ISTORIA RASISMULUI, III

ISTORIA RASISMULUI

O MOŞTENIRE SĂLBATICĂ

Documentar BBC, Partea a 3-a

 În 15-20 de ani, omul de culoare îl va domina pe cel alb.” — Enoch Powell, Partidul Conservator

În 1865, când sclavagia afro-americanilor se apropia de sfârşit, mulţi au sperat că era începutul unei noi ere a libertăţii şi justiţiei.

Totuşi, la începutul secolului 20, aceste speranțe deveniseră deșarte….

Negrilor nu li s-a permis să voteze, și au fost lăsați în sărăcie.  

Oamenii de culoare erau victime ale violențelor și crimelor.

În toată America, rezistența față de rasism a fost întâmpinată cu o forță mortală.

În același timp, pe măsură ce națiunile europene construiau imperii pe tot globul, africanilor și asiaticilor li se fura pământul, și erau tratați cu sălbăticie.

În vest, cultura populară a readus în prim-plan ideea unei ierarhii rasiale și a supremației albilor, ridiculizându-i pe oamenii de culoare.

Pe parcursul întregului secol, de la plantațiile de bumbac din Mississippi și de la minele de diamant din Africa de Sud, exploatarea şi violenţele rasiale revin în forţă.

Mulţi oameni vor fi ucişi pentru că au opus rezistenţă, pentru că au dus lupte care, în multe ţări, continuă şi azi.

O MOŞTENIRE SĂLBATICĂ

Campania de interzicere a sclaviei în Statele Unite a fost sprijinită din toate colțurile lumii.

Aboliționismul a fost văzut ca un triumf al întregii umanități.

Dar, foarte repede, oamenii de culoare din America vor vedea că rasismul a avut mai multe zile decât sclavia.

Spre sfârșitul războiului civil, Armata Unionistă a Nordului a promis 40 de pogoane fiecărui sclav eliberat, care ar fi luptat împotriva Armatei Confederației Sudului.

Dar în anul următor, acest ordin a fost retras și pământurile au fost date înapoi foștilor stăpâni din Sud, lăsându-le multora doar opțiunea de a lucra pentru foștii lor stăpâni.

Au devenit muncitori agricoli, muncind pământul într-un sistem cotă-parte.

Manning Marable, autor “Freedom”:

“Funcționa așa: o familie de culoare lucra pentru un stăpân de pământ alb pentru un an. În acel an, familia urma să primească mâncare la conserve, diverse bunuri, un plug, animale, semințe și alte îngrășăminte, necesare pentru a o anumită cultură, să spunem bumbac.

Iar câștigul urma să fie împărțit în două: 50-50, minus costul care a intervenit în sezonul anterior cu întreținerea familiei de culoare.

Ce s-a întâmplat de regulă, din moment ce gospodăriile negrilor nu ţineau contabilitatea, oamenii de culoare ajungeau să datoreze mai mulți bani familiei albilor, la sfârșitul anului. Iar datoria se tot rostogolea.

Pe scurt, familiile de culoare nu au scăpat niciodată de datorii.”

După războiul civil, amendamentele 13 și 14 ale Constituției interziceau sclavia, şi le permiteau bărbaţilor adulţi de culoare să voteze. Dar în Sud, aceste drepturi câștigate atât de greu au fost înfrânte.

Anthony Appiah, autor “Colour Consciouss”:

“Au găsit căi de a-i opri pe oamenii de culoare să voteze. Au condiționat votul de un test de cunoaștere a limbii sau alte examene pe care trebuia să le treci pentru a putea vota.

Venea un alb şi îl întrebau: „Ce ţară e asta?” şi albul spunea „Statele Unite”, „Du-te şi votează”.

Dacă venea un negru, îl puneau să citească, şi dacă ştia să citească îl întrebau care e a treia frază din primul amendament privind religia. Le puneau întrebări la care nici albii nu ştiau să răspundă.”

La sfârşitul secolului 19, statele din Sud au legalizat serviciile aşa-zis egale, dar separate, pentru cetăţenii de culoare. Aceste legi le negau americanilor de culoare dreptul egal la servicii comunitare, cum ar fi educaţia şi transportul.

Aceste legi au transformat statele Unite într-o naţiune segregată rasial.

Curând, milioane care trăiau pe tărâmul oamenilor liberi, s-au trezit prinşi în capcana sistemului Jim Crow, numit aşa după un spectacol de vodevil care îşi batjocorea pe oamenii de culoare.

Anthony Appiah, autor “Colour Consciouss”:

“Elementul principal din spatele legilor Jim Crow era de a forţa ideea de inegalitate rasială în viaţa de zi cu zi.

Aşa au apărut legi care stabileau explicit unde oamenii de culoare puteau sta în autobuze, dacă puteau sta în hoteluri, şi în ce hoteluri, dacă puteau puteau mânca în aceleaşi locuri cu albii.

În acelaşi timp, aceste legi se suprapuneau peste cutume ale vieţii de zi cu zi, care nu puteau fi stabilite prin lege, dar care reflectau aceeaşi inegalitate rasială.

De exemplu, un negru nu avea voie să se uite în ochii unui alb.

Dacă trotuarul era aglomerat, negrul trebuia să se dea la o parte.

Sau dacă nu te uitai unde trebuie, dacă, de exemplu, un negru se uita la o femeie albă putea fi linşat.”

Manning Marable, autor “Freedom”:

“Regimul legal de segregare Jim Crow a fost unul de dominaţie a negrilor de către albi.

Iar în inima acestui sistem era violenţa.

Această violenţă a avut mai multe forme, dar cea mai răspândită era linşajul.

Între 1882 până în 1927, 3.500 afro-americani au fost linşaţi în Statele Unite.

Jim Crow a fost un sistem de teroare economică şi politică.

Sclavia a fost un fel de binecuvântare perversă pentru oamenii de culoare, în sensul că erau definiţi ca fiind proprietate.

La începutul deceniului 1850, un negru de 21 de ani care muncea pământul costa 1000 de dolari.

Deci, albii aveau un interes mare în a-şi ţine în viaţă sclavii, chiar dacă îi băteau.”

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“Frica oamenilor albi de cei de culoare a fost atât de puternic asimilată şi aplicată de către biserică, guvern şi mediul de afaceri, că s-a ajuns ca sălile negrilor să fie incendiate, bisericile lor au fost arse.

Dacă un negru se apăra de un agresor alb, nu doar el putea fi omorât, dar şi familia lui putea fi ucisă.

Putea fi torturat ore la rând. În unele cazuri, mai mult decât unul, un om negru era legat de o scândură şi i se dădea foc, de la picioare spre cap.

Astfel încât o mulţime de oameni putea să se delecteze, auzindu-i ţipetele şi văzându-i agonia.”

În casa sa din Savannah, Georgia, James Allen a colecţionat o istorie fotografică a violenţei rasiste din Sud.

În ultimii 20 de ani, a descoperit fotografii îngrozitoare în albumele de familie ale americanilor obişnuiţi.

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“Multe dintre acestea au devenit cărţi poştale care erau reproduse în masă ca suverniruri. 

Unele dintre aceste imagini au fost reproduse în zeci de mii de exemplare şi vândute pentru 10 cenţi sau un dolar bucata.

Unele dintre aceste vederi îţi spun unde să scrii şi ce reducere poţi obţine, dacă ai fi cumpărat 1, 10, sau 100.

Erau vândute în farmacii, în magazine, pe stradă. Am cumpărat o astfel de fotografie de la o femeie. Fotografii le vindeau din uşă-n uşă.

Mama ei a cumpărat o asemenea vedere cu 2 dolari.

O crimă care mi-a atras atenţia în mod special a fost cea căreia i-a căzut victimă un băiat de 17 ani, Jess Washington, din Waco, Texas. În 1916.

Era un băiat care avea probleme psihice.

Nevasta celui pentru care lucra a fost găsită moartă.

Acest băiat a fost arestat, a fost adus la judecată.

Procesul a durat de la 10 la 12 şi când juriul s-a întors în sala de judecată şi l-a găsit vinovat, cineva din sala de judecată – putea fi oricine – a ţipat: „Veniţi-i de hac negroteiului!”

A urmat unul dintre cele mai rele și mai pline de cruzime tratamente aplicate unui om.

Jess a fost aruncat pe scări în spatele tribunalului unde o mulțime îl aștepta.

I-au pus un lanț de gât.

Erau 16.000 de oameni veniți să vadă cum era torturat acest băiat.

Jess a fost legat cu lanțul de o creangă de copac și au aprins focul.

L-au ridicat pe Jess dintre flăcări sus în aer pentru ca mulțimea să-l poată vedea.

Strigau de bucurie, ca la un meci de fotbal.

Strigau de bucurie că-l vedeau torturat.

Când Jess a încercat să se agațe de lanț pentru a nu fi ars, i-au tăiat degetele, unul câte unul.

Și de fiecare dată când încerca să se prindă de lanț, aluneca.

L-au coborât din nou deasupra focului și un bărbat s-a dus la el și l-a castrat.

Un alt om îl lovea cu un băț ca să nu se ferească de flăcări.

Și, din când în când, pentru a nu-l lăsa să moară prea repede, îl mai ridicau deasupra focului pentru ca mulțimea să urle de plăcere.

Au făcut așa până când în cele din urmă a murit.”

Multe dintre aceste crime au fost instigate de cea mai puternică organizație americană, care promova teroarea rasială. În culmea gloriei sale, din Klu Klux Klan făceau parte 5 milioane de oameni. În medie, aveau loc două linșaje pe săptămână.

Klu Klux Klan a fost doar una dintre sursele violenței rasiale.

Zeci de americani au fost uciși în timpul revoltelor roșii din vara lui 1919.

O baie de sânge și mai mare a urmat doi ani mai târziu, în Tusla, Oklahoma.

Mai mult de 300 de oameni au fost uciși și mii lăsați fără case după ce albii invidioși au atacat comunitatea cea mai prosperă a negrilor.

O mare parte a istoriei violențelor rasiale a fost ștearsă din memoria publică.

Arhivele din mai multe state au distrus fotografiile și relatările din ziare despre linșaje.

Iar încercările lui James Allen, de a arăta fotografiile acelor crime în instituțiile academice de elită din Atlanta, au fost în mod constant blocate.

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“America albă a păstrat până în această zi controlul asupra violențelor rasiale. Ca învingătoare.

E ca și cum am trăi într-o țară aflată sub ocupație, din punct de vedere intelectual.

Și, atâta vreme cât America albă păstrează puterea și menține mitul superiorității morale, istoria nu va fi cunoscută pe de-a-ntregul de public și nu va face parte din conștiința noastră.”

Violența a fost doar un mod de a menține ierarhia rasială.

Ziarele, teatrul și filmele au impus ca sterotipuri imaginea oamenilor de culoare ca fiind incapabili de inteligență și buni doar pentru divertisment.

Unii oameni de culoare au folosit machiaj pentru a se autocaricaturiza, păstrând impresia de superioritate a publicului lor format din albi.

Manning Marable, autor “Freedom”:

Ce s-a spus pe scurt despre oamenii de culoare era că practic eram în afara civilizației.

Batjocorirea şi tratarea negrilor ca nişte clovni înseamnă să le negi posibilitatea de a fi oameni. A fost un succes de zile mari pentru albi.

Şi pentru prima jumătate a secolului 20 machiajul buze albe și culoarea pielii foarte neagră erau caracteristicile principale ale divertismentului în America albă.”

Michael Eric Dyson, autor “Debating Race”:

“Oriunde te uitai, cei de culoare erau portretizați ca dansatori incompetenți, sălbatici. Pe scenă, afro-americanii erau reduși la interpretarea unor personaje prostuțe, infantile, care aveau nevoie să fie dresate ca nişte niște maimuțe: “Slavă domnului că sălbaticii ăștia au fost salvați din mediul lor natural.”

Umilințele și violențele la care au fost supuși afro-americanii au fost o reflexie a ceea ce s-a întâmplat în Africa.

La sfârșitul secolului 19, când puterile europene căutau să pună mâna pe bogăţiile Africii, drepturile popoarelor băștinașe le stăteau în calea planurilor lor de cucerire.

Thomas Pakeman, autor “The Scramble for Africa”:

“Europenii vedeau în Africa un fel de tabula rasa, un teritoriu neexplorat, un fel de tărâm al nimănui. Cu alte cuvinte, europenii și-au pus în gând să-și creeze propriile state acolo: ”O să-i civilizăm noi și o să facem ordine.”

Mereu foloseau verbul “a civiliza”, orice ar fi făcut de fapt. Îi împușcau şi spuneau că îi civilizează.

Cei mai mulți europeni credeau că acești oameni aveau nevoie în cel mai bun caz de o atitudine paternalistă, că aveau nevoie să aibă cineva grijă de ei, ca și cum ar fi fost niște copilași.”

După conferința din Berlin din 1885, europenii au început să ia Africa în stăpânire.

În mai puțin de 20 de ani, 90 la sută din continentul african avea să se găsească sub dominația colonială europeană.

Unul dintre cei mai mari beneficiari a fost regele Leopold al doilea al Belgiei.

Conștient de averea care putea fi făcută acolo, a convins celelalte puteri europene să-i recunoască suveranitatea asupra unuia dintre cele mai vaste teritorii din Africa: Congo.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Acest om, care a devenit regele Belgiei în 1865 când avea 30 de ani, extrem de șiret, de lacom și de ambițios, și cu un simț absolut strălucit de a-și exploata imaginea.

L-a angajat pe exploratorul Henry Moton Stanley, omul care l-a găsit pe Livingstone,  să meargă în Congo și să preia acest teritoriu vast în numele lui.

Leopold a convins prima dată Statele Unite și apoi, pe rând, toate puterile europene să ratifice preluarea de către el a acestui teritoriu imens, situat în centrul Africii.”

La început Leopold a creat o perdea de fum: pretindea că scopul său ar fi fost să educe un popor sălbatic.

Thomas Pakeman, autor “The Scramble for Africa”:

“Toți au fost prostiți de Leopold pentru că l-au crezut pe cuvânt că-şi risca toți banii în această aventură filantropică nebunească.

Dar nu s-au prins care erau intențiile sale de fapt: să devină enorm de bogat în urma exploatării resurselor. Mâinile și spatele negrilor aveau să găsească și să care bogățiile Africii și să le încarce pe vapoare pentru profitul său personal.”

“- Adu-l aici!”

O violență extremă a fost necesară pentru a impune dominația lui Leopold.

Mâna dreaptă a celor care nu puteau să strângă cotele impuse de cauciuc brut era tăiată. Nici măcar copiii nu au putut scăpa pedeapsei.

În 1896, un ziar din Germania a relatat că 1.308 mâini au fost tăiate într-o singură zi.

Leopold a creat o armată de 9.000 de mercenari care să-i impună legea.

Un locotenent de-al său scria: “Numai biciul îl poate civiliza pe omul negru”.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Mergeau din sat în sat. Armata sechestra femeile din sat și le ținea ostatice pentru a-i forța pe bărbații lor să se ducă în pădure să adune o cotă lunară de cauciuc brut.

Au făcut asta timp de 20 de ani.

Îţi poți imagina cu ușurință un sat unde toate femeile sunt ținute ostatice, bărbații sunt toți plecați în pădure să muncească forțat pentru câteva săptămâni în fiecare lună… Nu mai era nimeni să cultive pământul, să meargă la vânătoare, la pescuit, să facă acele lucruri care țin de asigurarea traiului zilnic.

De la pedepse, foamete, sunt puși să muncească până mor, se îmbolnăvesc – cele mai optimiste estimări spun că între 1880, când Leopold a pus mâna pe Congo, până în 1920, într-un interval de timp populația locală a scăzut de la 20 de milioane la 10 milioane. Enorm de multe vieți pierdute.”

În Belgia, construcţii grandioase au fost finanțate din averea lui Leopold pentru a-i sărbători domnia pe tron.

Leopold și-a construit și un palat care acum se numește Muzeul Africii Centrale, pentru a-și expune prada.

Pentru istoricul Bambi Ceuppens, al cărei tată e congolez, clădirea întruchipează mitul creat pentru a justifica dominația Belgiei în Congo.

Dr Bambi Ceuppens, istoric:

“Sala centrală îți dă o idee despre ce se dorește a fi acest muzeu. Ai un dom prin care lumina cade asupra podelii întunecate. În același timp, domul reprezintă cerurile – adică pe Dumnezeu…

În holul central, sub statuia lui Leopold sunt reprezentări ale congolezilor.

Ce vezi aici e reprezentarea ierarhică a raportului dintre cel care a colonizat şi cel care a fost subjugat.

Ca om, sunt șocată de așa ceva pentru că e foarte clar că – după cum a fost gândit acest muzeu și după ce anume e expus aici – africanii sunt dezumanizaţi. Pentru că erau văzuți și reprezentați ca sălbatici care aveau nevoie de ajutorul celor din afară, adică al europenilor, pentru a-i transforma în ființe complet civilizate.”

De la sfârșitul secolului 19, grădinile zoologice umane, care îi expuneau pe africani în starea lor primitivă, au devenit populare în toată Europa.

Una dintre aceste zoo umane a fost deschisă în locul unde urma să fie construit muzeul lui Leopold.

Dr Bambi Ceuppens:

“Africanii erau expuși ca oamenii să se poată duce să-i vadă, ca şi cum ar fi fost animale sălbatice la zoo.

Iar reacțiile lor erau foarte similare, din moment ce erau peste tot afișe care le interziceau vizitatorilor să arunce alune la africanii-exponate.

Acest muzeu e, în același timp, singurul monument-martor al istoriei coloniale belgiene, care a mai rămas în această țară.

Deci dacă am închide muzeul, există riscul să ștergem din memoria publică orice urmă a colonialismului belgian. Şi dacă s-ar întâmpla asta, cei care spun că nu a fost chiar atât de rău pe cât pare ar avea de câștigat și că Leopold a făcut numai lucruri mărețe.”

În 1908, cu un an înainte ca Leopold să moară, crimele sale au fost făcute publice și a fost forțat să predea controlul asupra Congo guvernului belgian.

Dar cruzimile nu au încetat.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Sistemul de muncă forțată nu a încetat pentru că era atât de profitabil.

Noua administraţie belgiană din Congo a continuat să folosească munca forţată până spre începutul deceniului 1920. Abia atunci coloniştii guvernului Belgian şi-au dat seama că localnicii mureau atât de repede din cauza muncii forţate că au fost nevoiţi să-l modifice, să-l facă mai puţin mortal, dacă nu doreau să rămână fără oameni pe care să-i pună să muncească forţat.”

Deşi au murit 10 milioane de oameni, genocidul din Congo a fost dat uitării peste tot în Europa.

În cartea ”Inima Întunericului”, scriitorul Joseph Conrad, care a fost martor la violenţele din Congo, scrie:

Cucerirea pămîntului, care înseamnă, în general, furtul lui de la cei care au pielea colorată şi nasul mai turtit decât al nostru nu e un lucru prea frumos cînd o priveşti mai de aproape.”

Abia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când presa a documentat exterminarea a 6 milioane de evrei de către nazişti, cuvinte ca „genocid”, „holocaust”, şi chiar “rasism” nu au mai fost cenzurate.

Anthony Appiah, co-autor „Colour Conscious”:

“Oricare ar fi originea cuvântului „rasism” când a fost folosit prima dată, nu e nici o îndoială că sensul lui se referea la tratamentul aplicat evreilor de către nazişti.

Holocaustul a dat cuvântului „rasism” sensul şi înţelegerea a ceea ce e înseamnă şi a determinat folosirea lui, şi a determinat folosirea lui în contextul definirii fără echivoc a ceva foarte rău.”

Chiar şi aşa, tratamentul brutal al non-albilor, non-europenilor a fost tolerat în continuare de naţiunile occidentale.

Când Partidul Naţional a ajuns la putere în Africa de Sud în 1948, au votat legi care instituţionalizau supremaţia albilor.

Cu toate acestea, apartheidul a stârnit foarte puţine critici în Occident.

Deborah Posel, autor „The Making of Apartheid”:

“Ce doreau să facă albii în această ţară a fost să preia supremaţia politică, dar într-un asemenea mod care să le garanteze şi accesul fără oprelişti la forţa de muncă a negrilor.

Trebuie să ţineţi minte că apartheid-ul nu a fost un regim de exterminare rasială. Intenţia sa nu era să scape de oamenii de culoare. Intenţia era ca oamenii de culoare să fie folosiţi pentru ca albii să obţină cât mai mult profit.

Pentru albi, avantajele apartheid-ului ar fi fost o combinaţie între supremaţia politică şi prosperitatea economică.”

Scopul clasificării rasiale a fost să ofere un mecanism pentru segregarea accesului la resurse, segregarea accesului la putere. Odată stabilită, clasificarea rasială avea consecinţe asupra locului unde puteai trăi, stabilea ce aveai voie să munceşti, determina cu cine poţi să faci sex şi cu cine te poţi căsători, determina la ce şcoli putea merge copilul tău, la ce universităţi avea dreptul să meargă, stabilea la ce şi din ce magazine puteai cumpăra, dacă aveai dreptul să bei, unde şi ce băuturi alcoolice puteai bea, dacă aveai dreptul să mergi la cinema.

Cu alte cuvinte, era o categorizare care îţi afecta viaţa în cele mai mici detalii.

Şi a fost asimilat şi acceptat într-un mod foarte intim. Oamenii au ajuns să se vadă pe ei înşişi doar prin prisma acestui sistem.

VOX: “Credeţi că politica rasială a guvernului Africii de Sud e corectă?

Chiar da. Nu putem să ne amestecăm cu naţiunile inferioare. Cel puţin pentru moment, până când nu devin cultivate şi educate şi aşa mai departe.”

Apartheid-ul a dus la formarea unui vast edificiu de legi rasiste, criminalizând relaţiile inter-rasiale şi forţând catalogarea indivizilor în funcţie de rasă.

În urma criticilor internaţionale din ce în ce mai mari, arhitecţii apartheid-ului au început să imite sistemul Jim Crow şi au adoptat retorica segregaţionistă „egali, dar separaţi”.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Guvernul sud-african şi-a schimbat doar retorica şi a început să se abţină să mai spună că oamenii de culoare erau inferiori, ci că fiecare poate să aibă grijă de el însuşi, la locul său şi în felul său.

Au construit aceste suburbii, un fel de cartiere de locuinţe unde aproape jumătate din populaţia Africii de Sud a fost îngrămădită pe aceste suprafeţe dezolante, un procent foarte mic din terenul ţării.

Şi când au inaugurat aceste cartiere au organizat ceremonii la care a participat premierul, guvernul, steaguri etc. Numai că era o mascaradă pe care au fost nevoiţi s-o regizeze pentru că lumea se schimbase. Dacă ar fi trăit în secolul 19, nu şi-ar fi bătut capul cu aparenţele.”

În timpul deceniului 1950, mişcarea anti-apartheid a început să prindă viaţă.

În 1960, 300 de oameni au protestat faţă de legile privind permisele de trecere, într-un oraş numit Sharpeville, în provincia Transvaal. Protestul a fost paşnic, oamenii au folosit tactica rezistenţei pasive, pe care au învăţat-o de-a lungul anilor.

Pallo Jordan, Ministrul Artelor şi Cultelor Africa de Sud:

“În Africa de Sud, tradiţia era ca oamenii să înainteze petiţii în mod paşnic, cu umilinţă, cu politeţe către autorităţi, către parlamentari. Şi de fiecare dată, parlamentarii se întorceau cu mâna goală. Atunci oamenii au spus dacă aşa nu merge, atunci să încercăm altceva. Aşa au trecut oamenii la forme de rezistenţă non-violente. Dar guvernul a răspuns cu violenţă la protestele paşnice, culminând cu masacrul din Sharpeville.

Într-un fel atunci a fost un punct de cotitură pentru toată lumea. Oamenii au început să se strângă în faţa secţiilor de poliţie, pentru a protesta. Nu aveau arme. 69 dintre ei au fost împuşcaţi în spate, în timp ce fugeau. Desigur, aşa ceva naşte foarte multă furie. Şi cred că pentru foarte mulţi oameni asta a fost ultima picătură.

Atunci oamenii au spus: bine, dacă aşa răspundeţi, atunci va trebui să găsim alte căi pentru a ne rezolva problemele.”

Nelson Mandela:

“Foarte mulţi oameni simt că a continua să discutăm despre pace şi non-violenţă e lipsit de sens, în condiţiile în care singura modalitate în care poate răspunde guvernul se reduce la atacuri sălbatice.”

După masacrul de la Sharpville, Congresul Naţional African a fost scos în afara legii. Doi ani mai târziu, liderul formaţiunii, Nelson Mandela a fost arestat şi aruncat în închisoare.

La proces, el a anunţat că evenimentele din 1960 au obligat CNA să treacă la lupta armată.

Violenţa, a spus Mandela, era inevitabilă în această ţară.

Arhitecţii apartheidului i-au transformat profeţia într-o realitate.

Barney Pityana, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului 1995-2001:

“Au început să omoare din ce în ce mai mulţi oameni. Cred că o făceau deliberat, intenţionat. Nu omorau din greşeală. Aproape toate familiile din suburbii au avut pe cineva care a fost închis, torturat. Aproape toate aceste familii au avut de suferit.”

În 1976, elevii din şcolile pentru cei de culoare au protestat faţă de o nouă lege care stipula că orele se vor ţine în afrikaans, o limbă pe care cei mai mulţi nu o cunoşteau.

Doar în Soweto, un sfert de milion de oameni au ieşit pe străzi.

Peste 500 de oameni au fost ucişi de poliţie în timpul revoltei din Soweto. Printre ei şi unul dintre liderii mişcării Conştiiţa de Culoare, Steve Biko.

Africa de Sud a fost cuprinsă de un val de violenţe.

Cu toate acestea, în Occident, apartheidul era încă apărat de foarte mulţi.

Dar acest lucru nu e chiar surprinzător.

În statele de Sud din America, multe caracteristici ale apartheidului, interdicţia de a vota, legi împotriva căsătoriilor mixte şi segregarea rasială au rămas în vigoare mult timp după cel de-al doilea război mondial.

La fel ca în Africa de Sud, violenţa rasială era la ordinea zilei.

În 1946, soldaţii afro-americani, întorşi de pe front, erau linşaţi, în medie, unul în fiecare săptămână.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Au fost cazuri când soldaţii de culoare aşteptau trenul în staţie şi erau linşaţi pentru tupeul de a fi purtat uniforma armatei. Unii dintre ei muriseră pe front pentru ca americanul care acasă îi linşa şi pentru dreptul lui de-a-i ucide.

Acesta era paradoxul şi într-adevăr ironia participării oamenilor de culoare în al doilea război mondial. Au luptat pentru democraţie în ţări străine, iar asta i-a determinat în cele din urmă să lupte pentru drepturile lor cu şi mai mare forţă acasă la ei.”

Proteste de la anti-rasişti faimoşi, printre care şi Paul Robenson şi Albert Einstein l-au determinat pe preşedintele Truman, care în trecut făcuse parte din Ku Klux Klan, să numească o comisie pentru combaterea linşajului oamenilor de culoare.

În cele din urmă, guvernul a început să facă paşi împotriva rasismului.

În 1955, în procesul Brown vs Departamentul de Educaţie, sentinţa a stabilit că principiul de segregare rasială a şcolilor- „egali, dar separaţi” – nu respecta Constituţia.

Această sentinţă a pus capăt legal segregării rasiale a şcolilor.

Rasiştii din mişcarea supremaţia albilor s-au opus cu vehemenţă acestei schimbări.

În Little Rock, Arkansas, garda naţională a fost chemată să-i apere pe elevii de culoare care erau ameninţaţi cu violenţa când se duceau la şcoală.

La mijlocul deceniului 1950, cei care se opuneau rasismului aveau de îndurat represalii teribile.

A fost cazul unui copil de 14 ani din Mississippi, Emmet Till.

Simon Wright, vărul lui Emmet Till:

“Numele meu e Simion Wright, sunt fiul lui Moses Wright.

Am fost în Mississippi în 1955.

Emmet Till şi vărul meu Will au venit (din Chicago) în vizită.

Miercuri – asta e ziua nenorocită – am ajuns în Money, un orăşel. Ne-am dus la un magazin să cumpărăm câte ceva.

Am ieşit din magazin şi dna Bryant a venit în spatele nostru şi s-a îndreptat spre maşină. Şi atunci Emmet a fluierat-o. Şi când a fluierat, am îngheţat de spaimă pentru că ştiam că aşa ceva era total interzis.

Nu ştiam cum să ajugem la maşină mai repede să dispărem de-acolo. Am ajuns acasă. Emmet şi cu mine ne-am dus la culcare. Şi pe la 2 dimineaţa am auzit acest zgomot. M-am trezit şi am văzut 2 bărbaţi albi care stăteau lângă pat. L-au luat pe Emmet şi după trei zile am aflat că l-au omorât şi că l-au aruncat în râul Tallahatchie.

Tata mi-a spus că l-au lovit în cap cu un ciocan, fusese împuşcat în spatele urechii… Oribil.”

Mama lui Emmet Till:

Cred că toată lumea din Statele Unite suferă alături de mine. Dacă moartea fiului meu poate face ceva pentru alţi nefericiţi ai lumii, ca el să nu fi murit degeaba ar însemna mai mult decât faptul că a disparut.

Simon Wright, vărul lui Emmet Till:

Mama lui a hotărât că vrea ca toată lumea să vadă ce au făcut acei oameni fiului ei. A lăsat sicriul descoperit ca să i se vadă trupul mutilate. Şi toată lumea să vadă ce sistemul Jim Crow şi oamenii albi din Mississippi le făceau negrilor.

Manning Marable, „Freedom”

“Nu o să uit niciodată. Aveam 5 ani când am văzut acea fotografie.

Am fost total şocat de ferocitatea urii, care a provocat violenţa pe care o puteai vedea pe trupul acelui băiat.

Pentru populaţia de culoare din America ne-a întărit hotărârea să scăpăm de sistemul Jim Crow.”

Moartea lui Emmet Till a fost un catalizator.

La mai puţin de 4 luni după acea crimă, pe 5 decembrie 1955, Rosa Parks a fost arestată când a refuzat să cedeze locul în autobuz unui călător alb, în Montgomery, Alabama.

Când Martin Luther King a făcut apel la boicotarea autobuzelor din Montgomery, 99 la sută din populaţia de culoare a oraşului i s-a alăturat.

Această acţiune a determinat o sentinţă a Curţii Supreme în 1956, care a interzis segregarea rasială pe transportul public.

Aşa s-a născut mişcarea pentru libertăţi civile.

Protestele pentru libertăţi civile au fost întâmpinate cu violenţă.

S-a întâmplat aşa când oamenii de culoare au încercat să mănânce în cantinele segregate rasial.

De-a lungul anilor ’60, protestatarii au fost răniţi, arestaţi şi ucişi.

Vocile cele mai articulate ale mişcării au fost reduse la tăcere în cele din urmă.

Dr King şi Malcom X au fost asasinaţi.

Dr. Martin Luther King:

„Vom putea să muncim împreună, să ne rugăm împreună, să ne luptăm împreună, să mergem la închisoare împreună, să luptăm împreună pentru libertate, dacă ştim că într-o zi vom fi liberi.”

Malcom X:

„Libertatea se câştigă ori prin voturi, ori prin gloanţe…Nu se poate câştiga altfel.”

Deşi legile câştigate de mişcarea libertăţilor civile din 1964 şi 1968 interziceau discriminarea, majoritatea populaţiei de culoare trăia tot în case dărăpănate, mergea la şcoli lipsite de dotări şi trăia toată viaţa în sărăcie.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Martin Luther King Jr. a văzut eşecul. A spus uitaţi, prima parte a mişcării, vorbind relativ, nu a fost atât de grea. Pentru că a fost uşor pentru America: legea drepturilor civile nu a costat atât de mult. Să-i faci pe oameni să accepte că toţi au dreptul să voteze nu a costat mult.

Dar acum când am intrat în a doua parte a mişcării, unde e vorba despre egalitate economică, justiţie socială, asta o să coste ceva.

Nu mai e vorba doar să ne lase să ne apropiem de cantine.

Martin Luther King Jr. a spus la ce bun să poţi să te duci la o cantină, dacă nu-ţi permiţi să cumperi un hamburger.”

Din 1964 până în 1967 au avut loc revolte crunte în oraşele de pe întreg teritoriul Statelor Unite, după ce afro-americanii au văzut că mişcarea libertăţilor civile i-a lăsat mai săraci ca oricând.

Şi în Marea Britanie de după război, chestiunea rasismului a fost împinsă pe agenda politică, după revoltele rasiste din Notting Hill în 1978.

Reportaj BBC din arhivă: „Ceva nou şi urât îşi arată colţii în Marea Britanie: violenţa rasială. O mulţime furioasă de tineri l-a urmărit pe un negru care s-a ascuns într-un magazin. Poliţia a cerut întăriri pentru a pune capăt violenţelor.

VOX:N-aveţi decât să-i scoateţi pe toţi din ţară, şi cu cât îi scoateţi mai repede, cu atât mai mulţumit voi fi.”

“AFRICA SĂ RĂMÂNĂ NEAGRĂ

MAREA BRITANIE SĂ RĂMÂNĂ ALBĂ”

La mijlocul deceniului 1960, imigranţii din Commonwealth şi din colonii veneau în Marea Britanie în medie cam 70.000 de oameni pe an.

Veneau pentru că era nevoie în UK de forţă de muncă ieftină, dar asta nu era bine primită de populaţie.

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

Britanicii ar fi trebuit să admită că niciodată nu şi-au pus problema că nu ar avea dreptul să colonizeze o treime din tot globul. Atunci când oamenii din acea treime de glob au început să vină în Marea Britanie, în inima imperiului, pentru britanici era de neconceput.

“NEGRULE, DU-TE ACASĂ!”

O mare parte a populaţiei de culoare din Marea Britanie a fost bucuroasă când legea relaţiilor rasiale a fost adoptată în 1978, pentru că interziceau discriminarea în căutarea slujbelor şi în găsirea unei locuinţe.

Dar ministrul din umbră al partidului conservator, aflat în opoziţie, Enoch Powell a atacat aceste legi în ruşinosul său discurs despre „râurile de sânge.”

S-a lansat în profeţii înfricoşătoare despre consecinţele imigrării.

Ca urmare a primit peste 40.000 de scrisori de susţinere.

Enoch Powell, ministrul din umbră, conservator:

“Discriminarea şi privarea, sentimentul de nesiguranţă şi resentimentul se regăsesc nu la imigranţi, ci la cei lângă care au venit să trăiască şi încă mai vin.”

Declaraţie făcută de Enoch Powell: „La fel ca Romanii, îmi pare că aş vedea sângele înroşind malurile râului Tibru.”

Odată rostite aceste cuvinte, au produs o schimbare în modul în care oamenii de culoare vedeau apartenenţa lor la Marea Britanie. Se credeau supuşi loiali ai sistemului colonial, doar ca să fie trataţi aşa abuziv.

Proaspătul Front Naţional a preluat mesajul lui Powell. Ajunsese la 20.000 de oameni în 1974.

“Creşterea Frontului Naţional în anii 70 a fost un moment terifiant, mai ales dacă erai tânăr. Dacă erai tânăr şi negru, trebuia să fii mereu în formă, să ştii să te baţi, şi să fugi foarte repede.

Îmi amintesc că în cartierul unde-am crescut eu, când treceai prin teritoriul inamic trebuia s-o faci alergând. Parcă erai într-un film cu gangsteri de la Hollywood. Erai mereu gata s-o rupi la fugă, pentru că dacă te trezeai faţă-n faţă cu capetele rase, trebuia să ai un avans ca să scapi de ei.”

Deja până la carnavalul din 1976 din Notting Hill, mulţi oameni de culoare nu mai aveau nici o speranţă în privinţa poliţiei.

“În 1976, comunităţile ajunseseră toate în război deschis cu poliţia. Pentru că cei din generaţia mea le spuneam părinţilor: “poate voi aţi indurat aşa ceva, dar ne-am născut aici. Şi fiţi siguri că n-avem de gând să suportăm aşa ceva.” Eram influenţaţi de mişcarea libertăţilor civile din America, de lupta împotriva apartheid-ului în Africa de Sud, aşa că ştiam exact care erau drepturile noastre, pentru ce luptam. Nu îngăduiam să fim oprimaţi.

În anii 70, poliţia invada străzile, intrasem într-o fază în care poliţiştii erau trimişi în masă în cartiere pentru a prelua controlul asupra străzilor. Era o bătălie pentru fiecare stradă. Poliţia venea şi spunea “ăsta-i teritoriul nostru, noi suntem şmecheri aici, voi o să faceţi exact ce vă spunem noi să faceţi”. Iar oamenii de culoare răspundeau: “sunteţi rasişti, îi atacaţi pe tineri, iar tinerii au dreptul să se apere de voi. Nu vă mai tolerăm abuzurile.”

Toate astea au ieşit la iveală într-un amestec de marijuana, muzică şi nebunie în timpul carnavalului din Notting Hill din 1976.”

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

“Poliţiştii foloseau agresiunea ca parte a meseriei lor de foarte mulţi ani deja. Un grup format din câţiva tineri de culoare era de regulă văzut de poliţie ca ameninţător, pe când un grup de tineri albi, nu. Oamenii au spus: până aici, ajunge!”

În următorii 5 ani, relaţiile dintre comunităţile negrilor şi poliţie musteau de ură. Până într-o zi, 10 aprilie 1981, când arestarea unui tânăr în baza legii, care permitea poliţiei să percheziţioneze oameni pe stradă, în Brixton, sudul Londrei a declanşat o serie de revolte în toată Marea Britanie.

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

“Faptul că acesta a fost un şoc pentru mulţi oameni din societatea britanică arată de fapt cât de mulţi erau cei care nu doreau să ştie ce se întâmplă cu comunităţile de culoare. Au închis ochii la intoleranţă, la nedreptăţi, au tolerat brutalitatea poliţiei.”

În 1981, în toată Marea Britanie au avut loc 30 de revolte. Din Londra, Liverpool, Leeds, to Handsworth, Halifax până în High Wycombe.

Raportul oficial asupra revoltelor, întocmit de unul dintre cei mai respectabili judecători britanici, Lordul Scarman, a susţinut că doar sărăcia a provocat revoltele, şi a respins acuzaţia de rasism instituţionalizat în interiorul poliţiei.

Dar în 1993, când liceanul de 18 ani, Stephen Lawrence a fost ucis de o bandă de tineri albi în sudul Londrei, o investigaţie ulterioară a ajuns la o concluzie foarte diferită de cea a Lordului Scarman.

Doreen Lawrence: “Nimeni nu a venit să vorbească cu noi. Nici un poliţist nu a venit să ne spună ce s-a întâmplat cu fiul meu. În acea noapte, poliţia a stat deoparte. Nu i-au acordat nici măcar primul ajutor lui Stephen, nu s-au uitat la el, nu l-au pus într-o poziţie din care să-şi fi putut reveni, a căzut pe pământ şi l-au lăsat să zacă acolo până a venit ambulanţa. Nici nu au încercat să facă ceva să-l ajute.

Din momentul în care Stephen a fost omorât, oamenii veneau la noi acasă şi ne spuneau numele şi adreselor celor pe care îi bănuiau că l-ar fi ucis pe Steve. Am dat acele informaţii poliţiei, dar nimic nu s-a întâmplat.

Şi în zilele care au urmat, poliţia i-a anchetat pe cei din familia noastră. Credeau că din moment ce Stephen era negru, însemna automat că ar fi trebuit să facă parte dintr-o bandă, că era implicat în infracţiuni, că trebuia să fie ceva dubios la el. Şi aşa ceva nu era adevărat. Pentru că e posibil ca unele familii să fie cum spune poliţia, dar cele mai multe familii din comunitatea de culoare nu sunt aşa. Sunt oameni obişnuiţi, ca noi. Şi în loc să-i caute pe cei care l-au ucis, l-au anchetat pe el.”

Paul Gilroy, autor “Ain’t no black in the Union, Jack”:

“Pentru mine, esenţial de reţinut aici e că moartea lui Stephen Lawrence a fost un eşec al sistemului legal. Iar acest eşec a început cu mult înainte ca Stephen să fie ucis. Acest eşec începe în momentul în care cei de culoare cădeau victimele infracţiunilor şi se duceau la poliţie să spună ce păţiseră şi să ceară ajutorul şi protecţia poliţiei, cereau să-i înveţe cum să se apere de pericole, iar poliţia îi trata pe aceşti oameni ca şi cum ar fi fost ei nişte infractori.”

În timp ce poliţia a pierdut două săptămâni, anchetând familia Lawrence, presupuşii lui criminali au scăpat de dovezile care-i puteau incrimina.

După ce Sir William Macpherson a făcut o anchetă asupra acestei crime în 1999, rasismul instituţionalizat a fost identificat ca unul dintre motivele pentru care ucigaşii lui Stephen au scăpat de justiţie.

“Raportul lui Macpherson a fost un document incredibil de important, şi rămâne aşa, la modul că îi pune pe britanicii albi în faţa nevoii de a înţelege cum funcţionează rasismul instituţionalizat.

Şi asta înseamnă că nu ai politici deschise care să afirme că nimeni nu e discriminat, dar şi că rezultatele acţiunilor tale sunt discrimatorii pe faţă. Cum ai ajuns aici? De ce se întâmplă asta? Acţiunile rasiste sunt rezultatul culturii  rasismului dintr-o organizaţie care ajunge să fie mai puternică decât angajamentul formal pentru egalitate. Şi e nevoie ca acest fenomen să dispară, pentru că exact aşa s-a întâmplat în cazul lui Stephen Lawrence şi în cazul altor oameni de culoare din această ţară.”

Se crede că Marea Britanie a devenit o ţară mai puţin rasistă, dar totuşi cei de culoare sunt cei mai mulţi dintre clasele cele mai sărace.

“Într-un fel cred că mergem înapoi şi motivul pentru care afirm asta stă în dimensiunea inegalităţii rasiale a crescut în ultimii 20 de ani, din 1986 în 2006.

Rata mortalităţii pentru cei de culoare a crescut. Abandonul şcolar pentru cei de culoare a crescut în toată ţara. Şomajul a rămas aproape la acelaşi nivel ca acum 30 de ani în ce-i priveşte: e incredibil de mare. Numărul celor trimişi în închisori e încă foarte mare – în Londra, 33 la sută dintre toţi deţinuţii provin din comunităţile africane şi arabe. Încă vedem cum rasismul are un impact devastator şi dicriminatoriu asupra vieţii celor de culoare.”

Deşi acum fostele colonii sunt formal independente, ordinea rasistă a lumii rămâne neschimbată. Distribuţia puterii şi averii pe glob nu s-a schimbat din zilele în care ideile despre ierarhia raselor au legitimate cuceririle coloniale.

Oamenii albi din emisfera nordică rămân relativ bogaţi şi trăiesc mai mult, în timp ce non-albii din Asia şi Africa zac în sărăcie şi boală.

Chiar şi în Africa de Sud, înfrângerea apartheid-ului în 1994 nu a avut ca efect redistribuirea averii, aşa cum s-a sperat. Astăzi prăpastia dintre venitul unui negru obişnuit şi cel al unui alb bogat e mai mare, în termeni reali, decât era în 1990, când supremaţia albilor era la putere.

Pallo Jordan, ministru al artelor, Africa de Sud:

A fost o înţelegere care trebuia făcută. Albii au acceptat democraţia, doar cu condiţia că nu-şi vor pierde proprietăţile pe care le-au obţinut ca rezultat al opresiunii rasiste. Pe scurt, acesta a fost compromisul.”

Adam Hochschild:

„Dacă atunci când Congresul Naţional African a preluat puterea ar fi spus, ok, nu vrem doar o revoluţie politică, ci şi una economică şi vom redistribui averile din această ţară pe căi radicale, aşa cum am promis mereu în anii aceştia celor care munceau în mine, în fabrici, cred că nu li s-ar fi permis să facă parte din sistemul economic internaţional. Şi cred că probabil jumătate dintre albii din Africa de Sud s-ar fi mutat în altă ţară, dacă li s-ar fi luat averile, pământul. Aşa s-a întâmplat în Zimbawe, de exemplu. Şi din punct de vedere economic, aşa ceva ar fi fost o catastrofă.”

În Statele Unite, structurile evidente ale rasismului au fost înlăturate, fără ca mulţi americani de culoare să scape de sărăcie.

Un studiu recent a arătat că în 1968, o familie de culoare obişnuită avea cam 60 la sută din venitul unei familii albe obişnuite. Astăzi are doar 58 la sută. Şomerii de culoare sunt de două ori mai mulţi decât cei albi – o diferenţă mai mare decât în 1972. Bebeluşii de culoare sunt de 2,5 ori mai expuşi riscului de a muri în primul an de viaţă decât cei albi, mai rău decât în 1970.

Credinţa că am trăi într-o societate post-rasistă ne face să nu mai vedem impactul pe care culoarea pielii încă îl are asupra vieţilor noastre.

Manning Marable, autor “Freedom”:

CV-uri ale unui alb şi negru, calificaţi identic – candidatul de culoare e uşor recunoscut după nume – sunt tratate diferit de angajatori. Aceasta nu e o teorie, ci e un experiment care a fost făcut cu foarte mulţi subiecţi. Şi e adevărat. E adevărat că dacă eşti negru, ai un dezavantaj pe piaţa muncii, (la fel dacă eşti femeie). Iar aceset fapte sunt o realitate, în ciuda faptului că oficialii care administrează acest sistem nu cred că sunt rasişti şi nu admit că ceea ce fac e de fapt o discriminare rasială.

Ce justifică rasismul împotriva celor de culoare în secolul 21 sunt trei procese instituţionale: şomaj de masă, încarcerarea în masă şi deposedarea de drepturi în masă.

Şomajul în masă afectează în special tinerii de culoare şi latino-americani, între 18 ani şi 35 de ani.

În 1980, în închisorile din Statele Unite erau aproximativ o jumătate de milion de deţinuţi. Astăzi sunt 2,3 milioane de deţinuţi, aproximativ jumătate dintre ei sunt de culoare. Acest process de încarcerare în masă, în multe state, determină al treilea element al rasismului: deposedarea de drepturi în masă. În statul Florida, în 2000 când George W. Bush “a câştigat” prezidenţialele cu mai puţin de 600 de voturi, în acel stat 880.000 cetăţeni ai Floridei – care trăiesc acolo, plătesc taxe – nu mai pot vota pentru restul vieţii lor.

Deposedarea de drepturi nu e singura trăsătură a sistemului Jim Crow are a reapărut. La mijlocul anilor ’90, The Bell Curve a devenit un succes de casă.

Această carte susţinea că slaba performanţă a negrilor în testele de inteligenţă era o dovadă a inferiorităţii lor intelecturale, intrinseci, faţă de albi.

Această teorie a fost folosită ca pretext pentru a tăia ajutoarele sociale pentru cei de culoare. Iar criticile ulterioare au fost vag mediatizate. Acest studiu a fost finanţat de Fondul Pioneer – lăsată moştenire de un simpatizant nazist. Autorii studiului au recunoscut că s-au consultat cu un profesor care scrie aşa ceva:

Ce cerem noi aici nu e un genocid al culturilor incompetente, ci eliminarea treptată a acestor oameni.”

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Sugera că poţi să investeşti cât vrei şi că poţi să le oferi oricâtă educaţie vrei, totul va fi degeaba. Un porc e un porc şi nu poţi să pui un porc într-un coteţ de găini, pentru că porcii sunt porci şi găinile sunt găini, şi vulturii sunt vulturi. Ce încerca să sugereze e că toate programele sociale pentru a-i ajuta pe cei de culoare sunt în zadar, pentru că aceşti oameni sunt natural inferiori.

Astăzi, ştiinţa erodează fundamentele biologice ale ideii de rasă. Genomul uman a descoperit că diferenţa medie genetică dintre un african şi un alt african e la fel, sau chiar mai mare decât cea dintre un negru şi un alb.

Singurele gene care disting rasele sunt cele care determină culoarea pielii. Şi totuşi, pentru unii oameni, acele gene – în jur de 5 dintr-un total de 25.000 de gene – continuă să influenţeze viaţa unor oameni şi să le determine soarta.

Mitologia din jurul rasei încă există. Pentru nici un alt motiv decât acela de a justifica încercarea unui grup de a-l domina pe altul. Şi ficţiunea folositoare a “rasei” continuă să le permită unor oameni să ţeasă intrigi pentru a distruge ce e mai bun în comunităţile noastre.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Poţi să-i zici unui tip care încearcă să prindă un taxi în New York City: “Scuze taximetristule, ştiu că tu crezi că sunt negru şi că rasa există, sunt o ficţiune, sunt un produs al imaginaţiei tale, sunt un construct social. Nu există nimic în biologie pentru a explica pigmenţii diferiţi ai pielii noastre. Sunt doar o altă fiinţă umană care are alt pigment.” O să-ţi răspundă: “Frate, nu te iau, că vrei să ajungi în Harlem.” Asta face rasa.”

În ciuda luptei atât de îndelungate împotriva rasismului, acesta continuă să polueze modul în care gândim. Rezistenţa sa face ca unor oameni să li se nege şansele, dreptatea şi drepturile umane. Instituţii cheie sunt dominate de o singură rasă, iar privilegiile rasiste continuă.

De 500 de ani, rasismul a legitimat asassinate, crime în masă, şi genociduri. Doctrina supremaţiei albilor a demonizat, brutalizat, şi dezumanizat oamenii non-albi de pe tot globul. Rasismul a fost forţa care a determinat exproprierea a întregi continente, distrugerea altor culturi şi exterminarea altor popoare.

Moştenirea sclaviei şi imperiului a creat diviziuni mortale între vest şi restul lumii.În termini ştiinţifici, diferenţele rasiale nu au nici o semnificaţie materială. Cu toate acestea, rasismul e cel care determină soarta indivizilor şi a naţiunilor peste tot în lume.  

Advertisements
This entry was posted in RASISM, SCLAVIE. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s