Istoria Rasismului, II

Istoria Rasismului, BBC 4

IMPACT FATAL

Documentar BBC, Partea a 2-a

Din adâncul dunelor deşertului African al Namibiei iese la lumină un secret îngrozitor. Acestea sunt rămăşiţele victimelor primului lagăr de concentrare din lume. Un loc unde mii de africani au fost exterminaţi de armata germană, cu 30 de ani înainte ca naziştii să ajungă la putere. Aceste rămăşiţe umane zac aici, uitate, mai bine de 100 de ani, dar acest loc îngrozitor nu e singurul. Răspândite în toată lumea sunt locurile unde au avut loc astfel de masacre şi genociduri în care milioane au murit. Europa alege adesea să uite această latură a colonialismului. Aceşti oameni sunt victimele adevărului care stă în spatele mitului ascendenţei omului alb. De-a lungul secolului al 19-lea, oamenii de ştiinţă europeni, scriitori şi filosofi au pus în circulaţie idei şi concepte pentru a justifica crimele în masă care au avut loc în vremea de glorie a imperiilor. Aceste concepte şi teorii vor naşte mai târziu atrocităţile şi ororile care vor mistui Europa pe tot parcursul secolului al 20-lea.

IMPACT FATAL

Secolul al 19-lea avea să se termine cu cele mai teribile crime ale imperiului. Dar începuse cu un mare elan optimist.

În anii 1830 pe marile plantaţii din Caraibe, Marea Britanie se pregătea să devină prima naţiune care să pună capăt sclaviei.

750.000 de oameni dintr-un million de sclavi din Caraibe aveau să fie eliberaţi.

Şi, în timp ce britanicii doreau să afişeze cea mai mare bunăvoinţă, se presupunea că sclavii se vor transforma de la sine într-o clasă ţărănească, truditoare şi creştină.

Bătălia împotriva sclaviei a fost dusă de o alianţă formată din creştini aboliţionişti şi misionari. Şi-au dus campaniile în biserici şi la adunări publice.

În anii 1830, părerile lor erau cele care dominau dezbaterea naţională asupra rasei.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Când sclavia a fost interzisă în cele din urmă, aboliţioniştii s-au simţit probabil foarte uşuraţi.

Nu uitaţi că această campanie a durat 50 de ani, începând din 1790, şi că a implicat sute de mii de britanici obişnuiţi, petiţii etc.

 

Când sclavia a fost abolită, aboliţioniştii au câştigat şi acela a fost momentul lor de triumf. Cred că au simţit şi că acea întrebare – nu sunt eu oare un om şi un frate? – şi-a găsit un răspuns.

 

Răspunsul aboliţioniştilor la această mare întrebare a fost că, deşi erau oameni şi fraţii lor, oamenii de culoare erau totuşi mai puţin oameni şi mai puţin fraţi.

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Cred că în acel moment, perspectiva care domina era a unei ordini rasiale ierarhizate dar una în care e vorba de (o ierarhizare) a culturii şi civilizaţiilor.

În mod sigur, (aboliționiștii) nu cred că oamenii de culoare le sunt egali, în acest moment, dar cred că poate mai târziu în viitor, ar putea să devină egali.

Misiunea de a-i emancipa pe oamenii de culoare din lume la nivelul presupus superior al englezilor albi nu era limitată doar la foştii sclavi.

Aceasta urma să fie marea misiune care ar fi urmat să justifice expansiunea imperiului britanic.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Aboliţioniştii au bifat cu success un aspect al patronajului lor şi a guvernării lor asupra oamenilor de culoare: acela că au luptat şi au câştigat libertatea oamenilor de culoare.

Pasul următor era să trimită trupele înarmate, misionarii în Africa şi în Caraibe pentru a duce misiunea la îndeplinire.

Aceşti sclavi erau păgâni care trebuia să fie aduşi sub umbrela creştinătăţii.

Acele noţiuni de a oferi valori civilizate şi anumite comportamente oamenilor –  asta era ideologia în care se proptea imperiul.

În imperiul pe care misionarii şi aboliţioniştii au plecat la drum să-l creeze, popoarele băştinaşe aveau să-şi vadă cultura distrusă şi religiile eradicate. Şi totuşi, toate acestea par aproape benigne în comparaţie cu realitatea neagră a ceea ce devenise imperialismul.

Pentru că în secolul al 19-lea, visul lor a fost treptat înlocuit de o altă viziune: una care pretindea că rasele de culoare nu puteau fi civilizate, şi prin urmare ar trebui exterminate.

Evenimentul care a dus treptat la colapsul viziunii misionarilor a avut loc într-un loc îndepărtat al imperiului vast şi în extindere al britanicilor.

Aceasta e Tazmania, aflată în sudul Australiei.

Ce au făcut britanicii pe această insulă izolată va avea reverberaţii în toată epoca victoriană.

Când britanicii au ajuns în Tazmania în 1803 au dat peste aborigenii care trăiau acolo din antichitate.

5000 de oameni. Trăiau în totală izolare de 10.000 de ani.

Chiar la marginea lumii locuite.

Coloniștii i-au privit pe acești oameni prin prisma ideilor cu care au venit din Europa.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Foarte repede încep să se simtă dezgustați și șocați de felul în care tazmanienii trăiau.

Europenilor li s-a părut că tazmanienii nu aveau cultură, nu aveau religie, că trăiau fără dumnezeu. Așa că i-au privit pe tazmanieni ca pe niște înapoiați.

Şi asta se lega în mintea lor cu o idée foarte populară la sfârșitul secolului al 18-lea – care spunea că diversele rase ale omului erau aranjate într-o ordine ierarhică. Prin urmare, tazmanienii erau cei mai sălbatici, şi ar putea fi trataţi aproape la fel ca animalele.

Britanicii s-au apucat să construiască o nouă capitală şi să ridice garduri pe pământul care de milenii era folosit de tazmanieni pentru vânătoare.

Pe aceste câmpii şi păşuni, departe de ochii autorităților, coloniștii erau liberi să abuzeze și să facă ce doreau cu aborigenii.

Profesor Bain Attwood, Universitatea Monash

Din anii 1820 porțiuni imense de pământ sunt luate de coloniști și urmează o luptă crâncenă între albi și aborigeni. E foarte dificil să documentezi violenţele, pentru că britanicii le-au ascuns, ştiind că ceea ce fac era împotriva legii.

Britanicilor li se spusese că aborigenii erau supuşi ai coroanei.

Dar, din notiţele găsite în jurnalele lor, reiese clar dorinţa de a-i ucide pe aborigeni.

Ce va fi cunoscut sub numele de Războiul Negru a fost un conflict ascuns. Natura a fost singurul martor.

Coloniştii britanici au omorât orice aborigen pe care îl întâlneau.

Grupuri întregi de oameni erau masacraţi. Răpirile şi violurile erau la ordinea zilei.

Aborigenii îi atacau mereu pe colonişti pentru că îşi apărau pământul. Şi pe măsură ce numărul morţilor era tot mai mare, teama creştea odată cu ura.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

În aceste condiţii a fost foarte uşor pentru fiecare tabără să o privească pe cealaltă ca fiind total sub-umană.

Nu am nici o îndoială că aborigenii credeau că europenii erau oameni total lipsiţi de moralitate şi de scrupule.

La fel, europenii au ajuns foarte repede la impresia că aceşti oameni erau animale şi sălbatici.

Conflictul într-o societate atât de clar divizată rasial escaladează foarte repede într-un sentiment extrem de ură.

 

Numărul morţilor în războiul negru a avut implicaţii terifiante pentru aborigenii tazmanieni. Britanicii care veneau din ce în ce mai mulţi îi puteau înlocui pe cei pe care-i pierdeau în conflict. Dar aborigenii, care înainte de război erau doar 5000, nu aveau cum.

La sfârşitul deceniului 1820, riscau să fie complet anihilaţi.

Singurul om care a avut o speranţă în a opri violenţele a fost guvernatorul coloniei, George Arthur.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Guvernatorul Tazmaniei e un evanghelist, îl cunoaşte pe Wilberfoce (William), şi e conştient că viitorul său şi reputaţia sa depind de cum va rezolva această problemă înainte de orice altceva.

Fusese déjà avertizat la sfârşitul deceniului 1820 de către guvernul britanic că numărul în descreştere rapidă al aborigenilor indică faptul că aceşti oameni erau omorâţi în masă.

Şi că dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar fi o pată de neşters pe obrazul imperiului britanic, iar implicaţiile ar fi dezastruoase pentru cariera sa.

Guvernatorul Arthur acţionează pentru a-i salva pe aborigeni de violenţa coloniştilor.

Şi pentru a-i convinge de intenţiile sale bune, agaţă de copacii unde trăiau un poster care ilustrează fantezia sa despre unitatea inter-rasială.

Posterul vorbea despre justiţia britanică, şi promitea egalitate în faţa legii.

Ucigaşul alb al unui aborigen urma să fie spânzurat.

Dacă un aborigen omora un colonist, şi el urma să fie spânzurat.

Posterul a promovat şi minciuna că britanicii aveau de gând să convieţuiască în pace alături de aborigeni.

A fost o ficţiune şi un eşec total pentru că, în păduri, omorurile continuau de ambele părţi.

În 1830, guvernatorul Arthur a pus în aplicare o nouă politică: a ordonat armatei să intre pe terenul coloniştilor europeni într-o încercare de a-i captura pe aborigenii care au rămas în viaţă.

A oferit o recompensă pentru fiecare aborigen capturat în viaţă.

Operaţiunea a fost un eşec total.

Numai 2 au fost prinşi: un bătrân şi un băiat.

După ani de război de gherilă, ultimele câteva sute dintre cei 5000 de aborigeni s-au ascuns în păduri.

Hotărât să-i salveze şi să le dea înapoi pământul luat de coloniştii albi, guvernatorul Arthur a schimbat tactica. Nu a mai folosit armata şi s-a îndreptat spre un misionar: George Augustus Robinson.

El era liderul unui grup de aborigeni convertiţi, care fuseseră abandonaţi de ceilalţi. A fost angajat să se ducă în pădure să-i caute şi să-i aducă înapoi pe aborigenii care au supravieţuit.

 

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Robinson le-a dus mesajul că guvernul dorea să ajungă la un fel de înţelegere cu ei. Şi să negocieze pacea.

Cred că aceasta e modul în care aborigenii au înţeles lucrurile.

Şi ei au văzut oferta ca pe un mod de-a pune capăt conflictului pe care şi-au dat seama că nu îl vor putea câştiga niciodată. Nu vor mai scăpa niciodată de europeni, şi dacă ar fi continuat lupta, ar fi pierit cu toţii.

Robinson şi intermediarii săi i-au convins că, pentru o perioadă, ar trebui să se mute pe o insulă, unde vor primi hrană, şi că în cele din urmă vor putea să se întoarcă pe pământul lor natal.

Se numea insula Flinders. 300 de aborigeni, care au supravieţuit, au fost strânşi de Robinson pentru a fi mutaţi aici.

Robinson i-a însoţit cu misiunea de a-i proteja. O slujbă pentru care a primit 8.000 de lire sterline. O mică avere în anii 1830.

O colonie a fost construită pentru ei, formată din locuinţe, ferme şi o capelă.

Robinson i-a spus „punctul limită al civilizaţiei”.

A fost adus un artist de-al locului pentru a picta portretele ultimilor tazmanieni.

Jemmy a fost capturată de Robinson după ce aproape toată familia ei a fost ucisă de colonişti.

Woureddy a fost şeful unei comunităţi care a fost omorâtă de un virus adus de europeni.

Şeful altui trib, Manalargena, a fost amăgit să se mute pe insulă de promisiunea că europenii care i-au atacat neamurile vor fi aduşi în faţa justiţiei.

Şi mai era şi Truganini, al cărei soţ a fost măcelărit sub privirile ei.

Toţi şi-au văzut cultura aproape distrusă. Robinson urma să distrugă ce mai rămăsese din ea.

Pentru că „punctul limită al civilizaţiei” nu era doar o colonie. Era de fapt o fabrică prin care aşa-numiţii sălbatici aveau să fie transformaţi în creştini civilizaţi.

 

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Pentru a deveni un creştin de success, credea el, trebuia să te aşezi la casa ta, să trăieşti într-un sat.

Vrea să le trimită odraslele la şcoală, vrea să îi înveţe să cultive pământul şi să devină fermieri.

Forţaţi să accepte un mod străin de viaţă, ţinuţi pe o insulă străină la sute de kilometri de pământurile lor, aborigenii au început să cadă victime bolilor europenilor, ceea ce un doctor de-al lor a numit „inimă rea”.

Profesor Bain Attwood, Universitatea Monash

Mor unul câte unul. Nu se mai naşte nici un copil. Aceşti oameni trebuie să fi trăit o traumă imensă. Au fost oameni independenţi şi puternici şi să decadă în asemenea hal… pe parcursul unei singure generaţii.

George Robinson, presupusul salvator al aborigenilor, s-a văzut în situaţia de a face planul cimitirului unde aveau să fie îngropaţi.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Adesea plânge alături de ei, se arată atât de emoţionat de soarta lor. Dar, în cele din urmă, îşi spune, „ei, e mai bine că au murit aici după ce au aflat mesajul scripturilor, decât să fie ucişi în pădure de colonişti.”

Găseşte un mod pentru a-şi uşura propria sa conştiinţă. Ajunge să creadă ce îşi spunea – că îi proteja de ceea ce şi el parţial era responsabil.

Din cele 300 de aborigeni, amăgiţi să se mute pe insula Flinders, până la mijlocul deceniului 1840, în jur de 260 muriseră déjà.

Jemmy, Manalargena, Woureddy. Toţi au pierit.

Truganini e una dintre puţinii care a supravieţuit. A trăit până la o vârstă înaintată şi, când a murit în 1876, era privită de unii ca fiind ultima tazmaniancă.

Un popor cu o istorie veche de 10.000 de ani a fost aproape exterminat pe parcursul unei singure generaţii.

Ce s-a întâmplat în Tazmania era departe de a fi un caz singular.

În toată lumea, popoare indigene erau împinse pe marginea prăpastiei.

În peşterile din Africa de Sud oamenii din tribul Khoisan au fost izgoniţi de pe pământurile lor, luaţi sclavi şi omorâţi cu miile de coloniştii britanici şi de buri.

Aceleaşi forţe i-au prins în capcană pe oamenii tufişurilor din deşertul Kalahari şi i-au vânat ca şi cum ar fi fost animale.

În New Found Land nativii din triburile Beothuk au fost complet exterminaţi de europeni.

Iar în America de Sud războaie de exterminare, aprobate de guvernul argentinian, erau duse împotriva indienilor Pampas.

Părea că peste tot unde ajungeau coloniştii albi erau într-o misiune de exterminare a popoarelor băştinaşe.

Şi în acea perioadă vechiul rasism adus de sclavie a început să iasă din nou la suprafaţă.

După abolirea sclaviei, concurenţa între producătorii de zahăr a început să submineze marile plantaţii de sfeclă de zahăr ale britanicilor.

Şi, pe măsură ce averile lor piereau, foştii stăpâni de sclavi i-au găsit vinovaţi de asta tocmai pe cei care odinioară i-au făcut bogaţi.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Când plantaţiile din Caraibe au început să piardă foarte mulţi bani, proprietarii lor au readus în discuţie stereotipul negrului leneş.

Proprietarii de plantaţii au putut să le spună britanicilor şi aboliţioniştilor: „Uitaţi suntem ruinaţi acum pentru că nu mai avem libertatea să-i punem pe oamenii de culoare să muncească, nu mai avem libertatea să-i facem să muncească, aceşti oameni sunt leneşi prin natura lor. Voi susţineaţi că sunt fiinţe umane, oameni şi fraţii noştri, dar de fapt ei nu sunt. Sunt în continuare nişte bestii.”

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Dacă până la sfârşitul anilor 1830 a fost chiar nepopular să vorbeşti aşa despre africani, şi discursul respectabil al umaniştilor despre africani domina, la mijlocul deceniului 1840, balanţa se înclină în defavoarea umaniştilor.

Cei care susţineau că abolirea sclaviei a fost un eşec, din cauza lenei şi sălbăticiei sclavilor, acum pretindeau că viziunea creştină asupra civilizării imperiului era de asemenea condamnată să eşueze.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Ai putea spune că avântul moral s-a stins odată cu mişcarea aboliţionistă.

Oamenii descopereau că alte rase nu deveneau civilizate, era ceva dificil în legătură cu asta, opuneau rezistenţă. Nu învăţau la fel de repede pe cât ne-ar fi convenit nouă, să ne facă viaţa mai uşoară nouă.

Optimismul creştin despre răspândirea civilizaţiei şi despre creştinarea oamenilor de culoare din toată lumea a început să se evapore.

Din moment ce non-albii păreau să respingă mesajul misionarilor, unii în Marea Britanie au început să întrebe dacă aceşti oameni puteau fi civilizaţi cu adevărat.

Unul dintre cei care credea că nu puteau a fost scriitorul eminent şi istoricul Thomas Carlyle.

În 1849, Carlyle a publicat un eseu intitulat Occasional Discourse on the Negro Question (Gânduri despre Problema Negrilor), în care a făcut apel pentru reintroducerea unor forme de sclavie.

A fost publicat şi republicat în reviste în toată lumea şi a influenţat schimbarea dezbaterii despre rasă din secolul 19

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Carlyle vorbeşte ca un profet, cuvintele lui ies ca un tunet din studiul pe care l-a scris în casa sa din Cheney Walk din Chelsea.

Scrie aceste rânduri extraordinar de profetice. Articolele sale erau citite cu emfază de victorieni la căldura focului din şemineu. Imaginaţi-vă cum se inflamau.

Erau articole pline de retorică.

În cazul acestui eseu, Gânduri despre Problema Negrilor, retorica debordantă este despre necesitatea inegalităţii. Inegalitatea e modul corect în care o societate trebuie condusă.

Cei care ştiu trebuie să-i conducă pe cei care nu ştiu, bărbaţii trebuie să le conducă pe femei, oamenii albi pe cei de culoare, oamenii educaţi trebuie să conducă masele.

Profunzimea în care aceste idei ajung să prindă rădăcini în clasa de mijloc victoriană a fost dezvăluită de unul dintre cele mai controversate evenimente din întregul secol al 19-lea.

În 1865 localnicii din Morant Bay, o colonie mică din estul Jamaicăi, au atacat tribunalul în timpul unui protest.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

În replică, guvernatorul a impus legea marţială şi le-a ordonat soldaţilor să deschidă focul asupra mulţimii. Le-a ordonat să ucidă la liber.

Aproape 500 de oameni au fost executaţi, 600 au fost biciuiţi, unii aproape omorâţi.

Casele le-au fost incendiate. Răzbunarea împotriva acestor oameni a fost complet disproporționată.

Şi când erau uciși, aşa-zişii rebeli nu au opus rezistenţă. Când casele le erau arse… Nu erau terorişti. Nu erau ucigaşi. Tot ce ceruseră era ca justiţia să le facă dreptate.

Omul care a comandat crimele era guverntarorul Edward Eyre.

Când s-a aflat în Marea Britanie ce a făcut, elitele liberale au fost șocate.

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Și desigur, aboliţioniştii sar din nou la luptă şi vechea societate împotriva sclaviei se pune din nou în mişcare. Se mobilizează. Toate doamnele, care au luptat pentru interzicerea sclaviei decenii la rând în timp ce când bărbaţii lor erau ocupaţi cu lucruri mult mai interesante, toţi aceştia se trezesc din nou în faţa vechii maşinării care poate fi pusă în funcţiune când e nevoie de ea.

Tactica a fost să-l aducă pe guvernatorul Eyre în faţa instanţei sub acuzaţia de crime în masă, dar tribunalul l-a achitat, inclusiv în urma unui val imens de spijin din partea opiniei publice.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Eyre i-a avut de partea lui pe cei mai mari avocaţi, pe parlamentari, episcopi, preoţi, cercurile conducătoare, aristocraţia, toţi l-au sprijinit.

Toţi au spus că ce a făcut a fost justificat, a fost corect să-i aducă la ordine fără milă pe acei oameni, pentru că nu puteau înţelege decât de forţă, pentru că oamenii de culoare sunt brute.

Apărarea lui Eyre a fost orchestrată de marele profet al noului rasism: Thomas Carlyle. Dar de partea lui au fost foarte mulţi din elita britanică. Toţi şi-au arătat sprijinul total faţă de guvernatorul Eyre şi faţă de modul în care a răspuns protestului localnicilor din Morant Bay.

Criticul de artă și scriitorul John Ruskin. Autorul romanului „Vanity Fair”, William Makepeace Thackeray. Reverendul Charles Kingsley, autorul cărţuliei pentru copii, „The Water Babies”. Şi Charles Dickens, cel mai apreciat scriitor al secolului 19.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Noţiunea de a-i trata pe oameni cu dreptate şi în spiritul legii a fost aruncată la gunoi şi a fost distrusă în anii 1860 în timpul revoltei din Morant Bay.

Din acel moment a fost clar pentru toată lumea că imperiul britanic urma să folosească împotriva popoarelor subjugate toată forţa de coerciţie de care era capabil.

În culmea erei victoriene, unele idei despre rasă şi-au găsit justificarea în lumea celor morţi.

Bazat pe un studiu al cadavrelor şi oaselor umane, cei care studiau anatomia au pus bazele unui rasism ştiinţific.

În Marea Britanie, cel mai important om de ştiinţă, expert în rasism, era un chirurg, acum uitat, din Edinburgh.

Adus în faliment de o şarlatanie în care tăia corpurile bolnavilor (pentru a-i vindeca), a fugit din Marea Britanie, acoperit de ruşine.

Dar în deceniul 1840, dr Robert Knox a reapărut odată cu publicarea unei cărţi noi: „Rasa e totul: literatură, ştiinţă, artă. Într-un cuvânt: civilizaţia depinde de ea.”

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Pentru Robert Knox, în acea carte, rasa înseamnă totul. Îţi determina caracterul, poziţia ta în civilizaţie, îţi determina destinul.

„Ar putea rasa negrilor să devină civilizată? Cred că nu.”

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Vedea conflictul rasial şi exterminarea peste tot în lume. Era ceva natural pentru el să creadă că rasele diferite erau nevoite să se lupte între ele şi că rasele superioare vor ajunge să le domine pe cele natural inferioare.

„Rasa saxonă nu le va tolera niciodată. Nu va accepta niciodată să se amestece cu ele. Nu va cădea niciodată la pace cu ele. E un război de exterminare, o rasă sau alta va trebui să dispară.”

Robert Knox nu era o voce singulară.

În America, un grup de cercetători condus de renumitul expert în cranii, Samuel George Morton, a început să strângă craniile diferitelor rase şi să le compare.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Au ales să măsoare craniile pentru că se considera că adăpostesc cea mai importantă parte a corpului uman – creierul. Cu cât craniul era mai mare, cu atât creierul era mai mare, iar forma craniului dădea forma creierului.

Şcoala americană a cercetătorilor rasei a concluzionat că rasele, măsurate după cranii, erau atât de diferite între ele încât puteau fi considerate specii diferite.

Tazmanienii, africanii, indienii americani nu erau doar cele mai inferioare rase ale speciei umane, dar poate că nici nu făceau parte din specia umană.

Un scriitor a comparat exterminarea acestor rase de către coloniştii albi cu topirea zăpezii în faţa puterii crescute a soarelui de primăvară.

Dar teoria care urma să aibă cel mai devastator impact asupra rasei nu a venit de la cei care studiau anatomia sau de la cei care măsurau craniile, ci din opera uneia dintre cele mai importante minţi ale secolului al 19-lea.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

„Originea Speciilor” a picat ca o bombă, cu efecte asupra ştiinţei – a inventat ştiinţa biologiei -, asupra religiei şi asupra societăţii.

Ceea ce Darwin a făcut în anumite privinţe a fost să ofere un alibi celor care doreau să fie judecătorii altora.

Dacă evoluţia a influenţat în mod diferit rasele speciilor, de ce să nu fi făcut la fel şi în ce-i priveşte pe oameni?

Mulţi credeau că legile lui Darwin au răspuns chiar la această întrebare. Pretindeau că selecţia naturală explica şi justifica expansiunea globală a marii rase britanice.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Viaţa favorizează o ierarhie a specialiştilor. Şi o regăseşti în toată natura.

Sunt gândaci mai mari decât alţi gândaci care sunt mai mari decât alţii. Fiecare supravieţuieşte cu costul vieţii celuilalt, fiecare umple o nişă pe care celălalt nu o poate ocupa.

Darwin spunea că oamenii nu sunt diferiţi. Sunt organisme care se extind. Cu alte cuvinte, englezii sunt la fel ca oricare alte organisme. Reuşesc pentru că se pot extinde.

Cei care au înţeles colonialismul şi competiţia umană în termenii teoriei lui Darwin au devenit cunoscuţi ca social-darwinişti. Oameni ca bilogul radical Thomas Henry Huxley, şi faimosul economist Herbet Spencer.

Social-darwinismul a prevăzut destine diferite pentru diferitele rase ale omenirii.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Evoluţia avea loc, ducea la progresul celui mai evoluat, cel care evoluase cel mai bine, adică a europenilor nordici, a britanicilor. Dar evoluţia a sugerat de asemenea şi că trebuia să existe şi cei care pierd în acest mare proces cosmic.

Şi cei care pierdeau erau acele popoare care nu puteau ţine pasul competiţiei.

Şi odată ce au intrat în competiţie cu rasele superioare, erau condamnate să dispară.

Şi asta era probabil să se întâmple tuturor popoarelor native din America de Nord, în Pacific, în Africa.

În toată lumea, crimele imperialismului erau acum luate ca dovadă că social-darwiniştii aveau dreptate.

În America de Nord, sute de ani de boală şi războiaie i-au decimat pe americanii nativi. Popoare întregi au fost aproape anihilate cu totul.

În anumite părţi ale Australiei, aborigenii împărtăşeau aceeaşi soartă ca a celor din Tazmania.

Şi în toată Africa bătălia pentru extinderea imperiilor i-a expus pe băştinaşi forţei militare a europenilor, milioane de africani fiind ucişi.

Social-darviniştii au prezis un viitor în care aceste rase, la fel ca multe animale,  vor fi amintite doar ca nişte curiozităţi, ca exponate într-un muzeu antropologic.

Povara omului alb şi visul creştin al imperialismului benign au fost date uitării.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Misionarii bătrâni, care încă mai vorbeau despre egalitatea oamenilor şi care vorbeau despre cum toţi oamenii se trag din Adam şi Eva şi despre singurul adevăr care ar fi venit din Biblie, erau priviţi ca fiind depăşiţi de vremuri, ca oameni care nu puteau accepta marile descoperiri ştiinţifice ale epocii.

Aceste teorii rasiste nu au fost aplicate doar în colonii, dar şi în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului.

În legenda tradiţională a imperialismului, India Britanică a fost mereu prezentată ca dovadă pentru guvernarea benignă imperială.

Ni s-a spus că raj-urile britanice erau conduse de oameni care erau competenţi, profesionişti şi întelepţi. Oameni care au făcut ordine şi au adus prosperiate pe tărâmuri unde domnea haosul.

Dar există un aspect al istoriei britanice care a fost şters din această memorare a trecutului imperial.

La mijlocul deceniului 1870, India a fost lovită de fenomenul climatic pe care azi îl cunoaştem sub numele de El Nino. În câteva luni, milioane de ţărani sufereau de foame.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Oamenii şi-au terminat rezervele de hrană, iar India era pe punctul unei mari catastrofe umanitare.

Viceregele Indiei, Lordul Lytton, era preocupat de ceea ce probabil a fost cea mai mare petrecere din istoria umanităţii de până atunci: sărbătorea încoronarea Reginei Victoria în India.

E una dintre petrecerile cele mai mari din istorie, din moment ce la dineuri au participat, timp de o săptămână,  mai mult de 6000 de satrapi, prinţi şi slujitori şi prieteni ai Imperiului Britanic în India.

În timp ce Lord Lytton şi elita britanică participau la petreceri şi pozau pentru fotografii oficiali, în restul ţării milioane mureau de foame.

Iar viceregele şi-a justificat lipsa de acţiune cu argumente inspirate din darwinismul social.

Dr. Maria Misra, Oxford University

A folosit teoria evoluţionistă a lui Darwin într-un mod foarte tâmpit: supravieţuirea celui mai adaptat. În timp ce foametea ar fi putut fi văzută ca un instrument pentru a aplica teoria lui Darwin.

Oamenii care nu erau adaptaţi înfometării ar fi pierit, şi pentru a nu-i lăsa să moară ar fi trebuit să se intervină asupra legii naturii.

Ce a făcut foametea cu atât mai letală a fost faptul că britanicii au distrus sistemele vechi ale ţăranilor prin care conservau hrana şi care erau folosite tocmai pentru astfel de crize, provocate de foamete.

Dr. Maria Misra, Oxford University

Dacă atunci când a lovit musonul ţăranii ar fi avut rezervele de hrană, oamenii nu ar fi avut mâncare suficientă dar ar fi avut ceva, pentru că îşi cultivau propriile recolte sau ar avut acces la mâncare de la alţii din comunitate care ar fi împărţit hrana pe timp de criză.

Şansa aceasta a localnicilor a fost distrusă când britanicii i-au forţat pe ţăranii săraci să cultive ceea ce avea căutare foarte mare pe piaţă, cum ar fi cânepa şi orezul, pe care le exportau pe piaţă.

În deceniul 1870, această piaţă i-a condamnat la moarte pe ţăranii săraci.

În 1877, milioane de oameni din centrul şi sudul Indiei mureau literalmente de foame. În disperare, părinţii şi-au vândut proprii lor copii pentru câţiva pumni de mâncare. Mii s-au sinucis. Şi în unele cazuri, oamenii au trecut la acte de canibalism.

Şi în tot acest timp, hrana care ar fi putut să-i salveze era depozitată pe docuri, pentru a fi transportată în Marea Britanie sau în America.

Dar pentru Lordul Lytton aceste morţi nu au fost decât un produs secundar al legilor de fier ale social-darwinismului.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Dacă citeşti scrisorile Lordului Lytton, ce e atât de şocant la el nu e doar fanatismul faţă de pieţe şi forţele pieţei libere, nu e doar zgârcenia şi dorinţa de a chelui cât mai puţin cu putinţă, ci calmul de neclintit cu care acceptase faptul că milioane de indieni urmau să moară. Pentru că aceşti indieni – credeau ei – erau partea cea mai nefolositoare a populaţiei. Cei mai săraci dintre săraci. Oameni condamnaţi la moarte de către natură.

Când Lytton a cedat presiunilor să ia măsuri, soluţia sa s-a dovedit la fel de letală ca foametea însăşi.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Lordul Lytton impune acest sistem de ajutorare care de fapt seamănă mai mult cu lagărele de concentrare naziste şi nu cu o întreprindere caritabilă decentă. În primul rând impune o testare obligatorie: nu poţi primi mâncare sau locuinţă pe o rază de 10 mile în jurul locuinţei tale, trebuie să mergi pe jos şi uneori trebuie să străbaţi distanţe de sute de kilometri şi din acest motiv zeci de mii de oameni au murit, pe drumuri. Milioane au fost puşi să muncească şi li s-au dat sarcini extenuante fizic: să spargă pietre, să lucreze la reţeaua de căi ferate, şi sunt ţinuşi închişi în tabere pentru a-şi primi raţia de mâncare, care e mai slabă în calorii decât mâncarea pe care o dădeau naziştii în lagărele de concentrare. Aceste locuri devin literalmente tabere ale morţii.

Şi poate cel mai rău lucru care s-a întâmplat acolo: copiii erau prea mici pentru a munci, şi ei au fost victimele principale ale acestei politici.

8 milioane de indieni au murit în timpul foametei din deceniul 1870.

Dar au fost şi altele în timpul raj-ului britanic. Şi nu erau singurii care au murit.

Foametea a revenit în deceniile 1880 şi 1890, şi în total în jur de 30 de milioane de indieni au murit de foame sub conducerea britanicilor.

Aceste fapte au fost şterse din istorie pentru a nu păta memoria glorioasă a raj-ului şi a bărbaţilor care au condus India.

Darvinismul social a justificat politic genocidul din colonii şi în anii următori a alimentat şi alte temeri ale elitei britanice. Temeri care aveau legătură cu faptul că alte rase s-ar putea uni împotriva lor: clasele muncitoare din propriile lor oraşe.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Aceşti oameni de rase diferite erau foarte apropiaţi.

Dacă te uiţi în cărţile despre rase din timpul lui Darwin, se vorbeşte adesea despre rasa cockney, rasa englezilor din provincie de la ţară, rasa scoţiană.

Au desenat portrete ale capetelor celor pe care îi considerau din rasa cockney. Şi această catalogare era folosită la modul cel mai serios.

 Au făcut hărţi cu cartierele unde spuneau ei că trăiau rasele criminale. Aceştia erau oamenii de la periferia estică, acolo era purgatoriul unde erau amestecate toate ororile de care putea să se molipsească restul populaţiei.
Cercetătorii rasişti şi reformatorii sociali au vizitat închisorile pentru a studia rasele criminale de aproape. Printre aceşti cercetători era şi vărul lui Charles Darwin, Francis Galton.

El era îngrozit că sub-clasele se înmulţeau mai repede decât clasele de mijloc. Legea darvinistă a fost întoarsă cu susul în jos – cei mai puţin adaptabili supravieţuiau. Inversarea acestei situaţii a devenit misiunea sa.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Darwin s-a uitat în urmă să vadă de unde venim.

Galton a întors telescopul invers şi s-a uitat unde am putea să ne îndreptăm. Şi şi-a dedicat aproape tot restul vieţii încercării de a înţelege homo sapiens, adică pe noi, ca specie, şi încercării de a direcţiona o cale pe care să o urmeze pentru a deveni mai înţelept în viitor, mai inteligent, şi nu pentru a deveni mai prost, mai ignorant şi mai decadent.

Galton a inventat o metodă de reproducere umană selectivă. Visa la modalităţi prin care să încurajeze clasele de mijloc să facă mai mulţi copii, şi să oprească reproducerea sub-claselor, din care făceau parte criminalii.

I-a spus ştiinţei sale eugenie.

În utlimele decade ale secolului al 19-lea, această teorie a devenit foarte respectabilă şi a atras o mulţime de suporteri din rândul elitelor.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Printre aceştia s-au numărat foarte mulţi gânditori importanţi ai sfârşitului de secol 19, oameni ca George Bernard Shaw, H.G. Wells, Wiston Churchill. Toţi erau eugenişti absolut convinşi.

În primii ani ai secolului 20, toate teoriile rasiste care au prins viaţă în era victoriană – eugenia, social-darvinismul şi rasismul ştiinţific – s-au îmbinat într-un punct uitat al colonialismului.

Aceasta este Namibia.

La începutul secolului 20, aici era o colonie germană din sud-vestul Africii şi pământ natal al unui popor antic – Herero.

În 1904, Herero s-au răsculat împotriva brutalităţii germanilor care-i conduceau. Ce a urmat a fost o avanpremieră a celor mai teribile crime ale secolului 20.

Germanii au comis atrocităţi şi masacre fără număr, dar nu au putut să-i vâneze şi să-i distrugă pe toţi herero răspândiţi pe o suprafaţă atât de mare.

Iar când Nama, un alt popor namibian, s-a răsculat, germanii au apelat la o invenţie recentă: lagărele de concentrare.

În aceste lagăre, Herero şi Nama au fost închişi şi ţinuţi în sclavie. Mii au fost forţaţi să muncească până ce au pierit. Alţii au fost violaţi. Bătuţi. Sau ucişi de gardieni.

Cel mai infam lagăr, unde mortalitatea era cea mai ridicată, a fost cel construit pe o insulă numită Insula Rechinilor.

Dr. Jan-Bart Gewald Universitatea din Leiden

Lagărul Insula Rechinilor a fost construit cu scopul precis de a omorî oameni. Toţi cei trimişi pe acea insulă ştiau că nu vor scăpa cu viaţă.

Oamenii ştiau asta, ofiţerii germani ştiau asta. Dacă ar fi să mă exprim în limbajul naziştilor din acea perioadă, atunci cu siguranţă aş numi Insula Rechinilor ca fiind un lagăr al morţii.

Pastorul Izak Fredericks

Toate triburile din Namibia- Herero, oamenii tufişurilor, Nama- au fost aduşi în lagărul de pe Insula Rechinilor. Şi au fost ucişi cu sânge rece. Familia mea, strămoşii mei au fost şi ei omorâţi acolo.

În acest loc uitat de lume, în sudul Africii, 3.500 de oameni au fost exterminaţi cu viteză şi cu eficienţă, în ceea ce avea să specific măcelului din secolul 20.

Dr. Jan-Bart Gewald, Universitatea din Leiden

Genocidul care a avut loc în Namibia între 1904 şi 1909 anunţă ce urmează să se întâmple sub domnia naziştilor. Sunt precursorii holocaustului, au aceleaşi simptome: birocratizarea crimelor în masă. Şi pentru mine acest aspect e principal. Nu e vorba doar de a omorî la întâmplare. Nu. E vorba de o combinaţie între crime şi birocraţie.

 

Astăzi, Insula Rechinilor e o tabără de camping pentru turişti.

Africanii care au fost ţinuţi să îngheţe şi să moară de foame aici au fost şterşi din memorie.

Dar la un secol după genocidul din Namibia, adevărata dimeniune a ororilor care s-au întâmplat pe Insula Rechinilor începe să iasă la lumină.

Într-o groapă comună, descoperită recent, la doar câţiva kilometri de Insula Rechinilor, au fost găsite primele victime ale primului genocid al secolului 20.

Altor victime li s-a negat demnitatea minimă de a fi îngropate într-o groapă comună.

Ele au devenit materia brută a ştiinţei rasiale.

Craniile lor şi chiar capetele lor tăiate au fost vândute muzeelor din Europa şi folosite pentru a demonstra inferioritatea africanilor.

Comerţul cu cranii era atât de larg acceptat încât era ilustrat chiar şi pe cărți poştale.

După genocid, cercetătorii ştiinţifici ai rasei din Germania au continuat să folosească Namibia ca pe un laborator deschis, iar africanii, care au supravieţuit, au devenit obiectul lor de studiu.

În 1908, un eugenist pe numele său Eugen Fisher a ajuns în orăşelul Rehoboth, unde trăiau buri care se amestecaseră cu africanii. Îşi spuneau copiii din flori din Rehoboth.

Fisher şi asistentul său au petrecut luni, fotografiind, măsurând, şi examinând locuitorii acestui orăşel.

Oameni ai căror urmaşi trăiesc şi azi acolo.

John McNab

Acest bărbat este străbunicul meu, Malcom McNab, şi cel de sus este fratele său, Charles McNab. Străbunicul meu îmi povestea adeseori ce îi făcuseră: i-au măsurat ochii, nasul, buzele, urechile, mâinile. Nu ştia la ce anume folosea acest experiment.

În arhivele păstrate de Namibia şi azi, se găsesc fotografiile originale şi dosarele făcute de e. Fisher, aşa cum le-a lăsat aici acum un secol.

Aceste documente arată metodele, dar şi scopul său.

Casper W. Erichsen, istoric

Aici Eugen Fisher a aliniat mai multe fotografii una lângă alta, pentru a putea compara trăsături specifice, cum ar fi nasul, ochii. Motivul pentru care a făcut asta e că a vrut să arate că africanii au pomeţi într-un anume fel, că ochii sunt diferiţi şi că sunt specifici genelor africane. Cum sunt mai accentuate, şi cum devin mai accentuate de-a lungul generaţiilor. Eugen Fisher a venit în Namibia să demonstreze un singur lucru: că amestecul între rase e întotdeauna nociv. Şi că genele africanilor sunt mai puternice decât cele ale albilor.

Munca lui Fisher în Rehoboth i-a consacrat reputaţia în Germania de cercetător de prim rang în ştiinţele rasiale.

A fost recunoscut şi de către o naţiune care atunci era martora celui mai mare aflux de imigraţi cunoscut vreodată în istorie.

În primii ani ai secolului 20, compoziţia etnică a Americii se transforma de la o zi la alta pe măsură ce milioane de imigranţi veneau să se stabilească în oraşele sale.

Cei care se temeau că imigraţia masivă va duce la amestecarea raselor peste tot şi-au întors privirea către ideile răspândite de eugenie, o ştiinţă din ce în ce mai puternică.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

Eugenia a înflorit, s-a schimbat şi a scăpat de sub control în Statele Unite. Şi ironia e că mişcarea eugenică în Statele Unite, care a provenit direct din ideile lui Galton, avea avantajul de a beneficia de un sprijin financiar enorm.

O parte din aceşti bani a fost folosită pentru a stabili Biroul de certificate eugenice, condus de infamul Charles Davenport.

Pentru a apăra puritatea şi sănătatea rasei albe, Davenport a investigat şi a clasificat acele clase şi acele rase din America, care ar fi putut fi considerate genetic inapte.

După ce i-au identificat şi monitorizat, cercetătorii au preluat apoi controlul asupra vieţii lor şi asupra fertilităţii lor.

Edwin Black, Autor: „War against the Weak”

Din momentul în care erai identificat ca făcând parte dintr-o anumită clasă, însemna că puteai să te duci doar la o anumită şcoală, că puteai fi îngropat doar într-un anumit cimitir, era o chestiune de viaţă şi de moarte.

Legi ale căsătoriei au fost adoptate în câteva zeci de state din Statele Unite şi interziceau oamenilor să se căsătorească cu alţii din altă rasă. Africanii nu puteau să se căsătorească cu albii, indienii nu se puteau căsători cu africanii. În Virginia dacă te căsătoreai cu o persoană din altă rasă, statul îţi anula căsătoria cu forţa.

27 de state au adoptat legi eugenice, iar eugeniştii au răspândit ideile lor folosind noul canal de comunicare: cinematograful.

„Sângele său e pătat din cauza strămoşilor”.

Propaganda avea ca scop să protejeze sănătatea genetică a rasei albe.

„Cred că e greşit să-l operăm doar ca să prelungim o viaţă complet inutilă.”

Rasa albă urma să fie protejată prin eliminarea celor consideraţi că nu merită să trăiască, iar metoda folosită a fost sterilizarea forţată, în masă.

Edwin Black, Autor: „War against the Weak”

Au început metodic să-i depisteze pe strămoşi şi au stabilit legături de sânge care justificau eliminarea unei persoane.

Asta înseamnă eugenia: efortul de a crea o rasă albă superioară de oameni blonzi cu ochi deschişi la culoare prin eradicarea altor rase, până când ar fi rămas numai ei şi oameni care semănau cu ei.

Şi ce e important de spus aici e că erau convinşi că salvau umanitatea, aceşti oameni credeau că sunt liberali, reformişti.

Eugenia a fost o mişcare care s-a răspândit în toată lumea.
În Suedia, un program guvernamental a ordonat sterilizarea forţată a 60.000 de oameni, pacienţi cu boli psihice şi oameni care făceau parte din minorităţile etnice.

În Marea Britanie, societatea eugenică era sprijinită de toate forţele politice.

Dar ideile radicale ale mişcării eugenice din America au găsit cel mai receptiv public în Germania.

Dr Michael Burleigh, Autor: „The Third Reich: A New History”

Tot ce avea legătură cu America era privit ca modern, progresist, ştiinţific, democratic, modern. Dacă venea de acolo era considerat bun. America reprezenta forţa viitorului.

În al doilea rând, mulţi eugenişti europeni, inclusiv germani, erau de acord cu discursul eugeniştilor americani, care era foarte radical şi plin de tâmpenii. Nu foloseau eufemisme, spuneau exact ceea ce credeau.

Americanii nu au oferit doar inspiraţie. Fundaţiile americane au ajutat dezvoltarea mişcării eugenice din Germania să obţină bani.

Acesta era Institutul de Antropologie şi Ereditare umană Keiser Wilhem.

În deceniul 1930, bărbaţii şi femeile care lucrau aici au primit sponsorizări de la Fundaţia Americană Rockefeller.

Iar cercetătorul cel mai important de aici era tocmai omul care îşi construise o reputaţie în Namibia: Eugen Fischer.

Sub nazişti, Fischer a fost însărcinat să-i sterilizeze pe germanii care proveneau din amestecuri de rase. 400 în total. Toţi, copii.

Însă, cei mai mulţi sterilizaţi de nazişti înainte de 1939 erau bolnavi psihici.

Iar, când naziştii au început războiul, au abandonat sterlizarea în favoarea unei forme mai radicale: eutanasia adulţilor, un eufemism nazist pentru crimă.

Victimele acestui program au fost printre primii oameni gazaţi de nazişti.

Programul era limitat doar în ce-i privea pe bolnavii psihici.

Dr Michael Burleigh, Autor: „The Third Reich: A New History”

După ce şi-au atins ţinta, după ce i-au omorât pe toţi bolnavii psihici, undeva peste 70.000 de oameni, au luat legătura cu șefii SS, care ţineau închişi în lagăre de concentrare foarte mulţi oameni pe care îi considerau “bolnavi”.

E vorba de oameni care purtau ochelari, erau miopi, sau invalizi şi de care naziştii doreau să scape.

Eugeniştii iau între 15.000-20.000 dintre aceşti oameni din lagărele de concentrare şi îi omoară, în numele SS. E un fel de înţelegere contractuală.

După ce SS şi alţii au hotărât să pună în aplicare marele lor proiect – acela de a extermina întreaga populaţie evreiască a Europei, şi mai ales pe cea a Poloniei, unde trăiau cei mai mulţi evrei – atunci eugeniştii au făcut un pas în faţă şi au spus: “Hei, putem face noi asta, am mai făcut-o, avem experienţă, ştim cum să-i omorâm”.

Iar aceşti oameni devin personalul principal al lagărelor de exterminare.

Aceste centre de ucis oameni în masă erau a doua reţea de lagăre de concentrare şi lagăre ale morţii din istoria recentă a Germaniei.

Iar experţii eugenişti – sau în igiena rasială, cum îi spuneau germanii – erau implicaţi nu doar în administrarea lagărelor, ci făceau parte şi din comitetele de planificare ale crimelor la cele mai înalte niveluri.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

Ar trebui să ţinem minte că la conferinţa Wannsee, unde s-a stabilit planul pentru „soluţia finală”, aproape jumătate dintre cei care au participat aveau doctorate, PhD în igiena rasistă sau eugenie.

Asta arată că există într-adevăr o legătură reală între agenda lui Galton şi ororile care au urmat în Germania.

Experţii germani în igiena rasei care s-au întâlnit aici în vila Wansee, la periferia Berlinului, visau la un genocid rasial, exact la fel cum făcuseră înaintaşii lor spirituali – oamenii de ştiinţă ai rasei şi social-darviniştii imperiului britanic.

Dar genocidurile coloniale, inspirate şi justificate de teoriile secolului al 19-lea, au fost şterse cu totul din istoria Europei.

Ororile din lagărul morţii de pe Insula Rechinilor, distrugerea aborigenilor din Tasmania, cele 30 de milioane de victime ale foametei din India… toate acestea au fost date uitării.

Ştergerea acestor fapte din memorie încurajează credinţa că violenţa naziştilor ar fi fost o aberaţie în istoria Europei, că Holocaustul a fost motivat numai de antisemitismul fanatic al naziştilor.

Dar poate fi la fel de bine văzut ca o parte a unui proces istoric, unul care se identifică cu o prelungire logică a rasismului ştiinţific.

Dar această parte a istoriei, la fel ca oasele uitate în deşertul din Namibia, refuză să rămână îngropată pentru totdeauna.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s