INCHIZIŢIA – BARBARA G. WALKER

INCHIZIŢIA

„The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets”– BARBARA G. WALKER

“Până la apariţia nazismului în Germania modernă, Europa nu a cunoscut un sistem de terorism organizat care să rivalizeze cu domnia de 500 de ani a Inchiziţiei. Istoricul Henry Charles Lea, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni experţi ai perioadei Evului Mediu, a numit Inchiziţia astfel: “o permanentă batjocură la ideea de justiţie, poate sistemul cel mai arbitrar şi mai plin de cruzime creat vreodată de mintea umană…. Zel fanatic, cruzime arbitrară, şi o lăcomie nesecată s-au întrecut în construirea unui sistem de o atrocitate de nedescris. A fost un sistem care ar fi putut foarte bine să fi fost inventat de demoni.” [1. Lea, 60, 97, 257.] 

Inchiziţia a fost inventată în primul rând pentru a forţa oamenii obişnuiţi să accepte o biserică pe care aceştia nu o doreau în viaţa lor. Potrivit unui aforism contemporan, biserica nu a avut 10 porunci, ci doar una singură: „Adu banii la mine.” [2. Tuchman, 327]

Sf.Bernard s-a plâns de lăcomia bisericii: „Ce preot ştiţi care să nu caute să golească buzunarele enoriaşilor săi în loc să se ocupe să le îmblânzească viciile?” [3. Lea unabridged, 21]

Scriitorii bulgari spun că preoţii Romei erau atât de obişnuiţi cu beţiile şi cu tâlhăriile, că „nu aveau nici un scrupul”. Preotul local Cosmas nu a negat aceste lucruri, dar a insistat că creştinii trebuie să-i venereze chiar şi pe preoţii haini. [4. Spinlca, 61]

Aceasta era doctrina acceptată. Pilichdorf a ordonat aşa: „Cel mai rău om, fie el şi un preot, e mai valoros decât cel mai sfânt dintre mireni.” [5. Coulton, 177]

inquisition1

Preoţii erau o clasă privilegiată, dar privilegiile lor erau din ce în ce mai detestate. În secolul al 12-lea, mănăstirile de călugări deveniseră cârciumi şi case de noroc, mănăstirile de maici deveniseră bordeluri private pentru preoţime; preoţii se foloseau de cămăruţa unde aveau loc spovedaniile pentru a le seduce pe femeile credincioase. Agenţii care colectau dările pentru episcopii erau descrişi în poveştile localnicilor care fiind cei mai groaznici păcătoşi. [6. Lea unabridged, 10, 16.]

Pofta de bani a bisericilor era constantă şi neruşinată.” [7. Coulton, 42]

Chiar şi Papa observase că „cei care primiseră graţia divină…. participau la jafuri şi tâlhării, şi chiar omorau oameni.” [8. Tuchman, 224]

Pierre de Bruys a fost ars pe rug în 1126 pentru că a declarat public că „Dumnezeu poate fi găsit mai degrabă în piaţă decât în Biserică; ritualurile cu care atât de mulţi oameni înlocuiau religia erau total lipsite de sens; nimeni nu trebuia să se roage Crucii…Preoţii mint atunci când pretind că au făcut trupul lui Iisus pe care îl dau oamenilor să-l mănânce pentru a se considera salvaţi.” [9. Coulton, 61; H. Smith, 254; Guignebert, 291]

Potrivit lui Tyndale, oamenii obişnuiţi spuneau public că orice nu mergea cum trebuie fusese „binecuvântat de episcop”. Dacă uitau mâncarea pe foc, spuneau că a călcat-o în picioare episcopul pentru că „episcopii ardeau pe oricine nu le făcea pe plac.” [10. Hazlitt, 53]

Aşa-zişii reformatori din interiorul bisericii erau de obicei reduşi la tăcere.

Părintele Raymond Jean a fost executat pentru că ţinut predici împotriva abuzurilor bisericii. El a spus, plin de amărăciune: „Duşmanii credinţei sunt printre noi. Biserica e simbolul Marii Curve a Apocalipsei, care îi persecută pe săraci şi pe cei care-l slujesc pe Cristos.” [11. Lea unabridged, 599]

Nicholas de Clamanges, rectorul Universităţii din Paris, a declarat într-o scrisoare deschisă că Papii sunt violatorii, şi nu păstorii, enoriaşilor: „Popimea a devenit o mizerie, popii sunt bătrâni profanatori. Cine credeţi că poate să suporte atâtea abuzuri, numiri ale unor mercenari ca preoţi ai voştri, atâtea beneficii pe care le vindeţi, promovarea unor oameni lipsiţi de onestitate şi de virtute în cele mai înalte poziţii? [12. Tuchman, 522]

Papei Alexander al VI-lea, unul dintre cei la care se refereau aceste acuzaţii, i se atribuie următoarea remarcă plină de cinism: „Nu e voia lui Dumnezeu ca un păcătos să moară – ci ca el să trăiască şi să plătească.” [13. Chamberlin, B.P., 167, 170]

inq1

Un grup franciscan separatist, Fraticelli, s-a rupt de acest ordin spunând că Papa şi succesorii săi erau murdari de păcatul traficului cu bunuri bisericeşti. Astfel, Biserica ar fi fost excomunicată de Dumnezeu, pentru că a ignorat legământul de sărăcie al lui Iisus. Ei l-au numit pe Papă Antihristul. [14. Coulton, 230]

Aceşti eretici au fost curând exterminaţi.

Unul dintre locurile lor de întâlnire, satul Magnalata, a fost făcut una cu pământul literalmente la ordinul Papei Martin al V-lea şi toţi locuitorii acelui sat au fost omorâţi. [15. Lea unabridged, 653]

În 1325 Papa Ioan a emis o bulă papală, numită „Cum inter nonnullos”, care declara în mod „infailibil” că era erezie ca cineva să spună că Iisus şi apostolii săi nu ar fi deţinut proprietăţi.

Inchizitorii au primit ordin să-i persecute pe toţi cei care credeau că Iisus a fost un om sărac. „Franciscanii Spirituali” care credeau aşa ceva au primit imediat o lecţie când Papa a ordonat ca 114 dintre ei să fie arşi de vii. [16. Guignebert, 287]

Waldesienii erau o sectă eretică, fondată de către Peter Waldo, în sudul Franţei în secolul al 12-lea. Waldo predica o viaţă simplă, dusă în sărăcie şi abstinenţă pentru a imita exemplul lui Iisus.

Păcatul Waldesienilor a fost acela de a fi avut „opinia greşită”. Ei spuneau că mirenii – bărbaţi şi femei – aveau dreptul să predice; că slujbele, închinatul şi rugăciunile pentru morţi erau lipsite de sens; că purgatoriul nu exista, şi că oamenii se puteau ruga lui Dumnezeu şi fără să calce vreodată în vreo biserică; că un preot rău trebuia să nu mai aibă dreptul să administreze sacramentele – „o propunere care nici mai mult nici mai puţin neagă graţia sacramentelor, şi astfel distruge privilegiile fundamentale ale Bisericii.” Waldesienii spuneau că preoţii care cerea bani în schimbul administrării sacramentelor erau de speţă mai joasă decât Iuda, „pentru că vând pe un argint trupul pentru care au fost plătiţi 30 de arginţi.” [17. Guignebert, 298, 326]

În paralel cu scârba oamenilor faţă de lăcomia bisericii, începuse să se răspândească printre mase o suspiciune din ce în ce mai mare iscată de curentele de gândire ale gnosticilor din est care spuneau că miturile gărdinii paradisului, mitul alungării din rai, al păcatului originar, raiul şi iadul, fecioara Maria, povestea mântuirii de păcate etc erau pur şi simplu nişte minciuni.

Pentru că oamenii refuzau să creadă că euharistul – pâinea şi vinul – erau literalmente carnea şi sângele lui Iisus, instituţia Papilor a pierdut de sub influenţa sa toată Boemia, care şi-a format propria biserică Moraviană, după ce-a trecut prin multe războaie şi cruciade.

Doctrinele bisericii romane erau puse la îndoilală aproape peste tot. Preoţilor li s-a interzis “să intre în dispute privind credinţa cu asemenea eretici ascuţiţi la minte” în public, decât dacă nu doreau să se facă singuri de râs. [18. Coulton, 81] Aşa cum a spus Becker: „Aceasta e o nebunie curată: eşecul unor minciuni prost ticluite în faţa realităţii.” [19. Becker, D.D., 178]

În ciuda eforturilor bisericii de a ţine populaţia în ignoranţă, chiar şi printre ţărani erau indivizi destul de isteţi care să se prindă de minciunile sfruntate ale teologilor. Chiar şi pasiunea bruscă pentru catedrale în secolul al 12-lea se pare că a fost un efort disperat de a atrage atenţia oamenilor cu temple spendide ale „Fecioarei” care le-au înlocuit pe cele ale Mamei distruse anterior. În cele din urmă nici măcar Notre Dames nu a avut efectul scontat. Biserica s-a întors la slăbiciunea ei de a-şi menţine dominaţia prin teroare. [20. Campbell, CM., 395]

Guignebert spune: „Creştinismul a căzut în patima vărsării de sânge, a războaielor, a exclusivismului, a intoleranţei violente în special cu privire la evrei; debordând în dogme de netăgăduit care erau o insultă la adresa raţiunii; marcat de un complex de ritualuri elaborate, ţinute pentru a-i scoate în evidenţă armata formidabilă de călugări şi afişate de escadroane de teologi care bălmăjeau tot felul de jocuri de cuvinte”. [21 Guignebert,184]

Violenţa Inchiziţiei a fost arma supremă a Creştinismului.

Violenţa putea fi invocată de Inchiziţie în acest sistem prin simplul fapt că cineva trăia într-un anumit fel, la fel cum doctrina păcatului originar era invocată prin simplul fapt că cineva era născut. Nu numai dorinţele sexuale, care erau considerate mereu ca fiind corupătoare, dar şi aproape orice dorinţă naturală a unui om putea fi văzută ca o dovadă de perversitate anti-creştină. [22. Campbell, M.T.L.B., 162]

images

Apărătorii moderni ai Inchiziţiei spun că această instituţie a servit anumitor scopuri, cum ar fi ajutarea tribunalelor seculare de a-i condamna pe criminali. [23. Encyc. Brit., „Inquisition.”]

Cu numai câteva decenii în urmă, chiar şi manualele catolice pretindeau cu neruşinare că Inchiziţia a fost doar un tribunal civil şi nimic mai mult. [24. White 1, 319]

De fapt, Inchiziţia nu era deloc interesată în infracţiuni seculare, cu excepţia celor care puteau să-i ofere un motiv de a invoca acuzaţiile de vrăjitorie sau de erezie.

Inchiziţia a fost creată pentru a câştiga războiul dintre Biserică şi un public dezamăgit.

Coulton spune: „Aşa-zisa Eră a Credinţei a fost doar o Eră a Consimţirii Silite”; dar chiar şi această consimţire era străvezie. [25. Coulton, 58]

Puterea Inchiziţiei a fost stabilită şi răspândită printr-o serie de bule papale. Ad extirpanda a Papei Inocent al IV-lea, emisă pe 15 mai 1252, a fost „o măsură îngrozitoare împotriva ereticilor din Italia, pentru că a autorizat confiscarea bunurilor lor, aruncarea lor în închisoare, torturarea lor, şi, dacă erau condamnaţi, moartea lor – totul pe baza unor dovezi cât se poate de mărunte.” [26. J.B. Russell, 155]

Inchiziţia a fost cel mai elaborat sistem de tâhărie  şi şantaj conceput vreodată până atunci, pus la cale în primul rând pentru a face profit. [27. Lea, 224]

După ce o persoană era arestată, proprietăţile sale erau confiscate pe loc. Nimic nu pare să fi fost dat înapoi cuiva vreodată. Papii au susţinut public că regula confiscării proprietăţilor era cea mai importantă armă împotriva ereziei. [28. Robbins, 229]

vatican29_28

Confiscarea era raţiunea de a exista a Inchiziţiei; când inchizitorii nu puteau confisca proprietăţi, „afacerea apărării credinţei lâncezea lamentabil”. Prospera Italie i-a făcut pe inchizitori extrem de bogaţi în secolul al 14-lea. În decurs de doi ani, inchizitorul din Florenţa a strâns „mai mult de 7.000 de florinţi, o avere enormă pentru acele timpuri.” [29. Lea, 173-75, 225]

Aşa cum, extrem de mulţumit de sine, inchizitorul Heinrich von Schultheis: „Când torturez, şi prin cele mai crunte metode pe care legea mi le pune la dispoziţie te fac să mărturiseşti, atunci fac o lucrare plăcută vederii lui Dumnezeu, şi aşa mă răsplăteşte acesta.” [30. Robbins,451]

Confiscarea avea loc înaintea condamnării, pentru că era de la sine înţeles că nimeni nu putea scăpa de Inchiziţie fără să fie condamnat. „Inchizitorii se considerau la adăpost să acţioneze folosind prezumţia vinovăţiei”. Uneori confiscarea avea loc chiar înaintea confesiunii.

În 1300 un nobil pe numele lui Jean Claudier a fost arestat şi a fost pentru prima dată interogat de Inchiziţie pe 20 Ianuarie. A refuzat să mărturisească mult timp dar în cele din urmă a cedat torturii şi a făcut o confesiune pe 5 Februarie. A fost condamnat pe 7 martie. Deja însă, proprietăţile sale au fost vândute de pe 29 ianuarie, înainte ca el să fi făcut mărturisirea.

La fel, Guillem Garric a fost arestat la Carcassonne în 1284 dar nu a fost condamnat până în 1319. Inchizitorii se certau déjà între ei cine să pună mâna pe castelul lui încă din 1301. [31. Lea, 213-14]

Persoanele acuzate erau obligate să achite costul propriei încarcerări, chiar şi pe cel al torturii. Această cutumă europeană a fost impusă în Scoţia unde, de exemplu, victima torturii trebuia să plătească între 6 şilingi şi 8 pence pentru că obrajii îi fuseseră arşi cu un fier înroşit. În Anglia, femeile acuzate de vrăjitorie şi care fuseseră achitate erau uneori ţinute în închisoare până când puteau plăti costurile încarcerării lor nelegiuite. [32. Robbins, 116,456]

Prizonierii Inchiziţiei erau obligaţi să-şi plătească singuri hrana în închisoare. Dacă nu aveau bani, erau lăsaţi să moară de foame. Papa Gregory al XI-lea a observat că prea mulţi mureau de foame înainte de a fi arşi pe rug, dar nu i-a trecut prin cap să-i hrănească din fondurile bisericii. În loc să facă aşa, a preferat să ofere tot felul de favoruri celor care ar fi donat mâncare pentru „eretici şi pentru cei acuzaţi de erezie, care din cauza sărăciei lor nu puteau să reziste în închisoare decât dacă, prin lor dărnicia pioasă, cei credincioşi nu i-ar fi ajutat fiindu-le milă de ei.”

Astfel, biserica şi-a încălcat propriile reguli, care spuneau că oricine ar fi ajutat un eretic urma să fie şi el acuzat de erezie. Spune Lea:

Este ceva atât de grotesc şi de sinistru în a târî cu miile oameni muncitori, oneşti din propriile case, de a-i închide în celule să putrezească şi să moară de foame şi apoi să scapi de costurile hrănirii lor punându-i pe credincioşi să-şi facă milă de ei încât decretul Papei Gregory, emis pe 15 august 1376, e poate cel mai neruşinat monument al unei epoci lipsită de ruşine.” [33. Coulton, 151]

Când un eretic avea datorii neplătite, judecătorii îi anulau pur şi simplu datoriile pe motivul că un eretic nu putea face tranzacţii legale. Astfel, şi creditorii erau „înşelaţi cu neobrăzare”. Întreaga reţea financiară a societăţii europene a fost subminată de stăpânii ei religioşi. „Pe lângă nenorocirea pricinuită miilor de femei şi copiii nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, prin confiscărea a tot ceea ce aveau… toate clauzele de bunăcredinţă ale tranzacţiilor erau anulate. Nici un creditor sau cumpărător nu mai putea fi sigur de credinţa celui cu care făcea o tranzacţie… Practica acţiunilor împotriva memoriei morţilor la un interval nelimitat de timp după dispariţia lor a făcut imposibil ca cineva să se mai simtă sigur de proprietatea sa, chiar dacă aceasta aparţinuse familiei sale de generaţii sau dacă fusese cumpărată în timpul vieţii sale.” [34. Lea, 215, 218, 225]

Proprietăţile puteau fi confiscate şi de la cei morţi. Mormintele lor erau deschise şi oasele scoase afară şi arse – erau pedepsiţi astfel post-mortem pentru erezie. Apoi, proprietăţile lor erau luate cu forţa de la moştenitorii lor legali. [35. Coulton, 132, 148]

Dacă o persoană afla că urmează să fie arestată şi încerca să îşi vândă proprietăţile, sau să se sinucidă înainte de a fi torturată, proprietatea sa era oricum confiscată de inchizitori, pentru că un eretic nu avea dreptul să facă tranzacţii legale, iar un sinucigaş nu putea încredinţa proprietatea lui nimănui. Tot ce avea era confiscat de Biserică. Dacă acuzatul fugea din ţară, era judecat şi condamnat în lipsă. Familia sa rămânea săracă lipită, şi nimeni nu avea curajul să îi ajute rudele de frică să nu atragă suspiciunea inchizitorilor.

Inchiziţia a stabilit o lege a proprietăţii cu privire la sinucigaşi, iar aceasta a rămas în vigoare în cele mai multe ţări europene şi în insulele britanice până în 1870. [36. H. Smith, 418]

Inchizitorii puteau da, de asemenea, amenzi foarte mari. Uneori amenzile erau lipsite de sens, din moment ce tot ce avea un eretic era confiscat de biserică; dar inchizitorii au inventat o clasă de eretici fără vină numiţi “inculpaţi”, “ale căror erezii puteau fi doar vorbe aruncate în vânt.”Aceştia erau doar amendaţi pentru neglijenţa lor.[37. Lea, 169]

Sistemul amenzilor ajungea adesea să funcţioneze ca un sitem de taxe de protecţie, inchizitorii puteau “schimba pedeapsa corporală cu pedeapsa asupra buzunarului”, aşa cum s-a exprimat Scot, şi erau foarte mulţi cei care alegeau să plătească taxe de protecţie anuale pentru a scăpa de persecuţie. [38. Scot, 27]

inquisition

O persoană care se opunea sau încerca să le stea inchizitorilor în cale era excomunicată pe loc, şi după un an era “dată, fără nici o altă procedură, instituţiilor seculare pentru a fi arsă pe rug, fără vreun process şi fără să fie iertată.”

Nimeni nu era achitat.

Dacă o confesiune nu putea fi obţinută – caz extrem de rar din cauza torturilor-, atunci sentinţa se considera „nedovedită”. Chiar şi aşa, prizonierul putea fi ţinut oricât în închisoare, în caz că noi dovezi ar fi apărut, sau noi metode de tortură s-ar fi dovedit eficiente. [39. Lea, 45, 149]

Dacă o victimă rezista tuturor torturilor şi supravieţuia, ceea ce nu s-a pomenit vreodată, tot nu era eliberată. Putea fi condamnată la închisoare pe viaţă pentru „încăpăţânare”.

Procesul unei femei acuzată de vrăjitorie sau al cuiva acuzat de erezie era o bătaie de joc. Acuzatul nu avea dreptul la avocat să se apere; Papa Bonifaciu a decretat că procesele trebuie să fie „simple, fără gălăgie şi fără vreo formă de apărare.” [40. H. Smith, 284]

Dovezile erau acceptate chiar şi de la martori care nu aveau voie să depună mărturie legal în alte procese, cum ar fi criminali condamnaţi, alţi eretici, chiar şi minori, unii chiar de 2 ani.

Inchizitorul Bodin „evalua depoziţiile copiilor pentru că la vârsta lor fragedă ei ar fi putut fi uşor convinşi sau forţaţi să mărturisească.” [41. Robbins, 229, 554]

Un martor care îşi retrăgea depoziţia era acuzat de sperjur, dar depoziţia sa rămânea probă la dosar. [42. H. Smith, 284]

Acestea erau procedurile Inchiziţiei în cazul proceselor.

1. Procesul era secret.

2. Zvonurile şi bârfele erau acceptate ca dovezi ale vinovăţiei.

3. Acuzatul nu era informat ce anume îl incrimina şi nu avea dreptul legal la un avocat al apărării.

4. Martorii erau secreţi.

5. Sperjurul, excomunicările, sau copiii puteau depune mărturie împotriva vrăjitoarelor.

6. Nici o dovadă favorabilă sau un martor care să vorbească în favoarea acuzatului nu era acceptat la proces. În orice caz, oricine ar fi vorbit în apărarea celui acuzat de erezie ar fi fost arestat imediat ca şi complice.

7. Tortura era folosită întotdeauna, fără limite sau durată sau o limită a intensităţii ei. Chiar dacă acuzatul mărturisea înainte de a fi torturat, tot era supus torturii pentru „a valida” confesiunea sa. Dacă acuzatul murea în timpul torturii, inchizitorii notau că diavolul i-a rupt gâtul în închisoare.

8. Acuzatul era forţat să confirme sub tortură toate numele „complicilor” care îi erau sugerate de judecători.

9. Nici o persoană acuzată nu a fost vreodată declarată nevinovată. [43. Robbins, 13-14]

Oficial, regula era că un acuzat nu putea fi torturat decât o singură dată. Dar, printr-o interpretare semantică, tortura putea fi „continuată” de oricâte ori dorea inchizitorul, uneori chiar şi pe parcursul mai multor ani, pentru că pauzele dintre torturi erau considerate „suspendări” şi nu ale încetării torturii. Există documente care arată că unele victime au fost torturate mai mult de 50 de ori. [44. H. Smith, 287; Robbins, 304]

Manualul inchizitorilor, Malleus Maleficarum, spunea că o femeie acuzată de vrăjitorie trebuie torturată „des şi frecvent. Dacă după ce a fost torturată cum se cuvine, femeia refuza să mărturisească adevărul, atunci inchizitorul trebuie să îi arate alte instrumente de tortură şi să-i spună că va fi torturată şi cu acelea dacă nu va mărturisi. Dacă nici teroarea indusă nu ar fi făcut-o să mărturisească, atunci tortura trebuia continuată.”

Dacă tot nu mărturisea, „nu trebuia să fie lăsată să plece, ci trebuia lăsată să zacă în mizeria închisorilor încă un an, timp în care trebuia să fie torturată şi interogată foarte des, cu precădere în zilele sfinte.” [45. Kramer & Sprenger, 226, 249]

AgathaTorturePiombo-e

O altă regulă oficială spunea că biserica nu trebuie să verse sânge. Prin urmare, victimele erau predate tribunalelor seculare (civile) pentru a fi executate. Această procedură se numea „relaxarea” sau „abandonarea victimelor. Era însoţită de un apel la iertare: „Te predăm din mâinile tribunalului nostru bisericesc în mâinile celui secular. Dar în mod sincer ne rugăm ca tribunalul secular să aibă milă în aplicarea sentinţei, şi că nu va fi vărsare se sânge sau pericol de moarte.” [46. Coulton, 168-69]

Acest apel era formalitatea cea mai lipsită de greutate, pentru că scopul ei era să absolve biserica de responsabilitatea vărsării de sânge. De fapt, „predarea către braţul secular” era în mod irevocabil o condamnare la moarte, pe care tribunalele seculare erau obligate să o pună în aplicare. Să aibă „milă” în aplicarea sentinţei însemna că biserica îşi dă permisiunea ca victima care urma să fie arsă pe rug să fie sugrumată înainte, dar acest lucru nu se întâmpla mai niciodată. [47. H. Smith, 290]

Istoria a fost pusă în ordine de istoricii bisericii care au pretins chiar că biserica „nu a participat la pedepsirea corporală a ereticilor.” Eufemismele bisericeşti au forţat autorităţile civile să ia asupra lor vina care era de fapt a bisericii. Magistraţilor li se ordona să ducă la îndeplinire condamnarea la moarte, sub ameninţarea că, dacă nu se vor supune, vor fi excomunicaţi şi arestaţi.

Logica lipsită de orice remuşcare a Stântului Thomas Aquinas a făcut de la sine evident faptul că puterea seculară nu putea să evite executarea unui eretic…. Singura pedeapsă recunoscută de biserică ca fiind suficientă pentru erezie era arderea pe rug. Dacă un conducător era excomunicat şi nu mai putea fi obligat legal să ducă la îndeplinire sarcinile sale, tot nu scăpa de obligaţia supremă, în calea căreia nu putea sta nimic… Fapt e că biserica nu doar că a definit vina şi a forţat aplicarea pedepsei, dar a şi creat crima ca atare.” [48. Lea, 231, 233, 237]

Ficţiunea nevinovăţiei bisericii a fost expusă printr-o bulă a Papei Leo al X-lea emisă în 1521. Senatul Veneţiei a refuzat să pună în aplicare foarte multe execuţii comandate de Inchiziţie. Atunci Papa i-a scris nunţiului papal: „Declarăm acum şi îţi ordonăm să ceri Senatului Veneţiei, Ducelui şi celorlalţi nobili să nu mai intervină în aceste procese, ci, să fie prompţi, fără să schimbe sau să verifice sentinţele pronunţate de judecătorii bisericeşti, şi să le execute numaidecât. Dacă nu vor să procedeze aşa sau dacă refuză Inchiziţia, atunci le vei aplica sancţiunile Bisericii şi alte metode legale necesare. La acest ordin, nimeni nu poate face apel.” [49. Robbins, 305]

Un decret publicat în 1599 spunea că judecătorii erau obligaţi sub pedeapsa unui păcat de moarte să execute vrăjitoarele; oricine s-ar fi opus pedepsirii acestora la moarte devenea imediat complicele lor. [50. Pepper & Wilcock, 150]

Inchizitorii îşi păzeau cu mare atenţie hârtiile de oricine nu făcea parte din Inchiziţie. [51. Coulton, 119]

Odată, magistraţii din Brescia s-au opus arderii pe rug a mai multor vrăjitoare fără să fi examinat înainte dosarele din procesele bisericeşti în urma cărora au fost condamnate. Dar inchizitorii au ascuns dosarele pentru a nu pune judecătorii mâna pe ele, iar Papa a declarat că reţinerea magistraţilor în a aplica pedeapsa e o insultă la adresa credinţei. „A ordonat ca toţi magistraţii să fie excomunicaţi, dacă în 6 zile nu le executau pe femeile condamnate.” [52. Lea, 235]

Chiar şi dacă erau secrete, dosarele erau adesea falsificate. Inchizitorii aveau anumiţi termeni pentru tot ce făceau. De exemplu, când torturau spuneau că victimele lor „râdeau” când chipurile li se deformau de durere; sau că „dormeau” când leşinau din cauza torturii.

Cei care mureau în timp ce erau torturaţi ori „se sinuciseră” ori fuseseră omorâţi de diavol.

După ce mărturisea în timpul torturii, acuzatul era obligat să repete confesiunea în afara camerei în care fusese torturat, ştiind că s-ar întoarce imediat pe masa de tortură dacă nu se supunea. Oricum, oficial, confesiunea sa era înregistrată ca fiind dată „de bună voie şi spontan, fără nici o presiune sau de teama cuiva”, iar documentele tribunalelor susţineau că acuzatul ar fi mărturisit fără să fi fost torturat. Uneori, confesiunile erau descrise ca fiind „voluntare”, dacă erau obţinute după o singură etapă a torturii. [53. Robbins, 108, 269, 482-83, 540]

Un grefier bisericesc din Pamiers a scris cu seninătate că un acuzat a făcut mărturisirea „de bună voie după ce a fost coborât de pe masa de tortură”. [54. Coulton, 156]

Unele victime erau trecute ca „mărturisind fără tortură” după ce au fost tortutate numai cu un instrument, o presă făcută din ţepuşi de fier cu care erau zdrobite picioarele victimei.

Friedrich von Spee, un iesuit care a fost însărcinat să le facă pe vrăjitoare să mărturisească şi a prins milă faţă de cum erau chinuite, a scris despre această practică: „Şi mai susţin că „aşa ceva e confesiune fără tortură”! Ce fel de discernământ pot să aibă cei care nu au nici un fel de înţelegere pentru asemenea dureri? Cum e posibil ca oameni atât de educaţi să judece şi să decidă ce e bine şi rău când ei nu pot înţelege limbajul, jargonul de specialişti al inchizitorilor?”

În lucrarea sa Cautio Criminalis, von Spee a scris:

De ce sunteţi atât de obsedaţi să găsiţi vrăjitorii? Vă arăt eu imediat unde puteţi să le găsiţi. Luaţi-i pe Capucini, pe Iesuiţi şi pe oricare din alte culte şi torturaţi-i: vor mărturisi. Dacă unii neagă acuzaţiile, repetaţi torturile până când vor mărturisi. Dacă unii dintre ei totuşi nu recunosc, exorcizaţi-i, dar continuaţi să-i torturaţi: vor ceda. Dacă nu credeţi, luaţi orice slujitor al bisericii, orice doctor, orice episcop, faceţi la fel şi ei vor mărturisi.” [55. Shumaker, 62, Bromberg, 61]

Un alt slujitor al Bisericii, Bernard Delicieux, a fost excomunicat, arestat, torturat şi ars de viu pentru că şi-a exprimat opinia că Sf. Petru şi Sf. Pavel, dacă ar fi fost torturaţi de Inchiziţie, ar fi fost cu siguranţă şi ei condamnaţi pentru erezie. [56. Lea unabridged, 214; Coulton, 216]

Inchizitorii au fost puşi cu totul deasupra legii seculare de către Papa Inocenţiu al IV-lea prin bula sa din 1252, Ad extirpanda. [57. Lea, 33]

Fiecare conducător şi cetăţean trebuia să îi ajute pe inchizitori sub ameninţarea excomunicării. Refuzul lor de-a-i ajuta punea întreaga comunitate în care trăiau sub interdicţia bisericii, sau biserica îi obliga pe toţi localnicii să plătească amenzi imense. Orice individ care era amendat de Inchiziţie putea fi ţinut în închisoare până plătea sau până murea. Tortura a fost oficial recunoscută ca procedură de lucru în 1257 şi a rămas o metodă legală la care biserica a apelat încă 500 de ani. A fost abolită de Papa Pius al VII-lea în 1816. [58. Robbins, 269]

Victimele făcute de biserică în aceşti 500 de ani sunt literalmente fără număr. Arderile pe rug au fost doar începutul pedepselor. Au urmat cei sfâşiaţi de vii, familiile victimelor care au murit de foame, un număr necunoscut de sinucideri, un număr necunoscut de oameni linşaţi, sute de mii, poate milioane care au murit în cruciadele papale împotriva grupurilor de eretici.

În ţările protestante au urmat vânătorile de vrăjitoare din perioada de sfârşit a renaşterii, care nu au avut oficial nici o legătură cu Inchiziţia, dar care în mod sigur au fost inspirate de metodele ei.

Cronicarul din Treves a relatat că în anul 1586, întreaga populaţie de sex feminin din două sate a fost omorâtă de inchizitori, cu excepţia a două femei, care au fost lăsate în viaţă. [59. Summers, G.W., 486-87]

Două alte sate au fost distruse cu totul şi rase de pe faţa pământului. [60. Robbins, 219]

În 1589, 133 de femei – dintr-o populaţie totală de 12.000 de oameni – au fost arse pe rug într-o singură zi în Quedlinburg. Henri Boguet a spus că în 1590 „aproape toată Germania a fost ocupată cu ridicarea rugurilor pentru arderea vrăjitoarelor, iar Elveţia a fost obligată să şteargă de pe faţa pământului multe sate din cauza acuzaţiilor de vrăjitorie. Cei care călătoreau în Lorraine au văzut mii şi mii de ruguri pe care vrăjitoarele erau arse de vii.” [61. Shumaker, 61]

În 1524, 1000 de vrăjitoare au fost ucise la Como. [62. W. Scott, 170] În Strasbourg au fost arse de vii 5000 de femei într-un interval de 20 de ani. [63. Robbins, 219]

Senatul din Savoy a condamnat în masă 800 de vrăjitoare într-un singur proces. Parame a declarat că peste 30.000 de femei au fost arse de vii în secolul al 15-lea. [64. Coulton, 263]

Nicholas Remy a spus că el personal a condamnat 800 de vrăjitoare în 15 ani şi că numai într-un singur an a forţat 16 vrăjitoare să se sinucidă. Un episcop din Bamberg a declarat că a condamnat 600 de vrăjitoare în 10 ani; un episcop din Nancy – 800 în 16 ani; un episcop din Wurtzburg – 1900 de vrăjitoare în 5 ani. 500 au fost executate pe parcursul a 3 luni în Geneva şi 400 într-o singură zi la Toulouse. În oraşul Treves au fost arse de vii 7.000 de vrăjitoare.

2251076368_5fa1f69409

Prelatul luteral Benedict Carpzov, care a susţinut că a citit biblia de 53 de ori, a condamnat la moarte 20.000 de oameni pentru că îl idolatrizau pe diavol. Chiar şi Anglia, relativ mai permisivă, a omorât 30.000 de vrăjitoare între 1542 şi 1736. Masacrele au continuat în toată Europa Creştină timp de 500 de ani. [65. H. Smith, 292-93]

Arderile pe rug în masă în peninsula Iberică erau cunoscute ca auto-da-fe (acte de credinţă).

Asemenea arderi de rug în masă aveau loc o dată pe lună, în medie, de regulă duminica, sau după o sărbătoare religioasă când toată lumea era liberă şi putea să asiste la pedeapsa colectivă; cine refuza să vadă arderile în rug era considerat suspect.

Uneori şi spectatorii erau invitaţi să participe la pedepsele colective – iar diversiunea a fost genial numită – „bărbierirea noilor creştini.” Adică, cei care fuseseră condamnaţi de Inchiziţie să fie arşi pe rug, înainte trebuia să fie lăsaţi fără păr. Acest lucru însemna că le era ars părul de pe cap şi bărbile. [66. Plaidy, 1 57]

O estimare generală a arderilor de vii în Germania e sugerată de observaţia unui vizitator în oraşul Wolfenbuttel în 1590: erau atâtea ruguri pe care erau arse vrăjitoarele încât ai fi zis că e o pădure.

Călăul creştin Neisse din Silesia a inventat un cuptor în care a prăjit de vii 42 de femei şi copile într-un singur an. Pe parcursul a 9 ani, a prăjit de vii peste 1000 de oameni, inclusiv copii de 2 sau 4 ani. [67. Robbins, 554-55]

Inchizitorii aveau puterea să se absolve de păcate unul pe altul, să-i absolve de păcate pe militari, pe cei care torturau, pe călăi, şi să şteagă păcatul de sânge al victimelor acestora, fie că victimele erau omorâte în închisoare, în camera de tortură, sau arse pe rug. [68. Lea, 77]

Inchizitorii le-au obligat de asemenea pe vrăjitoarele condamnate la moarte să recite următoarele: „Îi iert pe toţi bărbaţii, mai ales pe preoţi şi pe magistraţi, de orice vină de a-mi fi vărsat propriul meu sânge. Fie ca sângele meu să fie asupra capului meu.”

Unele vrăjitoare au fost făcute chiar să nege confesiunile obţinute de la ele în urma torturii, ca fiind o dorinţă de sinucidere: „Fiind ademenită de diavol am inventat acea mărturisire cu scopul de a-mi distruge viaţa, fiind sătulă de ea, şi dorind mai degrabă să mor decât să trăiesc.”

Aceste declamări abjecte erau spuse înainte ca victimele să fie duse la rug, pentru că era o practică obişnuită ca în drumul spre rug, vrăjitoarele să fie reduse la tăcere: ori li se punea un căluş de lemn în gură, ori li se tăia limba pentru a le împiedica să vorbească cu mulţimea. [69. Robbins, 105; Lea, 248]

Inchizitorii nu au vrut să le dea vrăjitoarelor nici o şansă să dezvăluie că în închisoare fuseseră violate, practica obişnuită a celor care le torturau şi a asistenţilor lor în timpul „percheziţiei preliminare” din arest. [70. Robbins, 592]

Curioasa moralitate a acelor timpuri a făcut ca furia oamenilor să fie stârnită de „nelegiuirile sexuale”, deşi spectacolul hidos al chinuirii unor oameni era acceptat fără obiecţii prea mari.

Localnicii din Toulouse au strâns dovezi împotriva unui inchizitor pe numele său Foulques de Saint-George pentru a arăta că aresta femei doar cu singurul scop de a le viola. [71. Lea unabridged, 302]

Aparent acest lucru era considerat mai rău decât torturarea lor.

Unele documente arată că celor care torturau femei li se permitea să-şi facă poftele cu ele atâta timp cât erau discreţi să nu se afle ce făcuseră. În ziua în care la Quedlinburg, 133 de vrăjitoare au fost arse pe rug, patru altele au dispărut în mod inexplicabil. „Patru fete frumoase nu au ajuns la rug, călăul care urma să le ardă de vii a mărturisit că diavolul le-a făcut dispărute.” [72. Robbins, 219] Nu au mai fost văzute niciodată. E uşor de imaginat cine a fost acel „diavol” şi ce au păţit bietele fete înainte de a fi ucise.

E greu de pus la îndoială că unul dintre motivele principale care a stat în spatele vânătorii de vrăjitoare a avut legătură cu sadismul sexual.

Cei care le torturau pe femei găseau plăcere să le sfâşie sânii şi organele genitale cu cleşti, cuţite, sau cu fierul înroşit.

Conform regulamentelor Inchiziţiei, copilele puteau fi şi ele acuzate şi tortuate pentru vrăjitorie de la 9 ani şi jumătate, pe când băieţii puteau fi acuzaţi doar după ce împlineau 10 ani şi jumătate.

Vânătoarea de vrăjitoare în general a fost direcţionată împotriva femeilor şi fetelor, iar abjecta lipsă de apărare a femeilor închise şi torturate le făcea mereu victimele abuzurilor sexuale precum şi a tot felul de alte abuzuri.

Spre sfârşitul secolului al 14-lea, a devenit o regulă ca deţinutele închise în celule izolate şi singure (de obicei femei) să fie vizitate adesea de „catolici zeloşi” (întotdeauna bărbaţi, femeile nu aveau voie niciodată să meargă să le vadă). [73. Lea, 99, 183]

Un judecător al Inchiziţiei, Dietrich Flade, şi-a respins cu scârbă munca de-o viaţă şi a avut curajul să spună public că mărturisirile smulse victimelor sale erau false, pentru că erau obţinute când acestea erau deja în agonie. Arhiepiscopul care era superiorul său l-a arestat pe Flade şi l-a dat pe mâna inchizitorilor să-l tortureze până când a declarat că şi-a vândut sufletul lui Satana. După această confesiune, Flade a fost ars de viu. [74. H. Smith, 292]

Un alt oficial care a avut de suferit pentru că a vorbit liber a fost Peter, dirijorul corului din Paris, care a spus că Inchiziţia îi şantaja pe bogaţi şi că acuza fără nici o dovadă şi aresta „anumite doamne cinstite” pentru că refuzau „să cedeze avansurilor preoţilor.” [75. Coulton, 38]

Magistraţii civili care au criticat Inchiziţia se trezeau şi ei înşişi răpiţi şi aruncaţi în carceră. Când guvernatorul de Albi şi-a apărat oamenii împotriva inchizitorilor în 1306, inchizitorii au falsificat scrisori pe care le-au „descoperit” în arhivele bisericii pentru a-l putea înlătura din funcţie, pe motiv că bunicul său ar fi fost un eretic condamnat de biserică. [76. Lea, 76]

În mod previzibil, inchizitorii se temeau pentru viaţa lor. În public mergeau doar însoţiţi de gărzi înarmate până-n dinţi. Unii inchizitori erau escortaţi de mici armate de tâlhari, care sub aripa protectoare a inchiziţiei, puteau face literalmente orice: puteau fura, puteau ucide, puteau viola, legea nu se putea atinge de ei.[77. Lea, 77-79; Coulton, 293.]

Mulţi inchizitori purtau armură pe sub sutane şi puneau pe cineva să le guste mâncarea, de teamă să nu fie otrăviţi. Inchizitorul preferat al lui Torquemada, Pedro Arbues, a fost asasinat de rudele unor victime de-ale sale în Aragon când şi-a lăsat gărzile înarmate la intrarea în biserică şi s-a îndreptat spre altar pentru a primi împărtăşania. În secolul al 19-lea, Pedro Arbues a fost canonizat şi făcut sfânt de Papa Pius al IX-lea. [78. Reinach, 3 1 2. Irene]

Un alt inchizitor-sfânt a fost Petre Martirul (Piero da Verona), al cărui caz nu a fost niciodată explicat cum trebuie. Acţiona cu atâta fanatism în Lombardia încât chiar şi biserica ajunsese să se ruşineze de el; aparent clerul a decis că era mai folositor mort decât viu. În 1252 a fost asasinat, şi într-un an a fost canonizat: cea mai rapidă sanctificare. Ucigaşii săi au fost prinşi, dar nu au fost puşi sub acuzare. Unul dintre ei a ajuns mai târziu şi el inchizitor. Altul a aderat la ordinul Dominican, a murit de bătrâneşte şi a fost canonizat ca Sfântul Acerinus; portretul său a apărut într-o biserică dedicată lui Petre Martirul în 1505. Un alt ucigaş a fost arestat şi închis de Inchiziţie la 43 de ani după crimă, posibil pentru că începuse să vorbească prea multe. [79. Lea unabridged, 376]

Un alt caz ciudat e cel al unui eretic care-aproape a fost făcut sfânt, Armanno Pongilupo, un oficila de rang înalt din secta Catharană din Ferrara în secolul al 13-lea. Pretinzând că ar fi un catolic devotat, Pongilupo îi ajuta în secret pe ereticii închişi. A mimat pietatea catolică atât de bine încât după moartea sa, catolicii i-au dedicat un altar şi i-au pictat chipul pe icoane; a fost înhumat într-un mormânt magnific în catedrală; circulau legende despre cum vindecase bolnavi, ologi, orbi. Cetăţenii din Ferrara au cerut să fie canonizat, dar biserica a refuzat, şi a ordonat în schimb ca oasele sale să fie dezgropate şi să fie arse pentru erezie. Localnicii din  Ferrara au refuzat să se supună ordinului bisericii. Catedrala a fost plasată sub interdicţie şi personalul său bisericesc a fost excomunicat. Disputa legată de Pongilupo s-a lungit pentru 33 de ani după moartea sa. În cele din urmă, inchizitorul Guido da Vincenza a pus capăt scandalului: a deshumat mormântul şi i-a ars oasele lui Pongilupo. Altarul dedicat de credincioşi lui a fost ars, iar urmaşii săi au fost deposedaţi de proprietăţi care au intrat în posesia bisericii. După ce a rezolvat astfel acest scandal, Guido a fost făcut episcop de Ferrara. [80. Lea unabridged, 390]

Inchiziţia nu a fost creată pentru a face dreptate: a fost organizată pentru a îmbogăţi biserica şi pentru a-i reduce la tăcerere pe criticii ei.

Lea spune:

Toate măsurile de precauţie pe care experienţa umană le-a arătat a fi necesare în cazul procedurilor judiciare chiar şi cele mai simple au fost în mod deliberat puse deoparte în cazurile care picau pe mâna Inchiziţiei, unde viaţa şi reputaţia şi proprietatea a 3 generaţii erau afectate. Orice îndoială a fost lămurită în „favoarea credinţei”. Dacă aceste procese ar fi fost publice, poate ar fi putut exista un anumit control asupra acestui sistem odios, dar Inchiziţia s-a ţinut la adăpost de public, a adoptat o secretomanie misterioasă şi îngrozitoare până după ce sentinţa era pronunţată şi era gata să înfricoşeze mulţimea prin ceremoniile înspăimântătoare ale auto da fe-urilor.” [81. Lea, 101-2]

Inchiziţia a rămas activă până în1834, mai ales în America Centrală şi de Sud, unde nativii „păgâni” erau torturaţi şi arşi de vii pentru crime împotriva dreptei credinţe, cum ar fi faptul că nu o împărtăşeau. [82. Plaidy, 165]

Cronicari maiaşi din America Centrală scriau: „Înainte să vină aici spaniolii, nu existau tâlhării şi violenţe. Invazia Spaniolă a fost începutul birurilor, începutul taxelor bisericeşti, începutul vrajbei.” [83. von Hagen, 61]

Părinţii catolici ai misiunii de la San Francisco au ars de vii multe femei indiene ca „vrăjitoare” înainte ca triburile să fie suficient de subjugate în a putea accepta cuvântul lui dumnezeu. [84. Briffault 3, 519]

Lea spune: „Un inchizitor se pare că era o parte necesară a personalului misionarilor.” [85. Lea, 51]

Chiar şi în acest secol, autorităţile catolice au încercat să prezinte Inchiziţia într-o lumină bună şi nemeritată. Cardinalul Lepicier, în mod explicit sprijinit de Papa Pius al X-lea, a declarat că domnia terorii din partea bisericii a fost corectă pentru că a fost a bisericii. „Faptul brut că Biserica, din propria ei autoritate, a judecat ereticii şi i-a condamnat la moarte arată că într-adevăr ea avea dreptul să omoare. … Cine îndrăzneşte să spună că biserica a greşit într-o chestiune atât de serioasă ca aceasta?” [86. Coulton, 69]

De fapt, foarte mulţi au îndrăznit să spună că biserica a greşit.

Leland a scris: „Când oamenii cred, sau sunt făcuţi să creadă într-un lucru atât de mult încât să ajungă să tortureze ca nişte diavoli şi să omoare sute de mii de alţi oameni, cele mai multe victime fiind femei femei sărace fără apărare, ca să nu mai spunem şi câţi copii au omorât, atunci devine o chestiune de cea mai mare importanţă pentru toată umanitatea să spună dacă un asemenea sistem sau cod care a permis aşa ceva a fost corect sau nu.” [87. Leland, 250]

Antropologistul Jules Henry a spus: „Religia organizată, care se imaginează pe sine ca pe mama compasiunii, şi-a pierdut de mult dreptul de a se mai asocia cu compasiunea în urma sistemului organizat de cruzime.” [88. Henry, 422]

Coulton a spus despre Inchiziţie: „Rar oferă istoria exemple mai clare despre efectele demoralizante pe care puterea absolută le are asupra oamenilor obişnuiţi.” [89. Coulton, 129]

Iar Vetter a arătat că acest sistem care a provocat atâtea orori poate fi încă periculos:

Poate spune cineva că instituţiile religioase au fost mai umane în procesul consolidării puterii lor decât maşinăriile seculare de putere? Pofta pentru masacre arătată de urmaşii Profetului a fost depăşită de cea a creştinilor care i-au lichidat pe păgâni şi pe eretici…. Moştenirea culturală a trecutului şi a generaţiilor contemporane de dictatori politici oferă material interesant pentru speculaţii. Mussolini, Franco, Salazar, Hitler, Peron şi aproape fără nici  o excepţie toţi dictatorii din America Latină au fost sau sunt Romano-Catolici, cel puţin au primit educaţie şi au fost crescuţi în spiritul acestei religii. Chiar şi Stalin a fost educat pentru preoţie de o biserică la fel de tiranică. În faţa acestor fapte, cineva trebuie măcar să se întrebe care ar putea fi cauzele acestor comporamente… Atât în Islam, cât şi în Creştinism, credincioşii naivi au fost învăţaţi lungi perioade de timp că era datoria lor să-i masacreze pe necredincioşi, sau pe cei care nu acceptau să creadă în versiunea lor personală a poruncilor cereşti. Nici unii nici alţii nu s-au răzgândit asupra acestor învăţăminte, pur şi simplu azi li s-au luat puterile de a mai comite asemenea crime.” [90.Vetter,411,510, 518]

E tulburător când realizezi că asemenea puteri de a comite crime ar putea fi oricând revigorate. Edictele prin care a fost creată Inchiziţia nu au fost niciodată anulate. Oficial, sunt încă parte din credinţa catolică, şi au fost invocate pentru a oferi justificare pentru anumite practici chiar şi până în 1969. [91. Holmes, 45]

Julian Huxley deplânge „doctrina pestilenţială asupra căreia toate bisericile insistă – aceea că o lipsă de încredere onestă în credinţele lor mai mult sau mai puţin aiuritoare e o ofensă morală… care ar merita să fie pedepsită la fel cum sunt pedepsite crimele sau tâlhăriile.”

În opinia sa, cele mai rele viziuni asupra iadului ar păli pe lângă tabloul complet al sângeroasei istorii a Creştinismului. [92. H. Smith, 392-93]

O astfel de istorie trebuie ţinută minte mereu, în baza vechii înţelepciuni că “cine nu-şi cunoaşte istoria e condamnat să o repete.””

„The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets”– BARBARA G. WALKER

sursa: http://ia700402.us.archive.org/35/items/womansencycloped00walkrich/womansencycloped00walkrich.pdf

Advertisements
This entry was posted in Inchiziţia Creştină and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s