieval Christianity, 165.

32. Ibid., 75.

33. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 470.

34. Ibid., 470.

35. Phillip Schaff, History of the Christian Church Vol. V: The Middle Ages (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1952) 775-6.

36. Russell, A History of Medieval Christianity, 168-169.

37. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 433-435.

38. Malachi Martin, Decline and Fall of the Roman Church (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1981) 134, and Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 276.

39. James A. Haught, Holy Horrors (Buffalo: Prometheus, 1990) 25-26.

40. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 134.

41. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 280.

42. Russell, A History of Medieval Christianity, 75.

43. Ibid., 64.

44. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 439-441.

45. G.G. Coulton, Inquisition and Liberty (Glouster, MA: Peter Smith, 1969) 165.

46. Russell, A History of Medieval Christianity, 159-160.

47. Karen Armstrong, Holy War: The Crusades and Their Impact on Today’s

World (New York: Doubleday, 1988) 387.

48. Coulton, Inquisition and Liberty, 164-165.

49. Luke 19:27.

50. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 134.

51. The common belief that the crusaders returned from their exploits with literature and learning is mistaken. To quote Charles H. Haskins, “The Crusaders were men of action, not men of learning, and little can be traced in the way of translations in Palestine or Syria.” (The Renaissance of the 12th Century, 282.)

52. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 444.

53. For more discussion, see Karen Armstrong, Holy War: The Crusades and Their Impact on Today’s World.

54. Russell, A History of Medieval Christianity, 75.

55. Ibid., 156.

56. Ibid., 155.

57. Ibid., 157.

58. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 510.

59. Ibid., 510.

60. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 146.

61. Tuchman, A Distant Mirror, 321 -322.

62. Ibid., 322.

63. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 2442.

64. Coulton, Inquisition and Liberty, 59.

65. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 27.

66. Timothy O’Neill, “Century of Marvels, Century of Light” 14-18 and Judith Mann, “The Legend of the Cathars” GNOSIS, No.4, 28.

67. Ian Begg, The Cult of the Black Virgin (London: Arkana, 1985) 136 and Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 43.

68. Otto Rahn, Kreuzzug gegen den Gral, as quoted in Nigg, The Heretics, 182- 183.

69. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 74.

70. Russell, Witchcraft in the Middle Ages, 125.

71. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 46.

72. Ibid., 54.

73. Ibid., 54.

74. Ibid., 57-59.

75. Ibid., 64.

76. John Kimsey, “The Code of Love,” GNOSIS, No.18 (Winter 1991) 27.

77. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 75.

78. Friedrich Heer, The Medieval World, translated by Janet Sondheimer, (New York: NAL, 1961) 214.

79. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 75.

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 6: CONTROLUL ASUPRA SPIRITULUI UMAN – INCHIZIŢIA ŞI SCLAVIA

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 6: CONTROLUL ASUPRA SPIRITULUI UMAN-

INCHIZIŢIA ŞI SCLAVIA

anii 1250 – 1800

“Nu a existat nici un alt efort mai bine organizat de către o religie pentru a putea controla oamenii şi spiritualitatea lor decât Inchiziţia Creştină.

Creată în interiorul cadrului legal al Bisericii, Inchiziţia a urmărit supunerea totală a oamenilor prin teroare.

Aşa cum a spus inchizitorul Francisco Pena în 1578: “Noi trebuie să ţinem minte că scopul principal al procesului şi al execuţiei nu e acela de a salva sufletul păcătosului, ci de a ne îndeplini misiunea de a aduce societatea pe calea cea dreaptă şi de a sădi frica în ceilalţi.” (nota 1)

Inchiziţia a comis nenumărate crime în Europa şi în lume, acolo unde creştinismul a fost dus de misionari.

Şi, odată cu tirania Inchiziţiei, oamenii bisericii au oferit şi o justificare religioasă pentru sclavie.

Spiritul disident al Evului Mediu nu a făcut decât să exacerbeze pretenţiile Bisericii ca societatea să i se supună fără discuţii.

Dumnezeu avea voie să fie înţeles de oameni numai aşa cum spunea Biserica.

Nu trebuia să existe nici o discuţie sau o dezbatere asupra a ceea ce spunea Biserica.

Inchizitorul Bernardo Gui a îndemnat credincioşii să nu stea la discuţii cu infidelii, cu cei care nu credeau, ci “să înfingă sabia în pântecele lor cât de adânc putea intra. (nota 2)

Într-o vreme în care ideile despre spiritualitate înfloreau și se diversificau, Biserica a insistat că doar ea putea oferi singura cale prin care oamenii trebuia să fie învățați despre Dumnezeu.

Papa Inocent al III-lea a declarat că “oricine îndrăznea să aibă o înţelegere personală a lui Dumnezeu şi care nu corespundea cu cea a Bisericii trebuia ars de viu fără pic de milă.” (nota 3)

Înainte de Inchiziţie, Biserica îi reprimea pe cei consideraţi eretici în rândurile sale dacă îndeplineau nişte condiţii pe care le considera rezonabile.

Un exemplu în acest sens: “Trei duminici la rând, penitentul trebuie dezbrăcat şi biciuit de preot de la intrarea în oraş până la porţile bisericii. Nu mai are voie niciodată să mănânce carne şi ouă şi brânză, cu excepţia Paştelui, Rusaliilor şi Crăciunului, când le poate mânca ca un semn de abnegaţie şi de recunoaştere a greşelilor sale. De două ori pe an, timp de 40 de zile şi timp de 3 zile în fiecare săptămână nu are voie să mănânce peşte, să bea vin, să se atingă de mâncăruri gătite cu ulei, dacă sănătatea şi munca îi permit. Trebuie să poarte haine călugăreşti, pe care să fie cusute două cruci. Dacă e posibil, trebuie să asculte slujba zilnic şi în zilele de post să meargă la biserică la vecernii. De şapte ori pe zi trebuie să recite rugăciunile canonice, şi să spună Tatăl Nostru de zece ori pe zi şi de 20 de ori în fiecare seară. Trebuie să trăiască în cea mai deplină castitate. În fiecare lună, trebuie să arate această hârtie preotului, care trebuie să îl supravegheze să vadă cum respectă obligaţiile bisericeşti şi cum trăieşte. Acest stil de viaţă trebuie dus de păcătos până când nunţiul va decide că poate fi schimbat. Dacă se va abate şi nu va respecta comenzile bisericeşti, va fi acuzat de sperjur şi de erezie şi va fi exclus din comunitatea de credincioşi.” (nota 4)

Puţini eretici se întorceau în sânul bisericii pentru că aşa doreau ei. Biserica a recurs la legile sale canonice pentru a autoriza o agenţie a cărei misiune era de a-i forţa pe oameni să se supună autorităţii ei. În 1231, Papa Grigorie al IX-lea a înfiinţat Inchiziţia ca pe un tribunal separat, independent de episcopi şi de preoţi. Inchizitorii nu răspundeau în faţa nimănui cu excepţia Papei. (nota 5)

Legea după care funcţiona Inchiziţia a înlocuit regula tradiţională a prezumţiei de nevinovăţie: “nevinovat până când e dovedit vinovat” a devenit “vinovat până când e dovedit nevinovat.” (nota 6)

În ciuda procesului de ochii lumii, procedurile Inchiziţiei nu lăsau nici o şansă unui suspect de a-şi dovedi nevinovăţia; procesul se încheia mereu cu condamnarea oricui ar fi fost acuzat de erezie. (nota 7) Acuzatul nu avea dreptul la avocat. (nota 8)

Inchiziţia nu dădea detalii despre locul sau momentul în care o erezie ar fi fost comisă sau în ce anume consta erezia care îl incrimina pe suspect. Dacă cineva era suspectat de prietenie cu un eretic condamnat, era pasibil de pedeapsa aplicată de Inchiziţie, dar nici în aceste cazuri inchizitorii nu spuneau cu care anume eretic ar fi fost legată prietenia criminală. Numele martorilor acuzării erau secrete. (nota 9)

Singura şansă de a scăpa era apelul la Papa din Roma, dar acest lucru era o farsă. (nota 10) Călugărul Bernard Delicieux a declarat: “... că dacă Sf. Petru şi Sf. Pavel ar fi fost acuzaţi de “prietenie” cu ereticii şi ar fi fost inculpaţi după regulile Inchiziţiei, nici ei nu ar fi avut nici o şansă să se apere.” (nota 11) 

c6 inchizitorii

Inchizitorul era şi procuror şi judecător. În timp ce regula spunea că urma să ajungă la sentinţă după ce consulta o adunare de experţi pe care el îi alegea, această modalitate de a-l controla a fost repede abandonată. (nota 12) Inchizitorul era ales în special în funcţie de zelul pe care îl arăta în a-i pedepsi pe eretici. (nota 13)

El şi asistenţii, solii şi spionii săi aveau voie să poarte arme. Şi în 1245, Papa le-a dat dreptul inchizitorilor să-i ierte pe cei din echipa lor de orice vină dacă ar fi comis acte de violenţă. (nota 14) Acest decret a făcut ca Inchiziţia – care era déjà în afara oricărei jurisdicţii seculare – să nu dea socoteală absolut nimănui, nici măcar tribunalelor bisericeşti.

Inchizitorii s-au îmbogăţit peste noapte. Primeau şpăgi şi dădeau amenzi anuale celor bogaţi pentru a-i scăpa de acuzaţii. (nota 15) Inchiziţia confisca toţi banii şi toate proprietăţile presupuşilor eretici. (nota 16)

Şi, cum acuzatul avea şanse minime să îşi dovedească nevinovăţia, nu mai era nevoie ca inchiziţia să aştepte condamnarea lui pentru a-i fura proprietăţile.(nota 17)

Spre deosebire de legea romană, care păstra o anumită parte a proprietăţii unui acuzat pentru urmaşii lui, legile canonice şi cele ale inchiziţiei îi luau totul. Papa Inocent al III-lea a explicat că Dumnezeu îi pedepsea pe urmaşi pentru păcatele înaintaşilor. Dacă un copil nu se ducea imediat la inchizitor să-şi denunţe părintele, rămânea sărac lipit. Inchizitorii i-au acuzat chiar şi pe cei morţi de erezie, uneori chiar şi la 70 de ani după moartea lor. Le deshumau trupurile şi le ardeau rămăşiţele, după care le confiscau proprietăţile moştenitorilor. (nota 18)

Foarte rar inchizitorii împărţeau prada cu episcopii, cu guvernul civil sau acceptau să cheltuiască banii confiscaţi pentru a ridica biserici, aşa cum promiteau că vor face. (nota 19)

Un istoric a arătat cum un inchizitor adesea putea “să ţină tot ce confisca numai pentru el, nici măcar nu trimitea o parte Inchiziţiei de la Roma.” (nota 20) Inchizitorii nu doreau nici măcar să plătească pentru hrana de care aveau nevoie cei pe care-i ţineau în închisori, încurajând familiile acestora sau comunităţile să suporte costurile. Cu greu poate fi o coincidenţă faptul că zelul inchizitorilor de a pune mâna pe eretici era proporţional mereu cu averile pe care le puteau fura de la ei. (nota 21)

Ironic, inchizitorii au fost selectaţi mai ales din rândul Dominicanilor şi Franciscanilor, ambele ordine predicând sărăcia. Biserica a făcut foarte puţin de altfel pentru a încuraja idealul de a rămâne sărăc. Deşi îl privea pe fondatorul ordinului Franciscan, Francis de Assisi, ca pe un sfânt, Biserica i-a persecutat pe cei care au aderat la ordinul său şi care duceau un trai ascetic. E vorba de cei cunoscuţi sub numele de Fraticelli sau “Franciscanii Spirituali”. Biserica i-a denunţat pe Fraticelli ca fiind “mincinoşi şi dăunători” şi în 1315 i-a excomunicat. (nota 22) Papa Martin al V-lea a ordonat ca fiecare sat din regiunea Magnalata să fie făcut una cu pământul şi fiecare localnic să fie omorât. (nota 23)

Franciscanii care au renunţat la învăţăturile lui Francis erau adesea numiţi inchizitori. Deşi oficial nu susţinea lăcomia şi corupţia Inchiziţiei, Biserica nu a făcut aproape nimic pentru a le opri.

Inchiziţia a avut un impact devastator asupra economiei. Dincolo de faptul că a confiscat proprietăţile unor negustori pricepuţi, acuzându-i de erezie, inchizitorii au distrus comerţul şi prin decizia de a considera anumite operaţiuni suspecte. De exemplu, hărţile şi cartografii, atât de importanţi pentru cei care făceau comerţ pe ape, erau priviţi cu mare suspiciune.

Inchizitorii credeau că cuvântul printat va fi un mijloc prin care se va răspândi erezia şi au făcut tot ce au putut pentru a împiedica răspândirea acestui mijloc de comunicare – presa – inventat în secolul al 15-lea. (nota 24)

Cea mai mică suspiciune de erezie anula drepturile celui suspectat. (nota 25)

Când cineva era acuzat, toate datoriile sale şi toate căile prin care ar fi putut fi recuperate acele datorii erau anulate. Istoricul Henry Charles Lea a explicat unde a dus asta:

„Nici un creditor sau cumpărător nu mai putea fi sigur de credinţa celui cu care făcea o înţelegere, e evident cu câtă suspiciune trebuie să fi fost făcute chiar şi cele mai mici tranzacţii. Influenţa devastatoare asupra dezvoltării comerţului şi industriei se poate observa deja, venind într-un moment în care comerţul şi industria din Europa începeau să prevestească zorii unei culturi moderne.” (nota 26)

În timp ce inchizitorii înşişi se îmbogăţeau tot mai mult, activitatea lor a lăsat comunităţi întregi în ruină şi sărăcie.

Inchiziţia nu avea milă pentru victimele sale. Acelaşi bărbat care era şi procuror şi judecător stabilea şi sentinţa. În 1244 Consiliul de la Narbonne a ordonat ca, în condamnarea ereticilor, nici un soţ să nu fie iertat din cauza soţiei sale, nici o soţie să nu fie iertată din cauza soţului ei, nici un părinte să nu fie iertat dacă lăsa pe drumuri un copil neajutorat, şi nici o sentinţă să nu fie micşorată din cauza bolii sau a vârstei înaintate. (nota 17)

Fiecare sentinţă includea şi biciuirea.

Dintre sentinţe, trimiterea forţată în pelerinaj era considerată cea mai uşoară.

Cu toate acestea, pelerinajele pe jos durau ani şi ani, timp în care familia condamnatului putea să dispară. (nota 28)

Mai stigmatizante decât pelerinajele erau obligaţiile de a „purta cruci”, cunoscute şi sub numele de poena confusibilis sau „pedeapsă umilitoare”.

Condamnaţilor li se cerea să poarte pe haine cruci imense de culoarea şofranului, atât pe spate, cât şi pe partea din faţă, pentru a fi supuşi bătăii de joc publice, chinuiţi şi împiedicaţi în orice efort de a supravieţui. (nota 29)

O pedeapsă mult mai întâlnită era închisoarea pe viaţă, care întotdeauna venea însoţită de un regim alimentar crunt – doar pâine şi apă -, uneori condamnatul era ţinut în lanţuri, şi adesea în izolare. Speranţa de viaţă a celor care ajungeau în închisori era foarte mică. (nota 30)

Cea mai dură pedeapsă era arderea pe rug şi era dată celor care ori recidivaseră, ori nu puteau mărturisi că au comis nici o erezie. Deşi Biserica a început să-i omoare pe eretici spre sfârşitul secolului al 4-lea, şi a stabilit asta şi în 1022 la Orlean în 1022, edictele papale din 1231 insitau în continuare că ereticii trebuia arşi de vii. (nota 31)

Tehnic, arderea oamenilor de vii era văzută ca fiind lipsită de vărsare de sânge. Cuvintele Evangheliei lui Ioan au fost interpretate ca o aprobare pentru arderea oamenilor de vii: ”Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Evanghelia după Ioan, 15:6)

Biserica a încercat să nu poată fi acuzată de aceste crime, predându-i formal pe eretici tribunalelor seculare care aveau obligaţia să-i ardă de vii. Autorităţile seculare nu aveau voie să refuze ordinul bisericii.

Când senatul din Veneţia în 1521 a refuzat să-i execute pe cei trimişi la moarte de Biserică, Papa Leo al X-lea le-a trimis următorul mesaj autorităţilor laice:

să nu mai intervină în aceste procese, ci, să fie prompţi, fără să schimbe sau să verifice sentinţele pronunţate de judecătorii bisericeşti, şi să le execute numaidecât. Dacă nu vor să procedeze aşa sau dacă refuză Inchiziţia, atunci le vei aplica sancţiunile Bisericii şi alte metode legale necesare. La acest ordin, nimeni nu poate face apel.” (nota 33)

În practică, orice autoritate seculară care refuza să colaboreze cu biserica era excomunicată şi era supusă aceluiaşi tratament pe care îl primeau şi ereticii.  (nota 34)

De departe, aspectele cele mai pline de cruzime ale sistemului inchizitorial erau mijloacele prin care inchizitorii obţineau confesiunile: camera de tortură.

Tortura a rămas o cale legală la care Biserica apela din 1252, când a fost aprobată de Papa Inocent al IV-lea, până în 1917 când noul Codex Juris Canonici a intrat în vigoare. (nota 35)

Inocent al IV-lea a autorizat dreptul inchizitorilor de a putea tortura oricât un prizonier. (nota 36)

Deşi oficial ordinul interzicea repetarea torturii, inchizitorii fentau uşor această procedură spunând că tortura nu a încetat, ci că a fost “supendată”. (nota 37)

În 1262, inchizitorii şi asistenţii lor au primit autoritatea de a se ierta unii pe alţii pentru crimele comise cu vărsare de sânge. (nota 38)

Explicau sec moartea unei victime în timpul torturii spunând că diavolul i-a rupt gâtul.

Astfel, după ce Papa le-a dat licenţa de a ucide, inchizitorii erau liberi să se cufunde în cele mai mari orori şi cruzimi.

Îmbrăcaţi în robe negre, cu glugi, inchizitorii obţineau mărturisiri de la oricine doreau.

Inchiziţia a inventat cele mai teribile instrumente pentru a provoca durere şi chin, prin dezmembrarea înceată şi dislocarea membrelor corpului uman. Multe dintre aceste instrumente erau inscripţionate cu acest motto: Gloria e numai a lui Dumnezeu. (nota 39)

Lama cu dinţi, atârnarea în aer cu greutăţi legate de mâini şi de picioare, şi tortura prin sufocare cu apă erau cele mai obişnuite.

Victimele erau mânjite cu grăsime şi prăjite de vii la foc mic . (nota 40)

Cuptoare construite pentru a arde oameni de vii, folosite în masă de nazişti în secolul 20, au fost inventate de Inchiziţia creştină şi folosite în Europa de Est prima dată. (nota 41)

Victimele erau aruncate într-o groapă plină cu şerpi şi îngropate de vii. O tortură în mod particular sinistră era aceasta: inchizitorii puneau câţiva şoareci pe burta dezvelită a victimei, şi îi acopereau cu un castron. Deasupra castronului aprindeau un foc, ceea ce îi făcea pe şoareci să sape în burta victimei până intrau în trupul ei. (nota 42)

Dacă victima nu murea de durere, şi tot nu mărturisea, era arsă pe rug, adesea în ceremonii publice numite auto-da-fe. (nota 43)

c6 auto da fe

Cronicarii contemporani se fac ecoul terorii create de Inchiziţie. Juan de Mariana relata în 1490 că:

„oamenilor li se fura libertatea de a se asculta şi vorbi liber unul cu altul, din moment ce, în toate oraşele, orăşelele şi satele mişunau informatori şi spioni ai Inchiziţiei. Mulţi considerau că lipsa libertăţii de a vorbi şi de a asculta fără teamă era mai rea ca sclavia, era un fel de moarte.” (nota 44)

În 1538, un scriitor a descris viaţa oamenilor obişnuiţi în oraşul spaniol Toledo :

„… preoţii nu mai îndrăznesc să predice, şi cei care predică nu se ating de chestiuni delicate, pentru că vieţile şi onoarea lor depind de nişte ignoranţi, iar poliţiştii au devenit umbrele oricui… Unul după altul, bogaţii au plecat din această ţară, pentru a nu trăi în teroare, tremurând de frică de fiecare dată când un agent al Inchiziţiei le călca pragul. Frica mereu prezentă e cea mai rea dintre morţi.” (nota 45)

Inchiziţia adesea punea ochii şi pe cei care practicau alte religii decât creştinismul. Inchiziţia s-a impus ca primă autoritate în persecutarea evreilor. În special în săptămâna patimilor, dinaintea Paştilor, creştinii erau instigaţi să distrugă cartierele evreilor sau refuzau să le vândă mâncare, sperând să-i facă să moară de foame. (nota 46)

La începutul secolului al 13-lea, Papa Inocent al III-lea le-a impus evreilor să poarte haine care să-i distingă de ceilalţi. (nota 47)

În 1391, Arhideaconul Sevillei a ordonat „Războiul Sfânt împotriva Evreilor.” (nota 49)

În 1492, Inchiziţia din Spania a devenit atât de violentă încât le-a cerut evreilor să se convertească la creştinism, dacă nu voiau să fie expulzaţi. Pentru musulmani a fost la fel de rău. Deloc surprinzător, ţările islamice au fost un adăpost mult mai sigur pentru evreii care încercau să scape de Inchiziţia din teritoriile creştine.

Istoricii au minimalizat mereu responsabilitatea creştinilor în ce priveşte Inchiziţia, împărţind-o în trei faze: cea medievală, cea spaniolă şi cea romană. Cea mai mare influenţă seculară asupra Inchiziţiei din partea regelui Ferdinand şi Reginei Isabella se crede că a dus la separarea Inchiziţiei spaniole de cea medievală. Dar totuşi, cel mai puternic lider al Inchiziţiei spaniole, dominicanul Tomas de Torquemada, a fost numit inchizitor general de către Papa Sixtus al IV-lea.

Evreii au fost expulzaţi din Spania, nu dintr-un motiv legat de profit (ce profit puteau face din expulzarea unei comunităţi mari de evrei care îşi plăteau taxele direct regilor Spaniei), ci din cauza temerii că evreii ar fi contaminat societatea creştină. (nota 50)

Inchiziţia Romană e distinctă de cea medievală doar pentru că a fost denumită diferit. În 1542, Papa Paul al III-lea a repartizat inchiziţia medievală Congregaţiei Inchiziţiei.

Fiecare fază a Inchiziţiei a fost identică în cerinţa ca individul să se supună total autorităţii, o cerere care şi-a găsit rădăcinile în convingerea ortodoxă că Dumnezeu cere obedienţă totală.

Tirania inerentă în credinţa într-o singură supremaţie a fost dusă cu ei peste tot de misionarii care însoţeau coloniştii imperiilor.

c6 columb

Când Columb a ajuns în America în 1492, el a crezut că nimerise în India , motiv pentru care i-a numit pe localnici „indieni”.

Scopul său mărturisit „de a-i converti pe indienii păgâni la credinţa noastră sfântă” (nota 51) a dus la luarea în sclavie şi la vinderea a mii şi mii indieni.

Că tratamentul aplicat de colonişti indienilor a rezultat în genocid nu a contat prea mult pentru că aceşti băştinaşi au primit darul vieţii eterne prin convertirea la creştinism. (nota 52)

Aceeaşi gândire le-a dat europenilor voie să violeze femei. În propriile sale cuvinte, Columb a descris cum el însuşi „şi-a satisfăcut poftele” cu o băştinaşă, după ce a biciuit-o „zdravăn”. (nota 53)

După colonişti, în teritoriile ocupate şi-au făcut foarte repede apariţia şi inchizitorii. În 1570, Inchiziţia îşi stabilise deja un tribunal independent în Peru şi în oraşul Mexico cu scopul de „a elibera pământul, care a fost contaminat de evrei şi de eretici”. (nota 54)

Băştinaşii care nu se converteau la creştinism erau arşi de vii la fel ca oricare alt eretic. (nota 55)

c6 misionari

Inchiziţia s-a răspândit până în Goa, în India, unde spre sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 17 a făcut nu mai puţin de 3.800 de victime. (nota 56)

Chiar şi unde inchiziţia nu ajunsese, comportamentul misionarilor reflecta credinţa lor în supremaţia unei singure reprezentări a lui Dumnezeu, şi nu într-o divinitate care putea cuprinde mai multe crezuri.

Dacă reprezentarea lui Dumnezeu venerată într-un teritoriu străin nu coincidea cu cea cu a dumnezeului creştin, pentru misionari însemna că pur şi simplu acea reprezentare nu era de natură divină.

Misionarii portughezi din Estul Îndepărtat au distrus pagode, au obligat învăţătorii să ascundă manuscrisele religiei lor, şi au interzis obiceiuri vechi. (nota 57)

Cronicarii maiaşi din America Centrală au scris:

Înainte de a veni spaniolii, aici nu existau tâlhării şi violenţe. Invazia spaniolă a însemnat începutul plăţii birurilor, începutul cotizaţiilor pentru biserică, începutul vrajbei.” (nota 58)

În 1614, şogunul japonez, Iyeyazu, i-a acuzat pe misionari că „doreau să schimbe conducerea ţării pentru a se înscăuna pe ei stăpâni peste acel pământ.” (nota 59)

Incapabili de orice înţelegere a împărţirii conducerii şi autorităţii cu alţii, misionarii s-au luptat chiar şi între ei, aşa cum au făcut şi creştinii la începuturi.

Unii misionari au crezut că era dreptul lor să-i omoare pe băştinaşii care refuzau să se convertească la creştinism sau să se supună Bisericii.

Creştinii doreau „să-şi fie şefi unii altora” şi tânjeau „să aibă putere unul asupra celuilalt.” (nota 60)

În Japonia şi China, dominicanii s-au luptat amarnic cu iezuiţii. În Orientul îndepărtat, franciscanii s-au luptat la sânge cu capucinii. În India, iezuiţii au dus mai multe războaie împotriva capucinilor. (nota 61)

Şeful tribului Seneca l-a întrebat pe un misionar moravian în 1805: „Dacă există o singură religie, de ce oamenii voştri se ceartă aşa de tare din cauza ei?” (nota 62)

Misionarii adesea participau fără scrupule la exploatarea teritoriilor străine.

Mulţi au devenit misionari ca să se îmbogăţească repede, să se întoarcă în Europa să trăiască de pe urma prăzii lor. În Mexic, dominicanii, augustinii şi iezuiţii erau cunoscuţi ca stăpânii „celor mai mari turme de oi, celor mai bune plantaţii de sfeclă de zahăr şi ai celor mai mari averi…” (nota 63)

Biserica, mai ales în America de Sud, sprijinea luarea în sclavie a băştinaşilor şi furtul pământului lor.

O bulă papală din 1493 a justificat războiul împotriva indienilor nativi din America de Sud care au refuzat să adere la creştinism. (nota 64)

Justistul Encisco a declarat în 1509:

„Regele avea tot dreptul să-şi trimită supuşii în Indii pentru a lua pământul de la aceşti păgâni pentru că a primit acest drept de la Papă. Dacă indienii refuzau, putea legal să îi atace, să îi omoare şi să îi ia sclavi, la fel cum Joshua i-a luat în sclavie pe locuitorii din Canaan .” (nota 65)

Creştinii ortodocşi apărau sclavia ca făcând parte din ordinea ierarhică lăsată de divinitate. Pasajul din Biblie care sprijinea instituirea sclaviei e acesta:

Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă de la neamurile dimprejurul vostru. Puteţi să vă cumpăraţi şi din copiii străinilor, care s-au aşezat la voi, şi din neamul lor, care este la voi şi care s-a născut în pământul vostru; pot să fie averea voastră.” (Leviticul, a Treia Carte a lui Moise, 25:44-45)

Sf. Pavel i-a învăţat pe sclavi să se supună stăpânilor lor. (nota 67)

Iar Sf. John Chrysostom a scris:

„Sclavul trebuie să fie resemnat în a-l sluji pe stăpânul său, pentru că aşa îl slujeşte şi pe Dumnezeu…” (nota 68)

În „City of God ”, Sf. Augustin a scris următoarele:

„...sclavia e acum obligatorie şi planificată de acea lege care comandă păstrarea ordinii naturale şi care interzice orice dezordine.” (nota 69)

În timp ce erau misionari care recunoşteau faptul că americanii nativi erau oameni şi aveau umanitate şi că munceau din greu, puţini totuşi au văzut vreo nedreptate în faptul că ei erau forţaţi să fie sclavi.

Chiar şi cunoscutul iezuit Antonio Vieira, care a fost închis de Inchiziţie pentru că a încercat să-i ajute pe băştinaşi, a susţinut comerţul cu sclavii africani, aduşi să muncească pe plantaţiile coloniştilor. Şi el considera că sclavii care încercau să evadeze păcătuiau şi astfel trebuia să fie pedepsiţi cu excomunicarea. (nota 70)

Creştinii ortodocşi au sprijinit practicarea sclaviei şi în America de Nord.

În secolul al 18-lea, biserica anglicană a stabilit clar că religia creştină i-a eliberat pe oameni de condamnarea veşnică dar nu şi de datoria de a fi sclavi.

Episcopul Londrei, Edmund Gibson, a scris:

„Libertatea pe care o oferă creştinismul e o dezlegare de păcat şi de Satana şi o scăpare de sub dominaţia poftelor trupeşti, a patimilor şi a dorinţelor necuvenite; iar în ce priveşte condiţia lor în societate, oricare ar fi fost aceasta înainte – de om liber sau de sclav – botezul lor şi creştinarea lor nu sunt menite a o schimba cu absolut nimic.” (nota 71)

Sclavii ar fi trebuit oricum să fie convertiţi la creştinism, spuneau ei, pentru că asta îi făcea să fie şi mai docili şi mai supuşi. (nota 72)

Atât Inchiziţia cât şi cei care susţineau practicarea sclaviei s-au bazat pe aceeaşi justificare religioasă.

În respectarea dreptei credinţe creştine într-un singur dumnezeu care pedepsea nesupunerea şi care conducea totul din vârful ierarhiei, puterea a ajuns să fie doar a autorităţilor, şi nu a invidizilor. Obedienţa şi supunerea erau mult mai preţuite în societate decât libertatea individuală şi traiul liber al indivizilor.

Inchiziţia s-a cufundat în abisul consecinţelor acestei credinţe, şi a creat un sistem punitiv în urma căruia a distrus trupul şi conştiinţa unui număr necunoscut de oameni – şi nu doar într-o perioadă limitată în timp, ci de-a lungul a sute de ani. Inchiziţia acţiona ca în evul mediu în unele regiuni ale lumii chiar şi în anul 1834. (nota 73)”

Note pentru capitolul 6:

1. Henry Kamen, Inquisition and Society in Spain (Bloomington: Indiana

University Press, 1985) 161.

2. G.G. Coulton, Inquisition and Liberty (Glouster, MA: Peter Smith, 1969) 81.

3. Peter Tompkins, “Symbols of Heresy” in The Magic of Obelisks (New York:

Harper, 1981) 57.

4. Henry Charles Lea, The Inquisition of the Middle Ages, Abridgement by

Margaret Nicholson (New York: MacMillan, 1961) 221-222.

5. Henri Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P.Dutton &

Company, Inc., 1957) 547 and Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the

Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 155.

6. Rossell Hope Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology (New

York: Bonanza Books, 1981) 13.

7. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 216.

8. Ibid., 211.

9. Ibid., 214.

10. Ibid., 215.

11. Ibid., 214.

12. Ibid., 177-179.

13. Ibid., 177.

14. Ibid., 174.

15. Ibid., 226-227.

16. Coulton, Inquisition and Liberty, 132.

17. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San

Francisco: Harper & Row, 1983) 439.

18. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 248.

19. Ibid., 226-227.

20. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 271.

21. Ibid., 271.

22. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror (New York: Ballantine Books, 1978)

36.

23. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 438.

24. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 275.

25. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 70.

26. Ibid., 248.

27. Ibid., 232-233.

28. Ibid., 222.

29. Ibid., 224-225.

30. Ibid., 233-236.

31. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset

Press, 1962) 220.

32. John 15:16.

33. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 443.

34. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 252.

35. Coulton, Inquisition and Liberty, 154-155.

36. Ibid., 148.

37. Jean Plaidy, The Spanish Inquisition (New York: Citadel Press, 1967) 139.

38. Coulton, Inquisition and Liberty, 154-155.

39. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1007.

40. Coulton, Inquisition and Liberty, 155.

41. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 445.

42. Plaidy, The Spanish Inquisition, 138-145.

43. Coulton, Inquisition and Liberty, 169.

44. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 163.

45. Ibid., 164.

46. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: Oxford University

Press, 1985) 84-85.

47. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York:

Thomas Y. Cromwell, 1968) 157.

48. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 161.

49. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, All.

50. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 14-29.

51. Hugh A. Mulligan, “Columbus Saga Sinking Fast” (Associated Press, March

8, 1992).

52. Jon Margolis, “War of words over Columbus rages on”, The Sunday Denver

Post, July 28, 1991, p.7.

53. Ibid., 7,20.

54. Cecil Roth, The Spanish Inquisition (New York: W. W Norton & Company,

1964) 210.

55. Plaidy, The Spanish Inquisition, 165.

56. Roth, The Spanish Inquisition, 221.

57. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and

Oats, 1977) 90.

58. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 447.

59. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 79.

60. “Tripartite Tractate” 1,5 – 79.21-32 from The Nag Hammadi Library, James

M. Robinson, Director (New York: Harper & Row, 1977) 69.

61. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 82.

62. Forrest Wood, The Arrogance of Faith (New York: Alfred A. Knopf, 1990)

13.

63. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 82.

64. Ibid., 85.

65. Ibid., 85.

66. Leviticus 25:44-46.

67. Ephesians 6:5, I Timothy 6:1, Titus 2:9-10.

68. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 263.

69. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988)

114.

70. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 88.

71. Wood, The Arrogance of Faith, 119.

72. Ibid., 127.

73. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 447.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 7: REFORMA – CONVERTIREA POPULAŢIEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 7: REFORMA – CONVERTIREA POPULAŢIEI

anii 1500 – 1700

“Atât reforma protestantă cât şi contra-reforma catolică au urmărit să cureţe creştinismul de elemente preluate de la păgâni.

În timp ce biserica medievală a îmbrăţişat dreapta credinţă ca ideologie, în practică era mult mai preocupată să strângă averi şi să-i oblige pe oameni să i se supună, decât de spiritualitatea oamenilor obişnuiţi.

Acum însă, reformatorii s-au apucat să îndoctrineze mai puternic populaţia Europei cu mesajele dreptei credinţe.

Înfricoşându-i cu poveşti despre diavol şi despre pericolul magiei, ei i-au convins pe oamenii obişnuiţi să creadă în dumnezeul autoritar care cerea disciplină, chin, sacrificiu şi renunţarea la plăcerea trupească.

Protestând faţă de o Biserică preocupată mai degrabă să se îmbogăţească decât să predice scriptura, Martin Luther a declanşat reforma protestantă.

Când a agăţat cele 95 de teze de poarta bisericii din oraşul său în 1517, Luther a dat glas unui sentiment foarte răspândit de ură faţă de Biserică.

Protestul său a găsit sprijin în rândurile ţărănimii exploatate, în rândurile celor care cereau independenţă față de Sfântul Imperiu Roman, în rândurile celor care urau faptul că erau obligaţi să trimită bani bisericii din Roma şi care erau revoltați că biserica ajunsese să deţină suprafeţe imense de teren.

Protestantismul s-a răspândit cu viteză în Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Anglia, Scoţia, Regatele Scandinave dar şi în părţi din Franţa, Ungaria şi Polonia.

Biserica catolică a reacţionat prin propria ei reformă, numită contra-reformă, care a urmat în urma deciziilor şi canoanelor Consiliului de la Trent, întrunit între 1545 şi 1563.

Duşmănia dintre protestanţi şi catolici a declanşat o serie de războaie civile în Franţa şi în Anglia, precum şi sângerosul război de 30 de ani în care au fost implicate Germania, Suedia, Franţa, Danemarca, Olanda, şi Sfântul Imperiu Roman, reprezentat de Habsburgi.

Ambele tabere care se considerau creştine n-au avut nici o intenţie să oprească vărsarea de sânge.

Pe 24 august 1572, de exemplu, în ceea ce e cunoscut ca masacrul din ziua Sf. Bartolomeu, 10.000 de protestanţi au fost masacraţi în Franţa.

Papa Grigorie al XIII-lea i-a scris lui regelui franţei Charles al IX-lea:

Ne bucurăm alături de voi pentru că, cu ajutorul lui Dumnezeu, aţi scăpat lumea de aceşti eretici nenorociţi.” (nota 1)

Atât protestanţii cât şi catolicii considerau că ideologia lor asupra creştinismului era cea corectă.

c7 masacrul protestantilor

Astfel, protestanţii pledau pentru o aderare mai strictă la cuvântul scripturilor.

Ajutaţi de inventarea maşinilor de tipărit, protestanţii au reuşit să-şi promoveze un mesaj mai coerent şi mai uniform, care era mai greu adaptabil vechilor credinţe păgâne. (nota 2)

Doctrinelor mai aspre ale Vechiului Testament li s-a dat o importanţă mai mare.

În loc să invoce participarea lui Dumnezeu ca ajutor în viaţa de zi cu zi, aşa cum mulţi continuau să facă, protestanţii credeau că oamenii ar fi trebuit să fie mai preocupaţi de cât de supuşi şi de obedienţi sunt faţă de voinţa suverană a lui Dumnezeu.

Iisus ar fi trebuit văzut nu ca o fiinţă umană căreia i te puteai adresa, ci ca o parte a puterii totale a lui Dumnezeu.

Unii protestanţi chiar au negat că Iisus ar fi avut un trup biologic; trupul său a fost făcut din „carne celestă”. (nota 3)

Protestanţii credeau că idolatrizarea sfinţilor şi a Fecioarei Maria diminua victoria lui Iisus.

Un om, credeau eu, ar fi trebuit să-şi dezvolte o relaţie cu Dumnezeu numai pe baza cuvântului scripturii şi nu prin personificările lui Iisus, Mariei, sfinţilor, sau chiar prin unele simboluri.

La fel cum creştinii în secolul al 4-lea au vandalizat şi au distrus locurile sacre care reprezentaseră tradiţii vechi de secole, acum bande de protestanţi, incitate de preoţi, au distrus imaginile sfinţilor veneraţi de catolici. (nota 4)

Deşi protestanţii au negat vehement necesitatea bisericii ca instituţie intermediară între om şi Dumnezeu, au îndepărtat multe căi prin care această relaţie directă şi personală cu Dumnezeu putea să se dezvolte.

Reformatorii catolici au încercat şi ei să minimalizeze importanţa venerării sfinţilor.

Acum sfinţii erau văzuţi cel mult ca figuri eroice şi modele de virtute, şi nu ca prieteni sau binefăcători. (nota 5)

Doar că Biserica catolică nu dorea să împartă cu nimeni autoritatea pe care şi-o impusese de-a lungul secolelor. Da, credinţa creştină trebuia să izvorască din Biblie, dar – aşa cum a stabilit Consiliul de la Trent – biblia era cel mai bine clarificată de „mărturiile sfinţilor părinţi aprobaţi de biserică şi de consilii, prin judecata şi consensul bisericii.” (nota 6)

Catolicii nu doreau să renunţe nici la ritualurile slujbelor bisericeşti.

Unii protestanţi, pe de altă parte, respingeau ritualurile şi sacramentele cu totul, insistând că un om trebuia să ajungă la o comuniune cu Dumnezeu doar ascultând slujba şi citind scriptura. (nota 7)

Liderii protestanţi îmbrăţişau cu ardoare ideile Sf. Augustin despre liberul arbitru şi despre predestinare: faptul că Adam a căzut din graţiile lui Dumnezeu a lăsat omenirea supusă greşelii, incapabilă de a acţiona corect, şi astfel cu totul dependentă de mila lui Dumnezeu.

Salvarea era acum posibilă numai prin graţia lui Dumnezeu, nu şi prin hotărârea individuală.

După alungarea lui Adam din Paradis, liberul arbitru a rămas doar o vorbă-n vânt,” spunea Luther în 1518.

Chiar dacă acţionează conform propriei voinţe, omul greşeşte în mod fatal.” (nota 8)

Cei mai mulţi catolici credeau că, în timp ce păcatul lui Adam a înclinat balanţa pentru omenire către a face rău şi că a diminuat puterea omului de a-şi determina acţiunile, păcatul său nu a distrus cu totul libera alegere. Al patrulea Canon al Consiliului de la Trent spune:

Dacă cineva spune că liberul arbitru al omului, pus în mişcare şi stimulat de Dumnezeu, nu mai e liber arbitru pentru că e pus în mişcare şi încurajat de Dumnezeu, şi că astfel omul nu i s-ar putea opune, dacă ar dori, ca şi cum ar fi o creatură lipsită de viaţă, total inertă şi pasivă, asupra acelui om să cadă anatema.” (nota 9)

Chiar dacă protestanţii nu aveau o ierarhie bisericească la fel de strictă precum cea a Bisericii Catolice pentru a delimita cine e mai bun decât altul, şi ei au continuat să-i împartă pe oameni în funcţie de ranguri.

Martin Luther credea că diferenţele de gen, clasă, rasă, şi religie arătau dacă un om e superior sau inferior. În 1533, el a scris următoarele:

Fetele încep să vorbească şi să meargă mai repede decât băieţii pentru că buruienile mereu cresc mai repede decât recoltele bune. (nota 10)

În 1525, Martin Luther a sprijinit represiunea sângeroasă şi brutală a Războiului Ţăranilor, o răscoală încurajată inclusiv de efortul său de a obţine independenţa faţă de Biserica de la Roma. (nota 11)

Deşi Luther nu a putut găsi un îndemn biblic de a-i extermina pe evrei, credea că aceştia ar trebui luaţi sclavi sau alungaţi de pe teritoriul creştinilor şi că ghetourile şi sinagogile trebuia arse. (nota 12)

Credea că rebelii anabaptişti ar trebui să fie masacraţi şi a citit în public un edict al teologilor din Wittenberg, emis în 1531, care îndemna la executarea acestora. (nota 13)

Nici alţi lideri protestanţi nu au fost mai toleranţi. John Calvin, a cărui doctrină a stat la baza apariţiei presibiterianismului, a scris despre:

principiul etern, prin care Dumnezeu a stabilit ce El va face cu fiecare om. Pentru că El nu i-a făcut să fie egali, ci a ales doar câţiva care merită viaţa veşnică, în timp ce pe ceilalţi i-a condamnat iadului veşnic.” (nota 14)

Calvin a creat un stat poliţienesc şi o teocraţie nemiloasă şi tiranică în Geneva, care a intrat în istorie după arderea pe rug a cunoscutului fizician, Michael Servetus, pentru că opiniile sale intrau în contradicţie cu creştinismul.

Discipolul lui Calvin, John Knox, a condamnat şi el toate celelalte credinţe.

Pe măsură ce protestanţii se rupeau în mai multe grupări, fiecare cult pretindea că doar el deţine adevărul divin, în timp ce celalte culte erau considerate eretice.

Potrivit credinţei lor într-un Dumnezeu autoritar, atât protestanţii cât şi catolicii și-au impus prin forţă părerea lor despre religie.

Biserica Catolică stabilise deja mijloacele prin care putea controla societatea şi prin care putea să-i forţeze pe oameni să i se supună.

Protestanţii, însă, nu deţineau o structură ierarhică, represivă şi poliţienească la fel de bine dezvoltată ca cea a Bisericii Catolice şi nici nu aveau anvergura globală a Bisericii Catolice. În schimb, ei au transferat statului rolul de a impune moralitatea oamenilor.

Pe lângă funcţiile sale seculare, statul trebuia acum să se ocupe şi de puritatea morală a societăţii; se va numi „stat dumnezeiesc.” (nota 15)

Familia, în care tatăl era şeful, a primit şi ea o nouă importanţă, fiind prima celulă a structurii autoritare a statului.

Atât protestanţii, cât şi catolicii au diminuat rolul comunităţii, ceea ce le-a permis mai uşor bisericii şi statului să aibă un control direct asupra individului.

Refoma a descurajat fraternizările, care în Evul Mediu au oferit celor în nevoie ajutor, erau cele care organizau sărbători şi jocuri, îi ajutau pe săraci şi înfiinţau spitale. (nota 16)

Sărbătorile comunităţii, cruciale pentru viaţa armonioasă şi pentru vitalitatea acestora, au fost interzise. Spovedaniile catolice, care în trecut aveau loc în public ca un act de iertare şi de readucere a unui om care a greşit în sânul comunităţii, au devenit o chestiune privată între individ şi preot, prin introducerea în 1565 a confesionalului. (nota 17)

Refomele au slăbit capacitatea comunităţilor de a interveni faţă de autoritatea bisericii, a statului sau a familiei patriarhale.

Refomele – atât cele catolice, cât şi cele protestante – au înlocuit importanţa găsirii armoniei în comunităte cu obligaţia disciplinării şi supunerii faţă de Dumnezeu.

Cele 10 porunci au luat locul doctrinei celor 7 porunci mortale care au stat la baza moralităţii medievale: mândria, invidia, furia, zgârcenia, lăcomia, trândăvia şi desfrâul. În acea vreme, păcatele care distrugeau comunitatea erau considerate cele mai rele: invidia, mânia şi zgârcenia.

Cea mai importantă dintre cele 10 porunci, însă, era cea care a înlocuit nevoia de armonie a comunităţii, cu nevoia de a întări autoritatea civilă şi autoritatea părinţilor: „Cinstește pe tatăl şi pe mama ta.” (nota 19)

Unele legi în Anglia Puritană chiar au stabilit pedeapsa cu moartea pentru cei tineri dacă şi-ar fi înjurat sau „lovit” părinţii. (nota 20)

Păcatul nu mai era văzut ca ceva care făcea rău comunităţii, ci ca pe o nesupunere în faţa autorităţii. (nota 21)

Reformatorii au devenit conştienţi nu numai de cât de puţin respectată era de fapt Biserica, ci şi cât de ignoranţi erau oamenii obişnuiţi cu privire la dreapta credinţă. În 1547 Stephen Gardner a vorbit aşa despre credincioşii din parohia sa din Cambridge: „când preotul mergea la pupitru să citească, enoriaşii plecau din biserică şi se duceau acasă să bea.” (nota 22)

Istoricul Keith Thomas povesteşte că atunci când un paroh din Essex „a ţinut o predică în 1630 despre cum Adam şi Eva şi-au făcut haine din frunze de smochin, un credincios l-a întrerupt şi i-a cerut să explice de unde-au făcut cei doi rost de aţă pentru a le coase.” (nota 23)

Dreapta credinţă era mai ales străină celor care trăiau la sate. În 1607, John Norden a scris:

„În unele părţi pe unde-am călătorit, oamenii, care trăiau în cocioabe şi munceau foarte puţin sau aproape deloc, duceau o viaţă grea, cum cocioabele erau prea departe de biserică sau de capelă, nu ştiau aproape nimic de Dumnezeu sau de cum să trăiască altfel decât ca nişte sălbatici sau infideli.”(nota 24)

Pentru a pune capăt obiceiurilor păgâne ale oamenilor obișnuiți, protestanții și catolicii au încercat în timpul Reformei să-i învețe că există un singur concept al divinității, al lor, și că există un singur dumnezeu.

c7 demoni

În contrast cu credința lor că dumnezeu putea să apară în multe feluri și că era prezent în toate aspectele vieții, acum oamenii erau învățați să îl înțeleagă pe dumnezeu strict ca fiind un tată ceresc care era rupt de lumea pământească și era dezinteresat de ea.

Spiritualitatea și relația cu dumnezeu necesitau acum repudierea plăcerii fizice, care adesea nu se referea doar la plăcerea sexuală, ci și la starea de bine a cuiva.

În secolul 17, Tronson a mers până acolo încât a declarat:

Dacă vrei să îl moștenești pe Iisus și să moștenești paradisul, adică, dacă nu vrei să fii damnat pe vecie, ci să fii fericit pentru totdeauna în rai, atunci trebuie să renunți la lumea pământească cu totul și să îi spui adio.” (nota 25)

Și trupul trebuia repudiat. Din moment ce dumnezeu nu mai putea fi găsit în lumea materială, însemna că trupul nu mai avea nimic divin.

Protestanții și Catolicii s-au întrecut unii pe alții în a arăta cât de puțin le păsa de propriul corp, foloseau săpun foarte rar și se spălau extrem de rar. (nota 26)

Un iezuit în 1700 explica de ce ”modestia religioasă” era de ajuns pentru a opri pe oricine să se spele și a spus următoarea poveste despre cineva care a încălcat această ”modestie”:

Un tânăr care a îndrăznit să se spele s-a înecat, poate din judecata miloasă a lui Dumnezeu, pentru că El a dorit astfel ca exemplul acesta înfricoșător să servească drept lege pentru ceilalți.” (nota 27)

La o slujbă catolică prin anii 1700 enoriașii erau sfătuiți ”să își considere trupul ca pe un dușman de moarte, și să îl chinuie prin muncă grea, post, îmbrăcăminte aspră, și prin mortificarea lui.” (nota 28)

Un stareț din Sorbona, care era și doctor, pe numele lui Joseph Lambert, i-a avertizat pe enoriași:

trebuie să considerați că simpla atingere a corpului vostru sau a altuia și orice libertate de a face asta ca fiind cele mai groaznice dintre păcate; și chiar dacă aceste acte de desfrânare au loc în intimidate, tot sunt niște păcate îngrozitoare în ochii lui Dumnezeu, care le vede oricum, și care e jignit de ele, și nu scapă nici o ocazie să îi pedepsească pe păcătoși în cel mai aspru mod cu putință.” (nota 29)

În timp ce drept-credincioșii considerau de mult sexul în afara nevoii de a procrea ca pe un păcat de moarte, abia în timpul reformelor cei mai mulți oameni au aflat că așa trebuie să facă și ei.

Istoria creștinismului abundă în condamnarea sexualității umane.

În secolul al 5-lea, Sf.Augustin a elaborat o teorie nu doar despre cum păcatul era transmis de la generație la generație prin actul sexual, ci și cum dorința sexuală era în sine o dovadă a lipsei de liber arbitru al omului.

Inchizitorii, la rândul lor, în secolul al 16-lea, au scris că ”Dumnezeu îi dă diavolului mai multă putere prin actul sexual, prin care păcatul originar se trasmite (pe cale ereditară), decât prin alte acțiuni făcute de om.” (nota 30)

Reformatorii și-au însușit aceste atitudini și i-au îndemnat pe oamenii obișnuiți să-și nege orice plăcere sexuală chiar și în cadrul unei căsătorii heterosexuale.

A devenit obișnuit, de exemplu, să le citească ce spunea Ieronim că un bărbat comitea un păcat dacă sexul cu soţia sa îi plăcea prea mult. (nota 31)

Plăcerea în orice formă trebuia condamnată aspru. Grignon de Montfort, un misionar catolic, a denunţat sonetele de dragoste, poveştile şi romanţele ”pentru că se răspândeau ca o ciumă și corupeau atât de mulți oameni…” (nota 32)

Un preot augustinian foarte cunoscut în secolul al 18-lea în mod repetat condamna în public orice formă de distracție. ”Distracția pentru public e inerent opusă spiritului creștinismului.” ”Piesele de teatru nu oferă decât lecții periculoase.” ”Scenetele sunt sursa deziluziei timpului nostru.” (nota 33)

În secolul al 17-lea, puritanii din Noua Anglie controlau societatea cu o mână de fier: tinerii erau pedepsiţi aspru dacă erau prinşi că se dădeau cu sania, sau dacă erau prinşi la scăldat, sau dacă adulţii erau văzuţi că se distrau în timpul liber. (nota 34)

Să te distrezi de Sabbath era considerat un delict teribil.

O lege din Massachusetts din 1653 a interzis plimbările de duminică şi vizitele în port pentru că erau considerate pierdere de vreme.

Cei mici care se jucau şi actorii şi actriţele erau avertizaţi că activităţile lor nu trebuie să aducă „dezonorare lui Dumnezeu, nu trebuie să critice religia sau să profaneze sfânta zi de Sabbath.” (nota 35)

John Lewis şi Sarah Chapman au fost aduşi în faţa tribunalului din New London în 1670 pentru că au stat unul lângă altul, de ziua Domnului, sub un măr, în ograda lui Goodman Chapman.” (nota 36)

Plăcerea frumuseţii fizice şi estetice erau la fel de condamnate. Bastionul puritanismului din secolul 17 în New England detesta orice fel de ornament, orice fel de înfrumuseţare a orice. Mobila şi locuinţele erau extrem de austere. Hainele frumoase erau considerate un păcat. În 1634 Tribunalul General a interzis înfrumuseţarea hainelor… „cu orice dantelărie, fir de argint sau de aur…” (nota 37)

Îmbrăcămintea care lăsa vederii părţi din corpul femeii era interzisă prin lege. O lege din New England din 1650 interzicea purtarea hainelor care „nu acopereau braţele, şi nu acopereau pieptul şi gâtul femeii”. (nota 38)

Creştinii au ajuns să creadă că orice lucru care le atrăgea atenţia asupra lumii fizice, asupra lumii pămâneşti venea împotriva lui Dumnezeu.

Perceperea separată a umanităţii de Dumnezeul din ceruri a dus la crearea unui sentiment al ruşinii, foarte răspândit în timpul reformei.

Ignatius din Loyola, fondatorul ordinului iezuiţilor, a declarat:

„Sunt doar o bucată de balegă, trebuie să-l rog pe Dumnezeu ca atunci când mor corpul meu să fie aruncat la groapa de gunoi să fie devorat de păsări şi câini…Nu trebuie să fie oare aceasta pedeapsa pe care trebuie să o ispăşesc pentru păcatele mele?” (nota 39)

Iar Calvin a scris:

Toţi suntem făcuţi din lut, şi acest lut se vede nu doar pe hainele noastre, nu e doar pe încălţările noastre. Noi toţi suntem plini de noroi, nu suntem decât noroi şi pe dinafară şi pe dinăuntru.” (nota 40)

În jurul anilor 1750, Jonathan Edwards, teologul calvinist din New England, ţinea următoarea predică:

Nu sunteţi decât nişte creature josnice, abjecte, dezgustătoare; nişte viermi, aproape nimic, sau şi mai puţin decât nimic; nişte insecte mârşave, dezgustătoare, care s-au ridicat cu dispreţ împotriva maiestăţii cerului şi pământului.” (nota 41)

De aceea, natura umană văzută ca fiind instrinsec diavolicească, înclinată spre rău, trebuia ţinută în frâu prin cea mai aspră disciplină, prin cele mai nemiloase pedepse şi prin cele mai mari eforturi.

Reformatorii au pus accentul pe disciplină şi pe lupta omului împotriva firii sale ca pe un mod prin care se obţinea spiritualitatea şi mântuirea.

O mare partea a contra-reformei catolice s-a concentrat asupra organizării şi educării preoţilor astfel încât ei să devină mai pricepuţi în a le impune enoriaşilor disciplina şi legile atotputernicului Dumnezeu.

Penitenţa a devenit mai degrabă calea prin care se evita un comportament păcătos, decât o modalitate prin care un creştin medita asupra ce greşise şi încerca să corecteze păcatele comise. (nota 42)

Puritanul Cotton Mather a reafirmat importanţa pedepsei şi a reluat teza lui Augustin „Şileşte-i să intre” (Evanghelia după Luca, 14:23) folosind expresia „mai bine biciuit, decât damnat.” (nota 43)

Suferinţa şi chinul erau esenţiale pentru o viaţă dusă în dreapta credinţă a lui Cristos.

Cele mai impresionante fapte ale lui Iisus au ajuns să fie nu miracolele sale sau vindecările sau curajoasa rebeliune împotriva nedreptăţii, ci suferinţa sa şi moartea sa pe cruce.

Biserica a canonizat indivizi ca sfinţi nu pentru că făcuseră ceva, ci pentru că s-au chinuit şi au murit ca martiri. Aşa cum spunea un poet spunea în „Spiritual Canticle”: nimeni nu trebuie să se uite la alt Cristos decât la „cel de pe cruce”, iar „suferinţa e podoaba celor care iubesc.” (nota 44)

În secolul al 17-lea, Antoine Godeau spunea în timpul slujbelor că „un creştin adevărat se bucură când suferă, pentru că suferinţa e emblema dreptei credinţe.” (nota 45)

Magia şi credinţa că Dumnezeu putea interveni să facă viaţa pe pământ mai uşoară au devenit inacceptabile în timpul reformei.

Dumnezeu conducea din ceruri şi cerea supuşilor să muncească din greu şi să sufere. Aşa cum istoricul Keith Thomas a scris: „omul trebuia să-şi câştige pâinea de fiecare zi prin sudoarea frunţii sale.” (nota 46)

Și magia a fost percepută ca o încercare arogantă de a-l personifica pe Dumnezeu.

Pentru că, aşa cum a întrebat un reformator în 1554, “dacă am ține de capul nostru astfel de ritualuri pentru a-i alunga pe draci și pentru a curăța trupul și sufletul, atunci la ce ne-ar mai trebui Cristos?” (nota 47)

În secolul al 17-lea, Francis Bacon a cerut ca remediile magice să fie interzise pentru că ”fac ca acele ritualuri nobile pe care Dumnezeu le-a lăsat omului să fie cumpărate ca și cum ar fi o marfă, să fie ținute de câțiva leneși și ușuratici.” (nota 48)

John Cotta, un medic englez din aceeași perioadă a scris:

Dumnezeu nu i-a lăsat nimic omului în afară de muncă și de suferință, și potrivit lucrării sale minuțioase, prin grijă, prudență, asistență divină, asiduitate și hotărâre, a lăsat asupra omului numai ce e bun. El nu a lăsat ca minunile și miracolele să fie la dispoziția puterilor noastre obișnuite, și nici să putem găsi răspuns la acestea prin mijloace obișnuite sau să le găsim o întrebuințare în timpul vieții noastre.” (nota 49)

Așa ceva era o noutate pentru cea mai mare parte a Europei medievale. Cei mai mulți oameni credeau că Dumnezeu se manifestă în multe feluri și că putea fi chemat în ajutor în viața de zi cu zi. La începuturile ei, Biserica, neputând să abată oamenii de la credinţele acestea, a stabilit propriul ei sistem de magie ecleziastică. (nota 50)

Biserica a creat astfel o gamă largă de rugăciuni pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu în chestiuni practice, din viaţa oamenilor în afara bisericii.

Atât de puternică era credinţa în puterea cuvântului vorbit, de exemplu, că Biserica i-a descurajat pe oameni să afle exact ce spunea preotul la slujbe de teamă să nu folosească şi ei acele cuvinte puternice în propriile lor ritualuri de magie. (nota 51)

Atât de mare era credinţa că sperjurul va atrage răzbunarea lui Dumnezeu, că, în ochii Bisericii, când cineva depunea mărturie şi jura pe biblie sau pe moaşte, era destul ca să fie crezut. (nota 52)

Credinţa în puterea magică a cuvântului era încă atât de dominantă în Anglia protestantă încât, în 1624, Parlamentul a votat o lege care interzicea înjurăturile şi blestemele. (nota 53)

Tocmai împotriva acestei însuşiri de către Biserica medievală a ritualurilor de magie s-au revoltat protestanţii. “Papiştii”, scria Calvin, “pretind că în sacramente există o forţă magică, independentă de credinţa reală…” (nota 54)

Calvinistul James Calfhill a declarat că “cele mai ticăloase vrăjitoare şi cei mai josnici vrăjitori de pe pământ” erau

…preoţii care sfinţeau crucile şi cenuşa, apa şi sarea, uleiul şi cremele, crengile şi oasele, stâncile şi pietrele; care creştinează clopotele agăţate de gâtlejul oilor; care fac farmece asupra viermilor care mişună sub pământ; care agaţă evanghelia lui Ioan la gâturile bărbaţilor…” (nota 55)

Protestanţii au atacat sacramentele, cum ar fi confirmarea, ca fiind nimic altceva decât

…vrăjitorie curată, lucrarea diavolului, magie, înşelătorie, escrocherie, şi prin urmare egală cu zero. Episcopul mormăie câteva cuvinte în latină asupra copilului, îi face farmece, face semnul crucii asupra lui, îl binecuvântează cu câteva picături de ulei, şi pune o pânză în jurul gâtului lui şi îl trimite acasă…” (nota 56)

“Sacramentele”, a scris John Canne în 1634, “nu au fost lăsate de Domnul pentru a fi folosite ca vrăjitorii şi magie.” (nota 57)

Magia nu doar era dovada a ceea ce reformatorii credeau că e falsa credinţă în Dumnezeu, ci şi interferau cu o nouă metodă prin care era stabilit rangul social.

Societatea dinaintea reformelor stabilea rangul unui om în funcţie de poziţia pe care o avea în ierarhia Bisericii sau în funcţie de statutul său de nobil sau războinic. Dar pe măsură ce ierarhia bisericească şi rolul nobilimii au decăzut, situaţia financiară a devenit singura modalitate prin care putea fi stabilită poziţia unei persoane în ierarhia divină.

Averea era considerată un simbol al silinţei unui om şi al spiritualităţii sale înalte. Această “etică puritană a muncii” s-ar prăbuşi, dacă o persoană putea obţine prosperitatea în mod miraculos, magic. Importanţa crescută a averii nu i-a determinat însă pe preoţi să-i încurajeze pe oamenii obişnuiţi să scape de sărăcie sau să iasă din mocirla socială. Săracilor li se cerea să îndure nedreptatea financiară fără să protesteze. Un predicator din secolul al 17-lea a explicat că:

Dacă există oameni care abuzează de autoritatea suveranilor şi impun taxe nedrept de mari, atunci Dumnezeu permite asta pentru a-şi pune în aplicare dreptatea Sa, pentru a pedepsi păcatele săracilor şi modul nechibzuit în care se foloseau de ce aveau.” (nota 58)

Un imn al misionarilor din secolul 18, intitulat An exhortation for working people (O povaţă pentru oamenii care muncesc) le cerea oamenilor să îndure viaţa grea în tăcere:

Nu îndrăzniţi să vă plângeţi

De suferinţa stăruitoare a vieţii,

Trudiţi fără invidie

Pentru cei care vă sunt superiori.” (nota 59)

Dacă cineva îşi imagina că şi-ar fi putut îmbunătăţi situaţia altfel decât prin muncă grea şi prin chin, dacă cineva credea că poate primi ajutor de la Dumnezeu, însemna că şi-a vândut sufletul Diavolului.

Reformatorii îi învăţau pe credincioşi că Dumnezeu e în ceruri, nu pe pământ.

Orice energie supranaturală care şi-ar fi făcut simţită prezenţa pe pământ putea veni, prin urmare, doar de la diavol şi de la demoni.

Într-adevăr, credinţa în diavol şi teama de draci au devenit totale în timpul reformei.

Martin Luther a declarat că l-a întâlnit pe diavol în persoană şi a scris următoarele: “Noi toţi putem fi tentaţi de Diavol, atât în forma sa fizică, cât şi în forma sa materială.” (nota 60)

Potrivit lui Luther, “Diavolul trăia, şi era stăpân pe toată lumea pământească.” (nota 61)

Jean Calvin a declarat că un sfânt creştin a trebuit “să ducă o luptă nesfârşită cu diavolul” (nota 62), iar John Knox a spus că Satana e “prinţul şi Dumnezeul lumii pământeşti.” (nota 63)

Catechismul de la Trent a insistat asupra importanţei credinţei în Diavol:

Mulţi îşi imaginează că Diavolul e o ficţiune, din moment ce nu i-a atacat pe ei personal. Acest lucru înseamnă de fapt că ei déjà sunt stăpâniţi de Diavolul şi că nu au nici o virtute creştină. De aceea, Diavolul nu are nevoie să-i ispitească, pentru că le-a confiscate déjà sufletele.” (nota 64)

Credinţa în puterile diavolului a devenit o contraparte esenţială a credinţei în Dumnezeu. Protestantul Roger Hutchinson a scris:

Dacă există Dumnezeu, aşa cum noi credem cu convingerea cea mai mare, atunci trebuie să existe şi Diavolul; şi dacă există Diavolul atunci nu există argument mai puternic, dovadă mai clară şi mai evidentă că există Dumnezeu.” (nota 65)

Un alt scriitor a susţinut că “dacă ar putea crede că nu există Diavol, atunci nu ar mai putea crede nici în Dumnezeu.” (nota 66)

La fel ca Maniheenii, reformatorii creştini au insistat asupra credinţei în Diavol la fel de mult, dacă nu mai mult, decât asupra credinţei în Dumnezeu.

Catehismul iezuitului Canisius, de exemplu, menţionează numele Satanei de mult mai multe ori decât pe cel al lui Iisus. (nota 67)

Puterea Satanei a început să fie percepută din ce în ce mai mult, direct proporţional cu răspândirea dreptei credinţe.

Credinţa în diavol a fost un mijloc de a-i înspăimânta pe oamenii obişnuiţi şi de a-i face să fie foarte obedienţi.

Preoţii în timpul reformei nu erau cu nimic diferiţi de cei de la începuturile acestei religii care considerau că frica era obligatorie. În 1674, Christophe Schrader i-a sfătuit pe alţi preoţi de necesitatea de a avea:

…o foarte mare frică de atotputernicul şi excelentul Dumnezeu care i-a alungat pe îngerii rebeli din paradis, la fel cum a făcut şi cu strămoşii noştri, care a distrus practic tot universul cu ajutorul potopului, și a dărâmat regaturi și orașe.” (nota 68)

Diavolul era un alterego necesar unui ”Dumnezeu atât de puternic și de excelent.” Diavolul ducea la îndeplinire judecata lui Dumnezeu, și îi tortura pe păcătoși pe vecie. Satana era, așa cum Regele James l-a numit, ”călăul lui Dumnezeu”. (nota 69)

Ca multe alte doctrine și teorii ale dreptei credințe, credința în diavol îi făcea pe oameni să se simtă lipsiți de orice putere.

Atribuind calități malefice, răutate și tot ce era rău diavolului au înlăturat responsabilitatea omului față de acțiunile sale – odată cu puterea care vine odată cu acea responsabilitate.

Pentru că, dacă cineva e responsabil de acțiunile sale, atunci le poate influența. Dar dacă partea negativă a acțiunilor era provocată doar din afară, de Diavol, atunci un om nu prea putea face mare lucru, decât să se lase cuprins de frică sau să-i atace pe cei care l-ar fi reprezentat pe Diavol.

Credința în lipsa de putere de decizie a omului şi credința în Diavol au pus în pericol sentimentul că fiecare om își poate decide acțiunile, și a întărit sentimentul că e lipsit de orice putere, ceea ce l-a făcut astfel mai ușor de controlat.

Reforma a schimbat profund și dramatic creștinismul. Națiunile și puterile imperiale și-au cerut independența față de Papă. Structurile societății medievale valorile acestei societăți au fost schimbate. Poate cel mai semnificativ aspect e că reforma a schimbat modul în care oamenii percepeau lumea înconjurătoare. Lumea materială, naturală, care pe vremuri avea valențe magice, divine, fiind creată de Dumnezeu, acum a ajuns să fie înțeleasă ca fiind străină lui Dumnezeu, și în totala stăpânire a Diavolului. Calea de a ajunge la spiritualitate era presărată numai de suferință, chin, trudă și pedeapsă. Împreună, atât reforma protestantă, cât și contra-reforma catolică i-au convertit pe europeni la dreapta credință creștină.”

Note pentru capitolul 7:

1. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975)461.

2. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: OxfordUniversity Press, 1985) 97.

3. Ibid., 94, 109.

4. Ibid., 95.

5. Ibid., 28.

6. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 9.

7. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles

Scribner’s Sons, 1974) 56.

8. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 10. 9. Ibid., 15.

10. The “Natural Inferiority” of Women compiled by Tama Starr (New York: Poseidon Press, 1991) 36.

11. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 1631.

12. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 86.

13. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 304-305 and James A. Haught, Holy Horrors (Buffalo: Prometheus, 1990) 111.

14. Jean Delumeau, Sin and Fear, translated by Eric Nicholson (New York: St. Martins Press, 1990) 536.

15. Brian P. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe (London: Longman, 1987) 103.

16. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 59-62.

17. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 47, 134, and Thomas, Religion and the Decline of Magic, 155.

18. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 117-118.

19. Ibid., 35, 116.

20. Joseph Gaer and Ben Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible (New York: Mentor Books, 1964) 74-76.

21. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 125, 134.

22. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 161.

23. Ibid., 161.

24. Ibid., 162.

25. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 44.

26. Charles Panati, Extraordinary Origins of Everyday Things (New York: Harper & Row, 1987) 202.

27. Delumeau, Sin and Fear, 437.

28. Ibid., 437.

29. Ibid., 438-439.

30. Heinrich Kramer and James Sprenger, The Malleus Maleficarum, Translated

by Montague Summers (New York: Dover Publications, 1971) 167.

31. Reay Tannahill, Sex In History (Michigan: Scarborough House, 1992) 161 and Karen Armstrong, The Gospel According to Woman: Christianity’s Creation of the Sex War in the West (New York: Doubleday, 1986) 329.

32. Delumeau, Sin and Fear, 438.

33. Ibid., 438.

34. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 87.

35. Ibid., 31.

36. Ibid., 31.

37. Ibid., 88.

38. Ibid., 87.

39. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 43.

40. Delumeau, Sin and Fear, 27.

41. Jonathan Edwards, “The Justice of God in the Damnation of Sinners,” from The Works of Jonathan Edwards, A.M. (London: Henry G. Bohn) 673.

42. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 126.

43. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 118.

44. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 47.

45. Delumeau, Sin and Fear, 457.

46. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 278.

47. Ibid., 52, 269-270.

48. Ibid., 278.

49. Ibid., 278.

50. Ibid., 277.

51. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 68.

52. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 29, 44.

53. Ibid., 503.

54. Ibid., 53.

55. Ibid., 52.

56. Ibid., 56.

57. Ibid., 57.

58. Delumeau, Sin and Fear, 460.

59. Ibid., 461.

60. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 97.

61. Ibid., 97.

62. Ibid., 97.

63. Thomas, Religion and the Decline of Magic, All.

64. Joan O’Grady, The Prince of Darkness (Longmead: Element Books, 1989) 110.

65. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 476.

66. Ibid., 476.

67. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 173.

68. Delumeau, Sin and Fear, 496.

69. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 472.

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOLUL 9: ÎNDEPĂRTAREA DE NATURĂ

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 9: ÎNDEPĂRTAREA DE NATURĂ

“Creştinismul a îndepărtat omenirea de natură.

Pe măsură ce oamenii îl percepeau pe Dumnezeu ca pe o entitate unică supremă detaşată de lumea muritorilor, şi-au pierdut respectul pentru natură.

În ochii creştinilor, lumea materială a devenit tărâmul diavolului.

O societate care odinioară sărbătorea natura prin ceremonii dedicate anotimpurilor, acum ajunsese să comemoreze evenimentele biblice care nu aveau nici o legătură cu viaţa de pe pământ.

Sărbătorile şi-au pierdut mult din bucuria lor şi au devenit triste şi mohorâte.

Timpul, care odinioară se credea că e ciclic, la fel ca anotimpurile, acum era perceput ca fiind un fenomen liniar.

Respingând natura ciclică a vieţii, drept-credincioşii creştini au ajuns să se concentreze mai mult asupra morţii decât asupra vieţii.

Viaţa pe pământ a devenit sinonimă cu a trăi în păcat, aşa cum cerea biblia. De exemplu, în Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel (3:5-6) se spune:

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, / Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”

Un mesaj similar se găseşte în Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov (3:14-15):

Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică.”

Pavel îi descrie pe inamicii crucii lui Cristos astfel: „Pântece este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.” (Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel, 3:19)

Mesajul e clar: viaţa pe pământ nu e divină.

Biblia sugerează că Dumnezeu Însuşi a creat antagonismul dintre omenire şi natură. Dumnezeu îl pedepseşte pe Adam pentru că ar fi muşcat din fructul interzis al copacului cunoaşterii. Îi spune lui Adam:

Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! / Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Facerea 3:17-18)

În contrast cu tradiţiile anterioare în care armonia cu natura era privită ca un semn divin, drept-credincioşii creştini au ajuns să creadă că Dumnezeu a lăsat intenţionat pe pământ un mediu ostil şi străin omului.

Natura era văzută ca fiind tărâmul diavolului.

Biserica a ales imaginea lui Pan, zeul grec al naturii, pentru a-l reprezenta pe Diavol.

Omul cu coarne, cu copite, şi cu picioare de ţap fusese asociat cu mai multe imagini reprezentând fertilitatea şi avea un rol esenţial în comunităţile rurale.

Pan era văzut ca oferind îndemnuri celorlalte creaturi mitice de pe pământ despre care se credea că existau în armonie unele cu altele: zânele, elfii, şi spiriduşii.

Priceperea lui Pan de a cânta la nai se credea că umplea pădurile şi păşunile de muzică fermecată. Numele său, „Pan” însemna „totul” şi „pâine”.

Dar, mai ales la sfârşitul mileniului când Biserica a autorizat anumite reprezentări ale Diavolului, Pan a fost demonizat şi a început să fie perceput ca inspirând teroare, sau „panică”. Era imaginea Satanei.

c9 pan

Perceperea naturii ca fiind ruptă de divinitate a afectat modul în care au fost tratate animalele.

În secolul al 13, Thomas Aquinas, a declarat că animalele nu aveau viaţă de apoi, nu aveau drepturi, şi că „aşa cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe pământ, atât viaţa lor cât şi moartea lor trebuia hotărâtă de om.” (nota 5)

Animalele erau adesea văzute ca fiind agenţi ai diavolului. În cartea sa din 1991, „Replenish the Earth”, Lewis Regenstein scrie cum:

„…în 10 secole dinaintea acestui secol, au avut loc procese, torturi şi execuţii (adesea prin spânzurare) a sute de animale, în special în urma sentinţelor unor tribunale bisericeşti care le-au condamnat ca fiind unelte ale diavolului.” (nota 6) 

Inchiziţia a răspândit şi teama că ar exista vârcolaci. (nota 7)

În 1484, Papa Inocent al VII-lea a ordonat oficial ca pisicile din gospodării să fie arse împreună cu vrăjitoarele, o practică ce a durat de-a lungul secolelor pe care s-au întins vânătoarele de vrăjitoare. (nota 8)

Credinţa că animalele erau agenţii diavolului a distrus controlul natural asupra rozătoarelor. Creştinii zeloşi omorau mai ales pisici, lupi, şerpi, vulpi, găini şi cocoşi albi. Din moment ce multe dintre aceste animale aveau rolul lor prin care natura controla populaţia rozătoarelor care mâncau recoltele şi răspândeau ciuma – eradicarea lor a favorizat izbucnirea ciumei. (nota 9)

Pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult, medicii autorizaţi de biserică au ordonat ca pisicile şi câinii să fie ucişi în timpul ciumei, crezând că aşa vor opri răspândirea bolii. (nota 10)

Dimpotrivă, desigur, s-a întâmplat exact pe dos – boala s-a răspândit cu o putere şi mai mare.

Biserica s-a chinuit secole la rând să interzică orice formă de venerare a naturii.

Cultul divinităţii trebuia de acum să aibă loc înăuntrul unor clădiri, departe de natură.

Creştinii au distrus templele în aer liber şi au construit biserici cu acoperişuri. Biserica a condamnat idolatrizarea copacilor şi a primăverii, când oamenii aprindeau lumânări şi decorau copacii înmuguriţi.

În secolul al 6-lea, episcopul Martin de Braga a întrebat:

Dar ce înseamnă aprinderea unei lumânări lângă stânci sau lângă copaci sau lângă fântâni sau la răscruce de drumuri dacă nu venerarea diavolului?” (nota 11)

În 789, Charlemagne a decretat:

Cu privire la copaci, stânci şi primăveri, oriunde oamenii ignoranţi aprind lumânări sau fac gesturi de venerare, să ştie bine că aceste practici sunt diavoliceşti, îngrozitoare faţă de Dumnezeu, şi oriunde vor fi descoperite, vor fi distruse.” (nota 12)

Au început să apară legende pentru a ilustra cum copacii, dumbravele şi natura s-au încredinţat lui Cristos.

În secolul al 5-lea, se spune că Sf. Martin de Tours ar fi stat sub un pin după care a cerut să fie tăiat. Cum copacul se prăbuşea peste el, a făcut semnul crucii şi copacul s-a oprit din cădere, şi şi-a schimbat traiectoria căzând, departe de el.

O poveste similiară apăruse în secolul al 8-lea despre cum misionarul Sf. Boniface din Hesse, în timp ce tăia un stejar bătrân, trunchiul copacului s-ar fi rupt în patru şi ar fi căzut la pământ sub forma unei cruci.

În secolul al 12-lea, un manuscris arată o scenă în care o femeie oarbă taie un copac cu un topor. În ciuda faptului că spiritul copacului încearcă să o oprească, un episcop stă lângă ea şi îi binecuvântează acţiunea. În loc să sufere vreo consecinţă pentru că a distrus copacul, femeia îşi recapătă vederea. (nota 13)

Potrivit acestui tip de folclor, puterile supranaturale de pe pământ s-ar fi supus Dumnezeului celest şi creştin.

Dar, până la reformă şi la vânătoarea de vrăjitoare, cei mai mulţi oameni nu credeau aşa ceva.

Incapabililă să-i convingă de absenţa lui Dumnezeu în lumea naturală, biserica a integrat iniţial în ritualurile sale chiar aspecte ale venerării naturii pe care le condamna, cam la fel cum a dezvoltat magia bisericească atunci când nu a putut să o elimine pe cea păgână.

Imagini ale zeităţelor fertilităţii din antichitate, de obicei masculine, uneori cu coarne, uneori acoperite cu frunze şi vegetaţie şi-au făcut loc în iconografia creştină.

Frunzele au devenit un motiv frecvent în arta creştină. Copacii, care în mod tradiţional erau veneraţi, au apărut acum în curţile bisericilor. (nota 14)

Iar stâlpii din biserici erau sculptaţi pentru a imita trunchiuri de copaci şi poate pentru a sugera chiar miticul copac al vieţii. (nota 15)

În încercarea sa de a-i converti pe oamenii care încă mai credeau că divinitatea se manifesta în natură, biserica a asimilat chiar şi imaginile despre care spunea că au legătură cu diavolul.

SĂRBĂTORILE 

Biserica a adoptat festivalurile păgâne anuale şi sărbătorile, pretinzând că sunt creştine.

Oamenii obişnuiau să marcheze trecerea de la un anotimp la altul prin sărbători şi ritualuri care le ordonau viaţa în funcţie de ciclurile naturii.

Biserica a stabilit că sărbătorile creştine trebuie să coincidă cu tradiţionalele sărbători pentru a face creştinismul mai uşor de acceptat şi de recunoscut.

În timp ce semnificaţia tradiţională a acestor sărbători nu avea nici o legătură cu dreapta credinţă creştină, Biserica a tolerat vechile ritualuri păgâne doar pentru a le putea da noi semnificaţii biblice.

Abia în timpul reformei, dreapta credinţă creştină a insistat ca semnificaţia vechilor sărbători care venerau natura să fie abolită cu totul şi să dispară.

Ciclul anului, schimbarea anotimpurilor şi vârful anotimpurilor, pe vremuri aveau o foarte mare importanţă.

Solstiţiul de iarnă, cea mai scurtă zi a anului, era timpul pentru o nouă naştere. Adesea simboliza naşterea unei divinităţi masculine a fertilităţii, o reprezentare a soarelui anului care va urma.

Vârful iernii, perioada dintre solstiţiul de iarnă şi echinoxul de primăvară, era considerat timpul în care se năştea noua viaţă.

Primăvara avea sensul încurajării fertilităţii, când soarele şi pământul se uneau pentru a crea abundenţă şi pentru a crea recolte bogate şi vânat.

De la solstiţiul de vară până spre toamnă, energia soarelui se transfera recoltelor.

Vârful verii şi echinoxul de toamnă erau sărbători dedicate recoltelor şi vânatului de peste an.

Sfârşitul anului când câmpurile erau în hibernare era un timp dedicat onorării celor dispăruţi şi ritualurilor de despărţire de trecut.

Confiscând aceste sărbători şi numindu-le creştine, Biserica a încercat să câştige sprijinul populaţiei dar şi să profite de vitalitatea acestor sărbători.

În timp ce nu există nici o dovadă despre ziua când s-ar fi născut Iisus, Biserica a suprapus presupusa sa zi de naştere peste solstiţiul de iarnă.

Aniversarea romană a naşterii zeului soarelui Mithra, de exemplu, avea loc pe 25 decembrie.

În Egiptul pre-creștin și în Siria, solstițiul de iarnă era marcat printr-un ritual în care participanții intrau într-un sanctuar în formă de pântec, și ieșeau de acolo la miezul nopții strigând: ”Virgina și-a făcut apariția. A apărut lumina.” (nota 16)

Condamnarea acestei sărbători de către Tertullian, Sf. Augustin și Papa Leo I mai ales (nota 17) a urmat imediat după ce Biserica a confiscat solstițiul de iarnă pentru a-l înlocui cu Crăciunul.

Nașterea zeului Soare cu ocazia solstițiului de iarnă a fost înlocuită de nașterea fiului Dumnezeului creștin.

Solstițiul de iarnă egiptean, care sărbătorea pe 6 ianuarie nașterea lui Osiris, reprezentarea masculină a zeului fertilității, a devenit Boboteaza Creștină. (nota 18)

Biserica a declarat că această sărbătoare semnifica manifestarea divinității lui Iisus.

Și totuși și spiritul Crăciunului și al sărbătorii de Bobotează luaseră locul sărbătoririi solstițiului de iarnă.

Diferența între ele venea mai degrabă din datele diferite calendaristic decât din semnificația lor diferită: calendarul egiptean era decalat cu 12 zile faţă de calendarul Iulian. (nota 19)

Datele multor sărbători care se țin și azi nu se potrivesc exact cu solstițiul, şi echinoxul anotimpurilor din același motiv.

Modurile în care oamenii calculau timpul varia foarte mult.

Calendarul nostru nu a fost complet adoptat în Anglia până în 1751, iar în Russia până în 1919, în China până în 1949. (nota 20)

Festivalurile pentru a marca vârful iernii şi-au găsit şi ele un loc în creştinism.

Ori că aveau loc pe 2 sau pe 14 februarie, sărbătorile în onoarea reprezentărilor feminine a divinităţii, cum ar fi Brigit şi Venus, care încurajau arta, poezia, vindecarea, focul, şi înţelepciunea au devenit sărbători creştine. (nota 21)

În timp, oricum, ceremoniile şi-au pierdut simţul de a hrăni creativitatea, inspiraţia şi imaginaţia, şi au ajuns să fie comemorări ale perioadei de carantină de 40 de zile pe care Maria a trebuit să o respecte pentru a se purifica după ce l-a născut pe fiul lui Dumnezeu.

Biserica a confiscat echinoxul de primăvară şi l-a înlocuit cu Paştele. Cum déjà acum se sărbătorea revenirea soarelui şi renaşterea naturii, a fost uşor să i se atribuie sărbătorirea învierii fiului lui Dumnezeu. De fapt, sărbătoarea de Paşti era atât de apropiată de alte ceremonii – în special cele care marcau învierea zeilor Adonis în Babilon, Apollo în Grecia, şi Attis în Imperiul Roman – încât s-a iscat o ceartă amară când păgânii n-au mai suportat şi i-au acuzat pe creştini că le-au furat tradiţiile pe care ei le respectau din antichitate. (nota 22)

Focurile de echinox, la început interzise de Biserică, şi-au găsit şi ele locul în ritualurile de Paşti când Biserica a inclus aprinderea focurilor în liturghia oficială în secolul 9. (nota 23)

Simbolurile asociate cu fertilitatea, cum ar fi oul și foarte prolificul iepure au supraviețuit și ele.

Și totuși, pe măsură ce creștinismul se răspândea, sărbătorile de primăvară și de vară și-au pierdut încet, încet semnificația originală. Vârful primăverii a devenit sărbătoara de Rusalii, o venerarea a fertilității, dar și un eveniment biblic în care oamenii marcau aniversarea nașterii Bisericii.

Solstițiul de vară nu a mai fost recunoscut pentru a permite sărbătorirea soarelui arzător, ci mai degrabă pentru a-l onora pe Sf. Ioan care l-ar fi botezat pe Iisus.

Festivalurile dedicate de păgâni verii au fost confiscate de creștini și au devenit sărbători ale Fecioarei Maria, cum ar fi Ziua Marie și ziua în care Maria s-a înălțat la ceruri. (nota 24)

Echinoxul de toamnă a devenit sărbătoarea dedicată arhanghelului Mihail şi a fertilităţii Mariei.

Respectul pentru recolte şi binecuvântarea ierburilor tămăduitoare, a munţilor, a mărilor au fost asmilate de creştini în sărbătorile de toamnă.

Şi în această zi se mai văd altarele ridicate pentru venerarea Mariei pe câmpurile unde se cultiva recolta şi care au înlocuit altarele care fuseseră dedicate în antichitate unor zeităţi păgâne. (nota 25)

Sfârşitul toamnei era perioada în care se credea că vălul care separa lumea viilor de lumea morţilor se subţia foarte tare.

În ciuda faptului că Biserica a încercat cu toate puterile să interzică această sărbătoare, în secolul al 9-lea a confiscat-o şi i-a spus Ziua tuturor sfinţilor şi a stabilit să fie mutată pe 1 Noiembrie iar în 1045 mănăstirile din Cluny déjà țineau slujbe în această zi pentru ”sufletele tuturor celor dispăruți dintre noi.” (nota 26)

Importanța naturii acordată de păgâni în festivalurile anotimpurilor a supraviețuit cu totul în ceea ce e acum cunoscută ca sărbătoarea seculară de Halloween.

Păgânii celebrau și ciclurile lunii. Adesea, o făceau prin festivaluri care implicau venerarea chipurilor feminine ale divinității.

Teologii creștini au condamnat aceste festivaluri care marcau ciclurile lunii, spunându-le La Luna sau ”nebunie”, ”pentru lunatici”, iar Sf. Augustin a denunțat dansurile femeilor în onoarea lunii noi ca ”obraznice, indecente și josnice.” (nota 27)

Dar, când Biserica a văzut că nu le poate interzice, le-a confiscat și le-a trecut în calendarul creștin, transformându-le de obicei în sărbători dedicate Mariei.

Biserica a recunoscut oficial următoarele sărbători: ziua în care s-a născut Maria pe 8 septembrie, ziua în care a fost conceput Iisus prin anunțarea Mariei că a rămas însărcinată pe 25 martie și ziua în care Maria a ieșit din perioada de carantină după ce l-a născut pe Iisus 2 sau 14 februarie, ziua în care Maria s-a înălțat la ceruri pe 15 august.

Oricum, sărbătorile clandestine dedicate Mariei erau mult mai numeroase.

COMEMORĂRILE

După ce a confiscat festivalurile care celebrau natura pentru a se face mai ușor acceptată de populație, Biserica creștină era nemulțumită că spiritul de bucurie și plin de viață al acestora era în contradicție flagrantă cu ascetismul și cu posomorârea pe care le impunea dreapta credință.
În secolul al 16-lea, Guillaume Briconnet a avertizat:

Sărbătorile nu sunt pentru plăcerea trupului, ci pentru salvarea sufletului din ghearele trupului; nu pentru a râde și a fi vesel, ci pentru a fi trist și a plânge.” (nota 28)

Odată cu reformarea, atât bisericile catolice cât și cele protestante au încercat să abolească nu doar ținerea acestor festivaluri, ci și să şteargă spiritul de bucurie care le însoțise de-a lungul timpului.

Sărbătorile erau de acum comemorări stricte ale evenimentelor biblice și nu mai aveau nici o legătură cu anotimpurile naturii.

Biserica a identificat practicile păgâne ca fiind cele care arătau orice urmă de bucurie sau care păstrau vreo legătură cu natura.

Reverența față de natură era atât de strâns legată de exprimarea bucuriei încât Sf. Augustin a crezut că și cuvântul ”bucurie” deriva din latinescul ”jubilus”, un cântec care era murmurat de cei care lucrau în vii sau în livezile de măslini. (nota 29)

Sinodul de la Roma din secolul al 9-lea a raportat că ”mulți oameni, mai ales femei, vin la biserică duminica și în zilele sfinte nu ca să participle la slujbe, ci ca să danseze, să cânte în gura mare și să facă alte lucruri păgâne.” (nota 30)

În lucrarea Catechisme de Meaux erau descrise aceste practici păgâne:

Dansul în jurul focului, jocul, posturile, cântecele vulgare, aruncarea de plante în foc, culegerea de ierburi înainte de miezul nopții sau înainte de micul dejun, împodobirea trupului cu plante, păstrarea plantelor în casă de-a lungul anului, păstrarea cenuşei și altele…” (nota 31)

În particular, dansul îi ofensa teribil pe drept-credincioșii creștini.

În secolele al 6-lea și al 7-lea, dansurile bisericești au fost interzise ca fiind prea senzuale, dar și pentru că femeilor le plăceau prea mult.

Inchizitorii pretindeau că atât femeile cât și slugile diavolului nu se puteau abține să nu danseze. (nota 32)

Dansul era văzut ca un semn al degradării spirituale de către preoții puritani din New England care în 1684 au publicat o broșură intitulată ”An Arrow against Profane and Promiscuous Dancing, drawn out of the Quiver of the Scriptures”. (nota 33)

În secolul al 18-lea, imnurile misionarilor avertizau că Satana

…se strecoasă în trupurile

Bărbaților și femeilor care dansează

Și le ia în stăpânirea

Flăcărilor lui fierbinți și amoroase.” (nota 34)

Cu siguranță, nu toți creștinii erau de acord cu drept-credincioșii. În ”Acts of John”, de exemplu, Iisus a dansat și a spus:

Dansatorul aparţine Universului, cel care nu dansează nu ştie ce se întâmplă. Acum, dacă dansaţi cu mine, o să vă vedeţi pe voi în mine.” (nota 35)

Pentru drept-credincioși, nici natura, nici plăcerea trupească nu erau lăsate de la Dumnezeu: ambele erau lucrarea diavolului.

Biserica a condamnat mereu plăcerea sexuală ca fiind diabolică, de la diavol.

În secolul al 12-lea, Episcopul de Chartres, Sir John of Salisbury, a declarat:

Cine în afară de o persoană lipsită de orice decență ar accepta plăcerea trupească, mai ales că nu se cuvine, băltește de murdărie, e ceva ce oamenii cenzurează și ceva ce Dumnezeu fără îndoială condamnă.” (nota 36)

Sărbătorile implicau atâta bucurie și atâta satisfacție încât Episcopul din Autun a scris în 1657: “Nu se cuvine să avem mai multe sărbători pentru că nu sunt decât o ocazie ca oamenii să păcătuiască şi mai mult…” (nota 37)

Odată cu reformarea a venit şi cerinţa de a interzice sau de a aboli caracterul lor entuziast şi îndreptat spre venerarea naturii. Râsul şi petrecerile erau văzute de drept-credincioşii creştini ca fiind indecente şi prin urmare aceştia i-au declarat un război zilnic Satanei.

Drept-credincioşii creştini doreau să interzică clovnii şi dansul de duminică, circarii şi lăutarii care acompaniau cuplurile care se căsătoreau în drumul spre Biserică, doreau să interzică şi aruncatul boabelor de porumb asupra mirilor, şi împărţirea de pacheţele de mâncare săracilor ca fiind “superstiţii şi erezii.” (nota 38)

Nunţile, potrivit magistraţilor şi preoţilor din New England, nu trebuia să fie urmate de “acte lipsite de modestie.” (nota 39)

O lege din 1639 a interzis consumul de băuturi alcoolice şi a interzis chiar şi ciocnitul paharelor ca fiind “obiceiuri păgâne îngrozitoare.” (nota 40)

Nici la cârciumă nu aveau voie oamenii să meargă, iar ocaziile când oamenii lucrau pământul împreună nu trebuia “să degenereze” în petreceri. (nota 41)

În 1647 Parlamentul englez a ordonat ca Crăciunul şi alte sărbători păgâne să nu mai fie sărbătorite deloc.

În 1652, Parlamentul a votat încă o lege care repeta că ”între 5 și 25 decembrie era interzis să existe vreo sărbătoare sau să se țină vreun ritual, cunoscut ca perioada Crăciunului, și nici în biserici să nu se țină slujbe speciale în acest sens.”  (nota 42)

De Crăciun, piețele erau deschise, magazinele la fel. (nota 43)

În New England, sărbătorirea Crăciunului era considerată o ofensă criminală, a rămas așa până în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Dacă o persoană era prinsă că sărbătorea Crăciunul ajungea la închisoare sau era biciuită în public.  (nota 44)

Proprietarii de fabrici au stabilit ca, în ziua de Crăciun, programul de lucru să înceapă la 5 dimineața și îi amenințau pe cei care întârziau că îi dau afară.

Până în 1870, în Boston, studenții care nu ajungeau la școală în ziua de Crăciun, erau pedepsiți cu exmatricularea, anunțată în public. (nota 45)

Practicile care aveau legătură cu sărbătorile dedicate naturii au fost interzise.

Drept-credincioșii au interzis pelerinajele în jurul orașelor și câmpurilor agricole, care aveau loc până atunci cu scopul de a binecuvâta recoltele, pentru a se ruga pentru ploaie sau pentru oprirea ei, sau pentru a se ruga la divinitate să protejeze recoltele de insectele dăunătoare.

Au interzis obiceiul ornamentării bisericii cu crenguțe și flori. (nota 46)

Amendamentul la Constituția diocezei din Annecy din 1683 spunea:

“…le comandăm oamenilor, sub pedeapsa că vor fi excomunicaţi, să nu mai poarte torţe şi să nu mai facă focuri în prima duminică din postul paștelui… și să nu mai participe nici la baluri mascate pentru că toate acestea sunt niște relicve rușinoase de pe vremea păgânilor.” (nota 47)

Strădania bisericii de a eradica total orice rămășiță a păgânismului s-a concentrat asupra lichidării oricărei urme care avea legătură cu bucuria și energia feminină. Nu e de mirare că imagistica folosită în reprezentarea naturii avea adesea puternice accente sexuale. Francis Bacon, al cărui scop era ”efortul din jurul stabilirii puterii și dominației speciei umane asupra întregului univers,” folosea în mod frecvent asemenea simboluri sexuale. (nota 48)
În cartea sa „The Rebirth of Nature”, Rupert Sheldrake scrie:

Folosind metafore inspirate din tehnicile de interogare şi de torturare a vrăjitoarelor, Francis Bacon a proclamat că natura ”se expune mai clar și mai evident când e adusă la judecată și e supusă instrumentelor mecanice, decât atunci când e lăsată în voia ei. În căutarea adevărului, ”scorburile și găurile secrete” ale naturii aveau să fie penetrate. Natura avea să fie “obligată să servească” omul „ca o sclavă” şi trebuia „ţinută în frâu.” Natura urma să fie ciopârţită, şi cu ajutorul instrumentelor mecanice folosite de om, să fie forţată să îşi părăsească starea sa naturală şi să fie strânsă „în chingi şi modelată”, astfel încât “cunoştinţele omului şi puterea omului să fie unele şi aceleaşi”.” (nota 49)

Natura trebuia să fie cucerită, nu împărtăşită, nu lăsată să aducă bucurie şi în nici un caz venerată. Aspectul mohorât îi va face de acum înainte pe creştini să se deosebească de alţi oameni. Deja în secolul al 12-lea călugărul Ruppert din Deutz a încercat să justifice aerul sumbru al sărbătorilor creştine:

Postul nu trebuie să ne facă trişti, să avem inimile îndurerare şi întunecate, ci mai degrabă să lumineze solemnitatea pogorârii Duhului Sfânt, pentru că dulceaţa spiritului lui dumnezeu îl face pe credincios să simtă dezgust faţă de plăcerile mâncării făcute de oameni.” (nota 50)

În secolul al 18-lea, cuvintele “plictisitor” şi “pios” deveniseră déjà sinonime. (nota 51)

În 1746, Diderot a aşternut pe hârtie modul extrem al ”nefericirii” în care trăiau creştinii:

”Ce plânsete! Ce sughițuri! Ce bocete! Cine ține prizoniere aceste cadavre pline de tristețe? Ce crime ar fi putut să comită acești nefericiți? Unii își lovesc pieptul cu pietre, alții își sfâșie corpul cu cârlige, sau se lovesc cu bâte: regret, suferință și moarte citești în privirile lor…” (nota 52)

Un bărbat a concluzionat următoarele în timpul reformei: “Vesela Anglie a dispărut pentru totdeauna din momentul în care am fost obligaţi să mergem la biserică.” (nota 53)

TIMPUL

Creştinii au încurajat înţelegerea într-o cheie diferită a timpului, care era total ruptă de ciclurile naturii.

Până la reformă, cei mai mulţi oameni credeau că timpul era un fenomen ciclic.

Reformatorii creştini însă au adoptat ideea de timp liniar a Sfântului Augustin.

Augustin a descris teoria păgână a ciclurilor, circuitus temporum, ca fiind:

“...acele argumente prin care infidelul încearcă să submineze credinţa noastră simplă şi frumoasă, şi să ne facă să părăsim calea dreaptă şi să ne aducă alături de el pe calea pierzaniei.” (nota 54)

Ca oricare teorie a reîncarnării, ideea timpului ciclic a negat unicitatea şi scopul lui Iisus Cristos. (nota 55)

Dacă timpul exista în spirale, şi oferea mereu posibilităţi de creştere şi de schimbare, atunci spiritul vieţii lui Iisus şi al reînvierii ar putea fi, teoretic, experimentat de oricine, oricând, fără să se ţină cont de succesiunea apostolică spre vârful ierarhiei.

Mai mult, dacă timpul era ciclic, viaţa nu mai consta doar dintr-o singură şansă înspăimântătoare pentru om de a se pocăi sau de a fi pentru totdeauna trimis în iad, ci mai degrabă în oportunităţi nelimitate de a-şi construi o relaţie mai apropiată de Dumnezeu.

Controlul asupra oamenilor e mai dificil când ei cred că sunt mai multe căi şi şanse de a-l găsi pe Dumnezeu decât cea oferită de Biserică.

Reformatorii creştini au discreditat credinţele şi practicile asociate cu conceptul de timp ciclic.

S-au opus credinţei în noroc şi ghinion, cum ar fi superstiţia că o persoană avea ghinion dacă se căsătorea când luna se retrăgea, sau că păcatul comis într-o zi sfântă era mai rău decât cel comis într-o altă zi.

Timpul trebuia să curgă lin și în linie dreaptă fără distorsiuni, și fără iregularități cum ar fi schimbarea anotimpurilor, cele șase zile lucrătoare ale săptămânii trebuia mereu urmate de Sabbath sau de o zi de odihnă, și așa trebuia să fie pe tot parcursul anului. (nota 56)

Cum un personaj puritan dintr-o satiră din acea vreme declara:

… era nebunie curată

Să crezi că o zi era mai sfântă ca alta…” (nota 57)

Ceasul cu pendul a fost inventat în 1657 ca o mărturie față de credința că minutele aveau o durată uniformă.

În 1714, noul concept al timpului liniar a devenit atât de împământenit în gândirea colectivă încât un bărbat scria următoarele despre superstițiile privind zilele norocoase și zilele cu ghinion: ”unele personae slabe de înger și ignorante ar putea să creadă aceste lucruri, dar oamenii educați le disprețuiesc…” (nota 58)

În privința elementelor dreptei-credințe creștine, conceptul liniar al timpului a fost adoptat de oamenii obișnuiți numai după reformă.

c9 timp

MOARTEA

Drept-credincioșii au repudiat și ciclul natural al lumii fizice:  ”Când din poftă trupească, omul a fost conceput, a luat asupra sa păcatul originar: și păcatul, când a expirat, a fost urmat de moarte.” (nota 59)

Încurajând alienarea de sex, de naștere, de corpul omului, drept-credincioșii au ajuns să se concentreze în special asupra morții, nu doar ca un instrument prin care era invocată frica, dar și ca un scop în sine.

Teologii creștini priveau sexul, în cel mai bun caz, ca fiind permis dacă avea loc în scopul procreării, și în cel mai rău caz, ca pe un păcat mortal.

Totuși, ei credeau că aducerea pe lume a unui copil era un act nedemn de dumnezeu. Biserica, cu doctorii ei autorizați, a distrus tradiția femeilor de a apela la moașe.

O femeie care murea în durerile nașterii sau în perioada în care era considerată lăuză era uneori înmormântată fără slujbă creștină. (nota 60)

Purificarea femeii timp de 40 sau 80 de zile după ce năştea era văzută ca fiind obligatorie, dacă ea mai dorea să fie primită din nou în biserică și în societatea creștină.

Chiar și Fecioara Maria – după unii – a avut nevoie de perioada de purificare, după ce l-a născut pe Iisus, fiul lui Dumnezeu.

Drept-credincioșii încurajau înstrăinarea omului față de propriul său corp. Prezența lui Dumnezeu, se credea, nu era menită a fi găsită în lumea naturală, în lumea materială. Pavel a scris în Corintieni:

Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 5:6)

Biblia afirmă că nu se poate ajunge la o viață împlinită, spirituală decât în urma unei detașări totale de trupul fizic:

Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 8:13)

Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 8:6)

Viaţa materială a fost egalată cu păcatul şi decăderea, în timp ce moartea fizică şi negarea stării de bine trupeşti erau văzute ca fiind modul de a avea o viaţă spirituală.

Dispreţuirea stării de bine a trupului fizic a caracterizat dreapta credinţă creştină de la căderea Imperiului Roman când sistemele de apecucte, băile publice şi igiena au început să fie condamnate iar preoţii au îndemnat la neglijarea şi respingerea lor.

Protestanţii şi reformiştii catolici au încercat să se depăşească unii pe alţii în neglijarea igienei trupului. Aşa cun un preot augustinian şi un preot de la curtea Regelui Poloniei au declarat:

Urmaţi exemplul Domnului nostru şi urâţi-vă propriul corp. Dacă îl iubiţi, străduiţi-vă să-l pierdeţi, pentru că, aşa cum spune şi Sfânta Scriptură, doar aşa îl puteţi salva. Dacă doriţi să vă împăcaţi cu el, trebuie mereu să luptaţi împotriva lui, să îl trataţi ca pe un sclav, altfel, curând veţi fi sclavul lui nefericit.”(nota 64)

În lumea creştină, chiar şi cuvintelor „carnal”, „trupesc” — care înseamnă pur şi simplu „al sau în legătură cu trupul” (nota 65) — li s-au atribuit sensul de păcat şi de imoralitate.

Drept-credincioşii adesea susţineau că moartea nu era o parte a ciclului natural al vieţii, ci mai degrabă o pedeapsă.

Sf. Augustin susținea că moartea există doar ca pedeapsă pentru păcate:

Prin urmare, trebuie să spunem că la început oamenii au fost creați astfel încât ar fi rămas nemuritori dacă nu ar fi păcătuit. Dar pentru că au păcătuit, au fost pedepsiți cu moartea, și toți urmașii lor la fel.” (nota 66)

Și:

…astfel toți creștinii care în mod adevărat împărtășesc credința catolică sunt de acord că trebuie să ne supunem morții trupului, nu pentru că așa e legea naturii, prin care Dumnezeu a stabilit moartea omului, ci pentru că așa a fost pedeapsa lui dreaptă pentru că omul a păcătuit…” (nota 67)

La fel cum Augustin a susținut că păcatul era cel care năștea dorința sexuală, el credea că tot păcatul era cel care a creat moartea. Moartea, în ochii săi de drept-credincios, putea fi învinsă. Pavel a scris în Corintieni I: ”

Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 15:26)

Sf. Ignat, Episcopul din Antioch, a descris cum apostolii ”disprețuiau moartea, și se ridicaseră deasupra ei.” (nota 69)

Credința creștină se crede că îi dădea credinciosului putere de a învinge moartea. În evanghelia lui Luca, Iisus spune:

Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Sfânta Evanghelie după Luca, 20:35-36)

În loc că accepte moartea ca o parte naturală a ciclului vieții, drept-credincioșii creștini au folosit moartea ca pe un instrument de a băga frica în oameni.

În al 4-lea secol, Sf. Pachomius i-a sfătuit pe călugării săi: ”Dincolo de orice, să trăim mereu ca și când fiecare zi ar fi ultima și să ne temem mereu de chinurile veșnice ale iadului.” (nota 71)

Sf. Benedict a stabilit regulile următoare:

Temeți-vă de Ziua Judecății, temeți-vă de Iad, doriți viața eternă în ardoare spirituală, țineți mereu cont că moartea vă poate lovi în orice moment.” (nota 72)

Conceptul vechi al lumii sub-pământene unde oamenii care ieșeau din viață se duceau ca să se odihnească și să reîntinerească a devenit acum ideea înfricoșătoare a iadului, o groapă în flăcări unde sufletele condamnate erau chinuite și trăiau pentru totdeauna în agonie.

Moartea, mai ales în contextul în care nu exista decât o singură viaţă şi o singură şansă de a face ce trebuie, a căpătat o perspectivă terifiantă.

I-a luat bisericii multă vreme, oricum, ca să-i facă pe oameni să înţeleagă moartea în acest fel.

Iniţial, biserica a făcut creştinismul uşor de înţeles pentru oameni asimilând sau confiscând idei pre-creştine.

Conceptul de purgatoriu a fost confiscat de biserică în timpul evului mediu şi a mai temperat brutalitatea ideologiei dreptei credinţe.

În loc de a fi trimis direct în iad sau în rai, sufletul omului – se spunea – mergea înainte în purgatoriu, un loc intermediar, unde era pedepsit pentru păcatele lui din timpul vieţii şi unde câştiga şansa de a fi trimis în rai. (nota 73)

Un asemenea concept s-a dovedit, desigur, şi foarte profitabil pentru biserică.

Susţinând că putea influenţa destinele acestor suflete, Biserica a colectat o imensă parte din banii societăţii medievale în schimbul serviciilor pe care pretindea că le face în numele sufletelor aflate în purgatoriu.

Dar, odată cu răspândirea dreptei credinţe în timpul Reformei, toate activităţile care aveau de-a face cu moartea ca o parte naturală a vieţii au fost izolate şi ponegrite.

De acum nimeni nu mai trebuia să creadă că cei dispăruţi ar merge mai întâi în purgatoriu: oamenii erau judecaţi imediat după ce au murit şi trimişi direct în iad sau în rai.

Moartea unei persoane nu mai trebuia văzută ca parte a ciclului naturii.

Înmormântările s-au transformat din evenimente la care participa întreaga comunitate în evenimente care implicau doar familia decedatului. (nota 74)

Drept-credincioşii au încercat să interzică inclusiv ca la moartea cuiva să se tragă clopotele bisericii. (nota 75)

Cimitirele, pe vremuri integrate în comunitate şi locuri unde oamenii se întâlneau mereu, acum erau îndepărtate din viaţa de zi cu zi.

Dansurile, jocurile şi activităţile comerciale care aveau loc în cimitire au fost interzise rând pe rând. (nota 76)

În 1701, în New England, o ordonanţă municipală interzicea fabricarea sicrielor, săparea gropilor şi ţinerea slujbelor de înmormântare în zilele de Sabbath, ca fiind acte care profanau ziua sfântă. (nota 77)

În mod ironic, în încercarea de a învinge moartea şi de a o izola de viaţă, drept-credincioşii creştini nu au făcut altceva decât să cultive preocuparea faţă de moarte.

Augustin percepea viaţa ca fiind mereu umbrită de moarte.

Pentru că nici nu începem bine să trăim în acest trup muritor, că şi începem să ne îndreptăm mereu spre moarte.” (nota 78)

Moartea, potrivit drept-credincioşilor, putea aduce salvarea. Augustin a scris:

„Dar acum, prin graţia şi mai mare şi mai admirabilă a Salvatorului, pedepsirea păcatului e pusă în slujba dreptăţii. Pentru că atunci când i-a spus omului: „Dacă vei păcătui, vei muri”, acum îi spune martirului: „Mori, dar nu păcătui.” Atunci se spunea: „Dacă încălcăm cele 10 porunci, vom muri”, acum se spune: „Dacă negăm importanţa morţii, încălcăm poruncile.” (nota 79)

Drept-credincioşii creştini, în efortul lor de a cuceri moartea, s-au trezit adesea în situaţia de a o glorifica. Actul cel mai preţios al lui Iisus a fost înţeles ca fiind nu mesajul său din timpul vieţii de pace şi iubire, nu miracolele, ci mai degrabă moartea sa.

Biblia spune că „ziua în care cineva moare e mai bună decât ziua în care cineva se naşte.” (nota 80)

A devenit ceva obişnuit ca zilele în care mureau martirii să fie numite „zile de naştere”. (nota 81)

Augustin a încercat să explice de ce moartea a primit o importanţă atât de mare:

Nu că moartea, care înainte era ceva rău, acum a devenit ceva bun, ci Dumnezeu a acordat graţie credinţei că moartea, care e opusul vieţii, ar trebui să devină instrumentul prin care se poate ajunge la viaţă”. (nota 82)

În secolul 7, Sf. John Cimacus a scris: „Aşa cum pâinea e cel mai necesar aliment, aşa şi meditaţia asupra morţii e cea mai importantă activitatea a omului.” (nota 83)

Iar proeminentul Sf. John Chrysostom a declarat că „principala trăsătură a creştinului e să dorească şi să iubească moartea.” (nota 84)

Creştinismul a devenit un cult al morţii.

Preocuparea faţă de moarte a început să umbrească atitudinile creştinilor asupra lumii şi asupra a tot ce făceau în viaţă.

Înţelegerea vieţii pe pământ, a vieţii materiale ca fiind duşmanul spiritualităţii a alimentat prevestirile zeloase despre sfârşitul lumii.

Creştinii se aşteptau ca Dumnezeu să revină pe pământ în orice clipă şi să aducă apocalipsa. În Evanghelia după Matei, canonizată, Iisus lasă impresia că apocalipsa e foarte aproape: “Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (nota 85)

Istoria creştinismului e marcată de isteriile periodice provocate de cei care aşteaptă distrugerea lumii. În timpul Reformei, în Anglia de exemplu, au fost publicate 80 de cărţi care anunţau apocalipsa. (nota 86)

Dreapta credinţă a schimbat modul în care oamenii au înţeles pământul şi mediul înconjurător.

Când se crede că Dumnezeu conduce lumea din cer, înseamnă că natura n-are nici o legătură cu el, sau e chiar lipsită de prezenţa lui. O asemenea înţelegere a dus la schimbări dramatice ale sensului unor ceremonii şi sărbători, a perceperii timpului, toate fiind rupte de ciclul natural al vieţii pe pământ.

Aspectele vieţii umane care vorbeau despre legătura cu acest ciclu, cum ar fi naşterea, sexul şi moartea au fost discreditate şi ponegrite.

În loc să aprecieze ciclul natural al vieţii, drept-credincioşii creştini au negat cu totul acest ciclu şi au ajuns să se preocupe doar de moarte.”

Note pentru capitolul 9:

1. Colossians 3:5-6.

2. James 3:14-15.

3. Philippians 3:18-19.

4. Genesis 3:17-18.

5. Lewis Regenstein, Replenish the Earth (New York: Crossroad, 1991) 72.

6. Ibid., 75.

7. Barry Holstun Lopez, Of Wolves and Men (New York: Charles Scribner’s Sons, 1978) 238-239.

8. Regenstein, Replenish the Earth, 73.

9. Ibid., 74-76.

10. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles Scribner’s Sons, 1974) 9.

11. John Holland Smith, The Death of Classical Paganism, (New York: Charles Scribner, 1976)240-241.

12. Ibid., 246.

13. William Anderson, Green Man (London and San Francisco: HarperCollins, 1990) 51,52-53,50.

14. Ibid., 52.

15. Ibid., 63.

16. Sir James George Frazer, The Golden Bough Vol.1 Abridged Edition (New York: Collier Books, 1922) 416.

17. Francis X. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs (New York: Harcourt, Brace & Co., 1952) 53.

18. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 51.

19. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 141.

20. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 599.

21. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 116-118.

22. Frazer, The Golden Bough, 419.

23. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 215-216.

24. Ibid., 290.

25. Ibid., 291.

26. Ibid., 278, 309.

27. Barbara G. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects (San Francisco: Harper & Row, 1988) 344-345.

28. Jean Delumeau, Sin and Fear, translated by Eric Nicholson (New York: St. Martins Press, 1990) 457.

29. Anderson, Green Man, 31.

30. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 759.

31. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 177.

32. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects, 176.

33. Joseph Gaer and Ben Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible (New York: Mentor Books, 1964) 92.

34. Delumeau, Sin and Fear, 437.

35. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects, 176.

36. The “Natural Inferiority” of Women compiled by Tama Starr (New York: Poseidon Press, 1991) 46.

37. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 197.

38. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 66.

39. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 86.

40. Ibid., 86-87.

41. Ibid., 86.

42. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 64.

43. Ibid., 65.

44. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 85.

45. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 65-66.

46. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 169-197.

47. Ibid., 177.

48. Rupert Sheldrake, The Rebirth of Nature: The Greening of Science and God (Park Street Press, Rochester, Vermont, 1991) 40.

49. Ibid., 43.

50. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 35.

51. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 228.

52. Ibid., 206.

53. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 151.

54. Boorstin, The Discoverers, 571.

55. Ibid., 571.

56. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 619-622.

57. Ibid., 621.

58. Ibid., 623.

59. James 1:15.

60. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 38-39.

61. 2 Corinthians 5:6.

62. Romans 8:13.

63. Romans 8:6.

64. Delumeau, Sin and Fear, 448.

65. The Merriam-Webster Dictionary (New York: Pocket Books, 1974) 118.

66. Saint Augustine, The City of God translated by Marcus Dods (New York: The Modern Library, 1950) Book 13, Ch.3, 413.

67. Ibid., Book 13, Ch. 15, 423.

68. 1 Corinthians 15:26.

69. J.H. Strawley, The Epistles of St. Ignatius, Bishop of Antioch (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1900) 92-93.

70. Luke 20:34-36. (Underline added)

71. Delumeau, Sin and Fear, 54.

72. Ibid., 54.

73. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: Oxford University Press, 1985) 26.

74. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 603-604.

75. Ibid., 66.

76. Delumeau, Sin and Fear, 39.

77. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 92.

78. Augustine, The City of God, Book 13, Ch. 10, 419.

79. Ibid., Book 13, Ch. 4, 415.

80. Ecclesiastes 7:1.

81. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 277.

82. Augustine, The City of God, Book 13, Ch. 4, 415.

83. Delumeau, Sin and Fear, 55.

84. Ibid., 352.

85. Matthew 16:28.

86. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 142.

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment