CAPITOULUL 1: RĂDĂCINILE TIRANIEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

Capitolul 2: RĂDĂCINILE TIRANIEI, anii 100 – 400 era noastră

“Cei care au căutat să obţină controlul asupra spriritualităţii, să restricţioneze relaţiile oamenilor cu Dumnezeu au câştigat vizibilitate şi putere în primele secole ale erei creştine.

Credinţele lor au format o platformă ideologică pentru ceea ce numim faţa întunecată a istoriei bisericii creştine.

Loiali unei credinţe într-o supremaţie unică, aceşti drept-credincioși creştini erau convinşi că frica şi supunerea faţă de o autoritate ierarhică erau obligatorii şi imperative. Nu toţi creştinii au fost de acord cu ei.

De fapt, contrar istoriei convenţionale a creştinismului în primele sale secole, care sunt prezentate oficial ca fiind o perioadă de armonie şi unitate, primii creştini se contraziceau unii pe alţii aproape în legătură cu orice – de la natura lui Dumnezeu şi rolul bărbaţilor şi femeilor până la modul prin care divinitatea putea fi cunoscută, la căile prin care se ajungea la dumnezeire şi mântuire.

Poate cel mai important pentru gruparea creștinilor care a ajuns să triumfe – numiți aici ”creștini ortodocși” sau drept-creștini (termenul orthodox e folosit în această carte cu referire la ideologia tradițională din cadrul celor mai multe culte ale creștinismului, și nu la o biserică sau la un cult anume) – a fost credința într-o supremație singulară, credința că divinitatea se manifestă numai într-o singură imagine, într-o singură reprezentare.

Credința într-un singur Dumnezeu era radical diferită de credința larg răspândită atunci, conform căreia divinitatea se putea manifesta în forme și reprezentări multiple. Pe măsură ce oamenii au început să creadă că Dumnezeu nu poate avea decât o singură reprezentare, la fel au început să creadă că ce e valoros sau divin la oameni poate avea tot un singur chip, o singură reprezentare.

Diferitele tipuri de oameni, rase, clase sau credințe sunt aranjate în funcție de gândirea că unele sunt mai bune decât altele.

Chiar și noțiunea de a avea opinii diferite care să existe armonios a început să fie percepută ca ceva străin de om: a început să devină necesar ca una să o domine și să fie superioară celeilalte.

Într-o asemea structură a credinței, Dumnezeu e înțeles ca o formă unică dominând din vârful unei ierarhii a cărei existență e fundamentată nu pe iubire și sprijin, ci pe frică.

Biblia în mod obsesiv îi obligă pe oameni să se teamă de Dumnezeu:

Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.” (Ecclesiastul , 12:13)

”A binecuvântat pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari.” (Psalmul 113)

Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” (Evanghelia după Luca 12:5)

În secolul al 3-lea, părintele bisericii, Tertullian, nu-și putea imagina cum Dumnezeu ar fi putut să existe fără a comanda supușilor să se teamă de el:

Dar cum poți să iubești, fără teama că nu iubești? Cu siguranță (un asemenea Dumnezeu) nu e nici Tatăl tău, față de care iubirea ta e o datorie care izvorăște din frică din cauza puterilor Lui; nici nu e Domnul tău pe care ar trebui să-L iubești pentru umanitatea Sa și să ai teamă față de el ca învățător al tău.” (nota 4)

Modul în care oamenii își formează credința față de Dumnezeu determină modul în care acei oameni văd conviețuirea într-o societate.

Așa cum spun rugăciunile către Domnul, voia lui Dumnezeu ”trebuie să fie (făcută) pe pământ așa cum e și în ceruri.”

Creștinii ortodocși credeau că oamenii trebuie să se teamă de conducătorii lor pe pământ la fel cum se temeau de Dumnezeu.

În secolul al 4-lea, Sf. John Chrysostom a descris necesitatea absolută pentru frică: ”...dacă ar fi să lipsești lumea de magistrați și de frica pe care aceștia o impun, casele, orașele și națiunile s-ar prăbuși unele peste alte într-o confuzie totală, nu ar mai fi nimeni care, amenințându-i cu frica de pedeapsă, să-i reprime, sau să-i ponegrească sau să-i convingă să fie liniștiți.” (nota 5)

Pentru drept-credincioşi, frica a fost văzută ca esențială pentru păstrarea ordinii. Creștinii, cum a fost cazul lui Marcion în secolul al 2-lea, au insistat că natura miloasă, iertătoare și iubitoare a lui Dumnezeu nu se potrivește cu dreapta credință. În ochii drept-credincioșilor creștini, Dumnezeu trebuia să fie în mod necesar iute la mânie și neiertător în a impune disciplina și în a pedepsi.

Tertullian a scris următoarele:  ”Acum, dacă (Dumnezeul lui Marcion) ar putea fi bănuit că nu are nevoie de dușmani, că nu cunoaște mânia, că nu poate distruge sau răni, dacă s-ar abține de la aceste lucruri atunci când își exercită puterea, atunci nu pot să-mi dau seama cum orice sistem de disciplină – inclusiv unul total – ar putea să aibă legătură cu natura lui. (nota 6)

Gânditorii au sugerat că prima comandă a credinței creștine — ”Cred într-unul Dumnezeu, Părinte Atotputernic, Creatorul Cerurilor și Pământului” — a fost prima dată scrisă pentru a-i opri pe adepții lui Marcian punând accentul pe natura monoteistă și de judecător a lui Dumnezeu. (nota 7)

Drept-credincioșii creștini au dat mare importanță autorității singulare a episcopului în ierarhia preoțească, insistând asupra distincției între preoțime și lumea laică. Așa cum în ceruri există un singur Dumnezeu, a declarat în primul secol al erei noastre episcopul Ignatius din Antioch, așa și pe pământ nu poate exista decât un singur episcop (conducător) al Bisericii. (nota 8)

Așa cum episcopul vostru conduce în locul lui Dumnezeu, așa conduc și preoții voștri în locul apostolilor,” a scris el. ”În afara lor, nu există biserică.” (nota 9)

Asemenea credințe și comportamente nu erau însă împărtășite de toți creștinii. Ortodocșii au insistat asupra ierarhiei într-un asemenea hal încât un creștin Gnostic a scris despre ei:

Vor să-i comande pe alții, vor să-și impună unii altora ambițiile lor pline de vanitate. Sunt însetați de a avea putere asupra celorlalți, fiecare dintre ei imaginându-și că e superior celuilalt.” (nota 10)

Nu toți creștinii au acceptat credința într-o unică divinitate. Unii creștini gnostici îl vedeau pe Dumnezeu ca având mai multe forme de manifestare, mai multe fețe, ca având și o latură masculină și o latură feminină. Unii vedeau divinitatea ca fiind o dualitate: o parte fiind ”Inefabilul, Profunzimea, Primul Tată”, în timp ce cealaltă parte era ”Grația, Tăcerea, Pântecul și Mama tuturor”. (nota 11)

În lucrarea gnostică Apocryphon of John, Dumnezeu își face apariția spunând: ”Eu sunt Tatăl, eu sunt Mama, eu sunt Copilul.” (nota 12)

Theodotus, un învățător Gnostic, a spus: ”Fiecare ajunge să-l cunoască pe Domnul în propriul său fel, și nu toți în același fel.” (nota 13)

Pentru a-i elimina pe creștinii gnostici din biserica ortodoxă, în al doilea secol Irenaeus i-a încurajat pe creștini să-și mărturisească credința în Dumnezeu Tatăl într-o singură limbă. (nota 14)

Fără credința într-o supremație unică, însemna că gnosticii creștini respingeau și ordinea ierarhică și stricta ierarhizare a puterii din interiorul bisericii. În contrast cu ortodoxul Ignatius din Antioch care credea că ierarhizarea episcop-preot-diacon reflecta ierarhia divină, (nota 15), unii creștini gnostici nu făceau nici o diferență între preoțime și lumea laică, și cu atât mai mult nu îi priveau pe unii preoți ca fiind superiori altora.

Tertullian i-a descris aşa pe gnostici: “Deci azi un om e episcop şi mâine alt om e episcop. Cel care e diacon azi, mâine e cititor la strană. Cel care e preot azi mâine e un mirean oarecare. Pentru că aceştia cred că şi mirenii pot face ce face preoţimea!”(nota 16)

Și:

”… au drepturi egale între ei, se ascultă unii pe alții şi îşi vorbesc de la egal la egal – chiar și pe păgâni îi ascultă dacă se întâmplă să fie în preajma lor… Și mai și împărtășesc sărutul păcii cu oricine se întâlnesc.” (nota17)

În structura credinței ortodoxe, nu exista înțelegere pentru împărțirea autorității și a supremației între cele două sexe: unul trebuia neapărat să fie superior altuia. Cum Dumnezeu era imaginat ca fiind de natură masculină, creştinii ortodocşi au ajuns să impună supremaţia masculină ca fiind o extensie firească a ierarhiei divine. Sf. Augustin a scris la începutul secolului al 5-lea: “Trebuie să concluzionăm că soţul e făcut să comande soţiei sale, aşa cum spiritul comandă cărnii.” (nota 18)

În prima scrisoare către Corintieni, Sf. Pavel a încercat să explice motivaţia pentru impunerea supremaţiei masculine:  “Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.(Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 12:8-9)

Chiar şi în 1977, Papa Paul al VI-lea a explicat că femeile nu au voie să îmbrace haine preoţeşti pentru că “Domnul a fost bărbat.” (nota 20)

Drept-credincioșii au început să le atribuie femeilor rolul de supuse. În prima epistolă către Timotei, Sf.Pavel spune:  Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva.”(Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2: 11-13)

În secolul al 4-lea, când călugării creştini au omorât-o pe marea gânditoare Hypatia cu cioburi de oală, Sf. Cyril a explicat că (această crimă) a fost necesară pentru că ea era o femeie samavolnică pentru că a îndrăznit, împotriva voinţei lui Dumnezeu, să îi înveţe pe bărbaţi. (nota 22)

La începuturile creştinismului, unii creştini au respins inclusiv ideea că Dumnezeu ar fi exclusiv bărbat, şi s-au împotrivit conceptului de supremaţie masculină.

Un asemenea grup, cunoscut sub numele de Esseni, ale căror scrieri au fost găsite în mare parte în peşterile de la Marea Moartă, credeau că divinitatea avea o latură feminină.

În Biblia Păcii a essenilor, Iisus spune: “Urmaţi-mă în împărăţia îngerilor Mamei noastre…” (nota 23)

Un text al gnosticilor vorbeşte despre Eva, fiica Sofiei, care ar fi creat lumina, îl naşte pe Adam: “[Eva] a spus: “Adam, respiră!” Ridică-te de pe pământ!” Imediat, cuvântul ei a devenit faptă. Şi atunci când Adam s-a ridicat în picioare, a şi deschis ochii. Când a văzut-o, a spus: “Ţie îţi voi spune “mama celor vii” pentru că tu eşti cea care mi-ai dat viaţă.” (nota 24)

Nu toate femeile creştine, la început, au acceptat că trebuie să fie supuse bărbaţilor.

În timp ce gnosticii aveau păreri foarte diferite, o parte dintre scrierile lor se refereau la Maria Magdalena ca la una dintre cele mai importante figuri ale creştinismului timpuriu. Unii credeau că ea a fost prima care l-a văzut pe Iisus înviat şi că a pus la îndoială autoritatea lui Petru de la începutul ierarhiei bisericii.

Tertullian a fost îngrozit de rolul pe care femeile îl aveau în gândirea gnosticilor:

„Femeile ereticilor, cât de neruşinate sunt! Au îndrăzneala să predea, să te contrazică, să facă exorcisme, să vindece – poate chiar şi să boteze!”(nota 25)

Un alt motiv de conflict între creştini avea de-a face cu natura adevărului şi cum un individ putea să îl cunoască.

Mare parte din această dispută s-a concentrat în jurul chestiunii învierii lui Iisus, şi dacă a fost trupul fizic al lui Cristos care s-a ridicat din morţi sau spiritul său. Creştinii ortodocşi au susţinut că a fost trupul fizic al lui Cristos care a înviat, pentru a folosi cuvintele lui Tertullian, „sângele a început să curgă prin trupul său,” (nota 26)

Ei credeau că din moment ce trupul fizic al lui Cristos a înviat, înălţarea la cer a putut avea loc o singură dată, fără a putea fi repetată.

Ortodocşii credeau că despre Iisus se putea învăţa numai de la cei care au fost martorii învierii lui, Apostolii, sau acei bărbaţi pe care ei i-au numit succesorii lui. Această credinţă a asigurat puterea şi autoritatea doar unui număr restrâns de bărbaţi. (nota 27)

Şi au blocat alte căi prin care cineva ar fi putut să îl descopere pe Dumnezeu. Creştinii ortodocşi, catolici („universali”) au pretins că ei sunt succesorii numiţi de Apostoli şi, prin urmare, numai ei puteau fi cei care puteau transmite mesajul lui Dumnezeu.

Episcopul Irenaeus a declarat: „E datoria oricărui creştin să se supună preoţilor Bisericii… Ei sunt cei care au fost numiţi succesori de către Apostoli; ei, împreună cu succesoratul episcopatului, sunt cei care au primit harul adevărului.” (nota 28)

Chiar şi azi, Papa spune că autoritatea şi supremaţia sa se trag direct de la Petru, „primul dintre Apostoli”, din moment ce a fost „primul martor al înălţării la cer”. (nota 29)

Unii gnostici, oricum, spuneau că credinţa în înălţarea la cer a trupului lui Cristos şi nu a spiritului său era „credinţa nebunilor”. (nota 30)

Ei puneau la îndoială că cineva ar fi putut să vadă corpul lui Iisus readus la viaţă la fel şi afirmaţia că Petru a fost primul care a fost martorul învierii lui Cristos.

Chiar şi evangheliile canonizate ale lui Marcu şi Ioan povestesc cum Iisus a apărut nu în faţa lui Petru sau a apostolilor ci în faţa Mariei Magdalena. (nota 31)

Când Iisus îi spune Mariei Magdalena „Nu mă atinge” (nota 32) unii susţin că acest lucru înseamnă că Iisus apăruse într-o formă spirituală şi nu materială, fizică.

Credinţa că spiritul lui Iisus a înviat însemna că oricine, indiferent de rangul ei sau al lui, putea „să-l vadă pe Domnul” în vise sau în viziuni.

Oricine putea să aibă aceeaşi autoritate ca cea a Apostolilor. (nota 33)

Oricine putea să aibă acces la Dumnezeu şi să-şi dezvolte o relaţie personală cu Dumnezeu.

Creştinii nu erau de acord unii cu alţii în ceea ce privea însăşi natura adevărului.

Pentru ortodocşi, care credeau că natura adevărului putea veni numai de la cei numiţi de Apostoli, adevărul era static şi imuabil pentru eternitate. Fusese arătat numai odată la învierea lui Iisus. Prin urmare, ei credeau că cineva îl putea cunoaşte pe Dumnezeu numai prin intermediul Bisericii, şi nu printr-o căutare personală, nu printr-o experienţă personală. Credinţa oarbă era considerată mai importantă decât înţelegerea personală.

Episcopul Irenaeus le-a cerut credincioşilor să nu caute răspunsuri „pe care ar putea să le găsească fiecare pentru sine”, ci să accepte credinţa conform căreia Biserica îi învaţă adevărul care astfel poate fi „clar, fără echivoc şi înţeles de toată lumea în mod armonios.” (nota 34)

El a scris: „Dacă nu putem descoperi explicaţiile tuturor celor scrise în Scripturi… ar trebui să lăsăm astfel de lucruri lui Dumnezeu care ne-a creat, fiind aproape siguri că scripturile sunt într-adevăr perfecte.” (nota 35)

Tertullian a susţinut: „Nu vrem să avem nici un fel de dispută după ce am ajuns să-l cunoaştem pe Iisus Cristos, nici o cercetare după ce am cunoscut bucuria scripturilor! Cu credinţa noastră, nu mai avem nevoie să credem nimic altceva!” (nota 36)

Adică, Biserica cerea acceptarea fără nici o îndoială şi supunerea faţă de orice ar fi predicat preoţii ei. Într-adevăr, creştinii ortodocşi credeau că o căutare riguroasă a adevărului şi o înţelegere a lui era o erezie.

După cum a scris Tertullian: „Am învăţat această regulă… de la Cristos, şi nu avem nici o îndoială asupra ei decât asupra celor pe care le aduc ereziile, şi asupra celor care îi fac pe oameni să fie eretici.” (nota 37)

Şi:

„Dar pe ce bază sunt ereticii străini şi duşmani ai apostolilor, dacă nu pe cea a diferenţei din învăţăturile lor, la care fiecare individ a ajuns în felul său sau?” (nota 38)

Din moment ce ortodocşii credeau că adevărul poate fi cunoscut numai de la succesorii Apostolilor, un credincios putea să ajungă la adevăr doar acceptând învăţăturile bisericii cu credinţă oarbă, fără urmă de îndoială.

Oricum alţii erau convinşi că a crede în spiritul lui Cristos şi în prezenţa sa putea fi o experienţă trăită de oricine oricând, şi considerau că adevărul are o natură dinamică şi care se răspândeşte de la sine.

Unii gnostici credeau că adevărul şi Gnosis, „cunoaşterea” puteau fi găsite nu prin ceea ce predica biserica, ci prin sinele fiecăruia. Auto-cunoaşterea ar fi fost cea care ducea la Dumnezeu. Un învăţător gnostic, Monoimus, a scris:

Caută-l (pe Dumnezeu) plecând de la tine însuţi… Învaţă de unde vin tristeţea, bucuria, iubirea, ura… Dacă vei studia cu atenţie aceste chestiuni, îl vei găsi în tine însuţi.” (nota 39)

În primul secol, Simon Magus îi învăţa pe ceilalţi că în fiecare fiinţă umană se află „o putere nemărginită, care… e izvorul universului.” (nota 40)

Calea către învăţare implica nu doar acceptarea a ceea ce spunea Biserica despre credinţă, ci o căutare neobosită a fiecăruia pentru cunoaştere. Textul unui gnostic spunea: „sufletul raţional care e neobosit în a se îmbogăţi cu cunoaştere… acela ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu.” (nota 41)

Aceşti creştini credeau că auto-explorarea era obligatorie pentru spiritualitatea oricui. În cartea gnosticilor Gospel According to Thomas, Iisus spunea:

„Dacă vei cunoaşte ce e în interiorul tău, atunci ceea ce vei cunoaşte te va salva. Dacă nu cunoşti ce e înăuntrul tău, atunci ceea ce nu vei cunoaşte te va distruge.” (nota 42)

Gnosticii credeau că numai căutarea de a cunoaşte va alunga ignoranţa, aceasta fiind cea care făcea ca existenţa umană să fie un coşmar în care omul era prins în capcana „nenumăratelor iluzii” şi ajungea astfel să trăiască „teroarea şi confuzia instabilităţii, a îndoielii, şi a separării de ceilalţi.” (nota 43)

„Biblia adevărului” gnosticilor spunea: „ignoranţa… a născut suferinţa şi teroarea. Iar chinul s-a răspândit ca o ceaţă şi nimeni nu mai putea să vadă nimic.” (nota 44)

Căutarea fiecăruia de se cunoaşte pe sine putea aduce cunoaştere şi înţelepciune şi putea să alunge această ignoranţă. Gnosticii credeau că Iisus a încurajat cunoaşterea de sine. Iisus a spus: „Căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Evanghelia după Matei, 7:7) şi „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Evanghelia după Luca, 17:21)

Aşa cum ortodocşii încercau să controleze adevărul, aşa doreau să controleze strict şi cine putea să îl transmită mai departe.

La început, creştinii nu se înţelegeau deloc unii cu alţii în privinţa rolului bisericii. Creştinii gnostici, care puneau preţ pe cunoaşterea de sine, credeau că structura bisericii trebuia să rămână flexibilă, în timp ce creştinii ortodocşi insistau asupra înregimentării tuturor într-o singură biserică. (nota 46) Episcopul Irenaeus susţinea că nu putea exista decât o singură biserică şi că în afara acestei biserici, „nu există salvare.” (nota 47) El a spus că Biserica „e poarta de intrare în viaţă, toate celelalte (biserici) sunt mincinoase şi hoaţe.” (nota 48)

Ignatius, episcopul din Antioch, a scris: „Să fie clar pentru toată lumea: dacă cineva nu vine în faţa altarului, atunci nu poate primi hrana lui Dumnezeu.” (nota 49)

Iar Clement, episcopul Romei între anii 90-100 era noastră, a susţinut că Dumnezeu e singurul care comandă ordinea lumii, că El e cel care comandă legea, care îi pedepseşte pe rebeli şi îi răsplăteşte pe cei supuşi, şi că autoritatea Sa e delegată conducătorilor Bisericii.

Clement a mers până acolo încât a susţinut că oricine nu s-ar supune acestor autorităţi numite de divinitate i s-ar împotrivi însuşi lui Dumnezeu Însuşi şi ar trebui să fie pedepsit cu moartea. (nota 50)

Cu mult înainte ca încercarea bisericii de a obţine controlul asupra spiritualităţii să îşi facă efectele devastatoare, rădăcinile tiraniei bisericii deveniseră deja evidente în ideologia primilor creştini ortodocşi.

Credinţa lor într-o supremaţie unică mărginea calea prin care putea fi înţeles Dumnezeu şi a eliminat orice reprezentare a unei supremaţii împărtăşite. A încurajat o structură autoritară, bazată pe frică, şi care a împărţit oamenii în superiori şi inferiori, a reprimat dezvoltarea lor personală, şi le-a pretins supunere totală.

Deşi creştinii ortodocşi erau doar una din multele secte ale creştinismului, în câteva secole ei au ajuns să distrugă diversitatea de credinţe şi idei din creştinismul timpuriu.

Credinţele creştinilor ortodocşi au devenit sinonime cu însuşi creştinismul.

Note pentru primul capitol – RĂDĂCINILE TIRANIEI

1. Ecclesiastes 12:13.

2. Psalms 128.

3. Luke 12:5.

4. Tertullianus against Marcion, Book I, Ch. XXVII. Ante-Nicene Christian

Library (Edinburgh: T&T Clark)

5. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988) 92.

6. Tertullianus against Marcion, Book I, Ch. XXVI.

7. Elaine Pagels, The Gnostic Gospels (New York: Random House, 1979) 28.

8. Ibid., 35.

9. Ignatius, Magnesians VI and Trallians III. Ante-Nicene Christian Library (Edinburgh: T&T Clark)

10. “Tripartite Tractate” I,5 79.21-32 from The Nag Hammadi Library, James M.

Robinson, Director (New York: Harper & Row, 1977) 69.

11. Pagels, The Gnostic Gospels, 50.

12. The Secret Teachings of Jesus, translated by Marvin W. Meyer (New York:

Random House, 1984) 56.

13. The Excerpta Ex Theodoto of Clement of Alexandria, translated by Robert

Pierce Casey (London: Christophers, 1934) 59.

14. Irenaeus Against Heresies, 4.33.3.

15. Ignatius, Magnesians VI and Trallians III.

16. Pagels, The Gnostic Gospels, 42-43.

17. Ibid., 42.

18. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 113-114.

19. I Corinthians 11:8-9.

20. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row,

1987) 131-132.

21. I Timothy 2:11-13.

22. Riane Eisler, The Chalice and the Blade, 132-133.

23. The Essene Gospel of Peace, edited and translated by Edmond Bordeaux

Szekely (San Diego: Academy of Creative Living, 1971) 7.

24. “On the Origin of the World” II. 116.2-8 from The Nag Hammadi Library, 172.

25. Tertullian, “On Prescription Against Heretics” Chapter XLI, Ante-Nicene

Fathers; Translations of the Writings of the Fathers down to A.A. 325, Vol.

III (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1951) 263.

26. Tertullian, “On the Flesh of Christ” Chapter V, Ibid., 525.

27. Pagels, The Gnostic Gospels, 10 and Hans von Campenhausen Ecclesiastical

Authority and Spiritual Power: In the Church of the First Three Centuries,

Translated by J.A. Baker (Stanford University Press, 1969) 18-24.

28. Irenaeus Against Heresies, 4.26.2. Volume I (Buffalo: The Christian

Literature Publishing Co., 1885)

29. Pagels, The Gnostic Gospels, 11.

30. Ibid., 11.

31. Mark 16:9, John 20:11-17.

32. John 20:17.

33. Pagels, The Gnostic Gospels, 3-17.

34. Irenaeus Against Heresies, 2.27.1-2.

35. Ibid., 2.27.2.

36. Tertullian, “On Prescription Against Heretics” Chapter VII, 246.

37. Ibid., Chapter XIII, 249.

38. Ibid., Chapter XXXVII, 261.

39. Pagels, The Gnostic Gospels, xix-xx.

40. Hippolytus Philosophumena 6.9, Volume II, Translated by F. Legge (London:

Society For Promoting Christian Knowledge, 1921) 5.

41. “Authoritative Teaching” VI, 3 34.32-35.2 from The Nag Hammadi Library, 283.

42. Pagels, The Gnostic Gospels, 126.

43. “The Gospel of Truth” 29.2-6 from The Nag Hammadi Library, 43.

44. “The Gospel of Truth” 17.10-15 from The Nag Hammadi Library, 40.

45. Matthew 7:7 and Luke 17:21.

46. Pagels, The Gnostic Gospels, 25.

47. Ibid., xxiii.

48. Irenaeus Against Heresies, 3.4.1.

49. Ignatius, Ephesians V

50. Pagels, The Gnostic Gospels, 34.”

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s