CAPITOUL 2: MANEVRE POLITICE: CUM AU FOST CONVINŞI ROMANII SĂ ACCEPTE CREŞTINISMUL

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOUL 2: MANEVRE POLITICE: CUM AU FOST CONVINŞI ROMANII SĂ ACCEPTE CREŞTINISMUL

Anii 200 – 500 Era Noastră

“Creştinismul îşi datorează o mare parte din succesul său manevrelor politice făcute de primii creştini ortodocşi. Ei au reuşit să transforme creştinismul dintr-un cult minuscul şi detestat în religia oficială a Imperiului Roman.

Scopul lor a fost să creeze ceea ce Episcopul Irenaeus a numit „biserica catolică răspândită în toată lumea, până la capătul pământului.” (nota 1)

Pentru a-şi îndeplini scopul au folosit orice mijoace. Au revizuit scrierile creştine şi şi-au modificat principiile pentru a face creştinismul mai acceptabil.

Au fost codoşii autorităţilor Romane. Au inclus în creştinism tradiţii păgâne.

Creştinii ortodocşi s-au făcut plăcuţi Imperiului, nu ca o religie care ar fi încurajat cunoaşterea şi spiritualitatea, ci mai degrabă ca una care a făcut ordine şi a impus conformitate în imperiul aflat în declin.

În schimb, guvernanţii Romani le-au garantat creştinilor ortodocşi privilegii fără precedent, permiţând astfel Bisericii creştine să devină exact acel tip de putere autoritară căreia i s-a opus în primul rând Iisus.

A face creştinismul acceptabil nu era de ici-colo: creştinii erau detestaţi în Imperiul Roman.

Romanii i-au inclus fără mari bătăi de cap pe noii zei şi zeiţe în panteonul lor în speranţa că îşi vor asigura lor înşile o mai mare protecţie şi securitate.

Edictul de la Milano din 313 Era Noastră, de exemplu, garanta tuturor libertate religioasă astfel încât „orice divinitate ar fi din ceruri să fie binevoitoare şi înţelegătoare faţă de noi şi faţă de toţi cei care se supun autorităţii sale.” (nota 2)

Însă creştinii credeau că în ceruri se afla doar Dumnezeul lor, şi numai el, şi au refuzat să Îi permită să fie slujit împreună cu alţi zei.

Când au refuzat să jure loialitate panteonului zeilor din Imperiul Roman, creştinii au fost văzuţi ca trădători ai statului Roman. De când împăraţii romani începuseră să se vadă pe ei înşişi ca divini, loialitatea faţă de zeii romani simboliza simultan şi loialitatea faţă de statul Roman.

Comportamentul creştinilor era de aşa natură că romanii ajungeau să îi deteste foarte uşor. Episcopul Irenaeus a declarat, de exemplu, „Noi nu avem nevoie de nici o lege pentru că deja suntem deasupra ei prin statutul divin al comportamentului nostru.” (nota 3)

Documente din jurul anilor 200 arată cât îi detestau romanii pe creştini:

…sunt nişte indivizi „dintre cei mai mizerabili cu putinţă”, o bandă de „bărbaţi ignoranţi şi femei credule”, care „cu toate întâlnirile lor în timpul nopţii, posturile lor solemne şi mâncarea lor de nemâncat sunt nişte oameni secretoşi şi cărora le place să trăiască în obscuritate”, „îi scuipă pe zei şi râd de cele sfinte…” (nota 4)

Şi totuşi, în ciuda acestor lucruri, creştinii au câştigat nu numai acceptul dar şi puterea de a-şi impune religia ca fiind cea oficială în imperiului Roman, în timpul domniei împăratului Constantin, în secolul al 4-lea.

Ortodocşii au folosit mijloace politice de mare efect pentru a ajunge aici.

Şi-au construit organizaţia nu pentru a încuraja spiritualitatea, ci pentru a putea controla mase largi de oameni. Au simplificat condiţiile de primire a noilor credincioşi. Biserica Catolică a decis că oricine făcea o mărturisire de credinţă, accepta botezul, participa la rugăciuni, se supunea ierarhiei bisericii şi „credea că nu există decât unul şi un singur adevăr – acela al apostolilor, care e transmis de biserică” putea fi creştin. (nota 5)

Aşa cum a scris un istoric, asemenea criterii sugerează că „pentru a atinge salvarea, un ignorant nu avea nevoie decât să creadă, fără să înţeleagă ce anume crede, şi doar să se supună autorităţilor.” (nota 6)

Ortodocşii au ignorat argumentul că un creştin adevărat ar fi trebuit să se poarte ca atare şi să arate maturitate, şi nu doar să participe la ritualuri.

Unii creştini gnostici, de exemplu, au insistat că Iisus a spus: “După faptele lor îi veţi cunoaşte…” (nota 7)

Botezul nu făcea pe cineva creștin, spuneau ei, din moment ce mulți oameni ”intră în apă și ies din ea fără să fi primit nici o taină.” (nota 8)

Standardele simple ale ortodocșilor, însă, le permiteau mai uşor să-şi mărească numărul de recruţi.

Creştinii ortodocşi au alcătuit Biblia nu pentru a cuprinde toate evangheliile într-o singură carte, ci mai degrabă pentu a încuraja uniformitatea.

Din diversitatea de evanghelii creştine, în jurul anului 180 era noastră, episcopul Irenaeus a selectat prima listă de scrieri care vor forma Noul Testament de astăzi.

Între 393 şi 397, episcopul Athanasius a alcătuit o listă similară de evanghelii care a fost ratificată de consiliul bisericesc de la Hippo şi de la Cartagia. (nota 9)

Interzicând şi arzând celelalte scrieri, care nu au fost cuprinse în biblia oficială, Biserica Catolică a lăsat impresia că actuala Biblie ar fi cea adevărată şi că numai cele 4 evanghelii canonizate au reprezentat doctrina creştină originală.

Şi cu toate acestea, în anul 450, Theodore din Cyrrhus a declarat că, numai în dioceza sa, circulau 200 de evanghelii diferite. (nota 10)

Chiar şi Enciclopedia Catolică admite astăzi că “ideea unui singur Nou Testament, clar de la început şi acceptat de toată lumea nu are nici o bază istorică.” (nota 11)

Dincolo de faptul că a selectat doar anumite evanghelii care vor fi cuprinse în Biblie, Biserica şi-a revizuit mesajul evanghelic de fiecare dată când traducea această carte.

Filosoful roman Celsus a fost martorul falsificării scrierilor creştine în secolul al doilea şi a spus despre revizionişti:

Unii dintre ei, cum erau beţi, inventau viziuni din capul lor, şi au modificat scrierile originale ale evangheliei, pentru a putea să respingă obiecţiile care erau aduse la adresa ei.” (nota 12)

Enciclopedia Catolică recunoaşte că “în toate capitolele, falsificarea şi interpretarea, precum şi ignoranţa au produs o deformare (a Evangheliilor) pe o scară foarte mare.” (nota 13)

În ciuda interdicţiilor bisericii ca cercetarea originilor evangheliilor să nu mai poată fi făcută, învăţaţii au putut arăta că cele 4 evanghelii canonizate au fost prelucrate şi modificate. (nota 14)

În timp ce biserica pretindea că adevărul avea o natură statică şi că nu a fost revelat decât o singură dată, mereu găsea motive pentru a-l adapta noilor cerinţe.

Încercările de uniformitate nu au reuşit întru totul. Chiar şi cele 4 evanghelii canonizate se contrazic una pe cealaltă.

Evanghelia lui Matei spune că Iisus era un aristocrat care descindea din David prin neamul lui Solomon, în timp ce evanghelia după Luca spune că Iisus provenea din clasa de jos, iar evanghelia după Marcu spune că Iisus s-a născut în familia unui tâmplar sărac.

La naşterea sa, Iisus a fost vizitat de magi, potrivit lui Matei, dar potrivit lui Luca, a fost vizitat de păstori.

La moartea lui Iisus, evanghelia după Matei susţine că ultimele cuvinte ale lui Iisus au fost “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Dar, potrivit lui Luca, Iisus ar fi spus: “Tată, în mâinile tale îmi las sufletul.” Iar Evanghelia după Ioan scrie că a spus sec: “S-a terminat.” (nota 15)

Autorii “Sfântul Sânge, Sfântul Graal” întreabă “Cum ar putea evangheliile să fie de necontestat când ele se contrazic una pe alta?” (nota 16)

Totuşi, împăratul roman Constantin a ţinut cont de insistenţa bisericii asupra uniformităţii. Constantin, un bărbat care şi-a executat propriul fiu şi a fiert-o de vie pe soţia sa (nota 17), vedea în creştinism o cale pragmatică pentru a-şi întări puterea militară şi pentru a uni vastul Imperiu Roman, care începuse să se destrame.

Legenda spune că împăratul Constantin ar fi avut un vis care l-a determinat să accepte creştinismul. În acel vis ar fi văzut o cruce apărând pe cer şi pe care erau scrise cuvintele: “Sub acest semn vei învinge.”

c2 constantin

În timp ce el personal s-a convertit la creştinism doar pe patul de moarte, Constantin a recunoscut creştinismul ca oferindu-i mijloacele de a pune capăt disputelor din interiorul Imperiului Roman şi astfel a decretat că creştinismul va fi religia oficială a Imperiului.

Creştinii ortodocşi au avut grijă ca creştinismul să nu fie asociat cu nici o formă de insurgenţă sau răzmeriţă politică. Cel mai probabil ei au denaturat adevărul implicării politice a lui Iisus, susţinând că evreii şi nu romanii ar fi fost cei responsabili de moartea sa.

Bibliile canonizate în mod suspect ignoră adevărul rezistenţei din ce în ce mai dârze a evreilor sub ocupaţia romană a Iudeii în timpul vieţii lui Iisus. Există o singură excepţie de la această linie: evanghelia după Luca povesteşte că acest bărbat (Iisus) ducea poporul nostru pe o cale greşită şi că le-a interzis (evreilor) să plătească birurile către Cezar. (nota 18)

La mai puţin de 40 de ani de la moartea lui Iisus, tensiunile dintre evreii aflaţi sub ocupaţia imperiului şi armata romană au ecaladat într-un război violent şi sângeros.

Iisus era probabil implicat activ în problemele comunităţii sale atât ca lider politic, cât şi ca unul spiritual.

Termenul Cristos, şi în greacă şi în ebraică era folosit pentru a desemna statutul unui rege sau al unui lider politic. (nota 19)

Ţinând cont de contextul politic din acea vreme, e mult mai probabil ca romanii – şi nu evreii – să-l fi ucis din cauza activităţii sale împotriva lor.

Crucificarea era pedeapsa standard aplicată de romani pentru nesupunere şi crucea era un simbol al rezistenţei evreilor sub ocupaţia romanilor. (nota 20)

Aruncând vina asupra evreilor pentru moartea lui Iisus a fost foarte probabil un mijloc convenabil pentru a ascunde implicarea politică a lui Iisus împotriva romanilor şi pentru a disocia creştinismul de orice formă de rebeliune politică. (nota 21)

c2 iisus

Odată ce creştinismul a prins putere, ortodocşii au permis împăratului roman să influenţeze direct doctrina creştină. Pentru a pune capăt disputelor ideologice din interiorul Bisericii, Constantin a convocat şi a prezidat primul consiliu ecumenic de la Niceea din 325.

În cartea sa, “Ereticii”, Walter Nigg descrie modul în care s-a ajuns la un consens:

“Constantin, care privea disputele religioase numai dintr-un punct de vedere politic, a impus unanimitatea, dându-i afară pe episcopii care nu au vrut să adere la noul rol al credinţei. Astfel a putut să spună că s-a atins unitatea. “A fost la urma urmei ceva ce nu s-a mai pomenit – ca o credinţă universală să fie instituită numai prin autoritatea împăratului, care, ca novice nici măcar nu primise taina euharistului şi era total lipsit de har pentru a putea prezida peste cele mai înalte mistere ale credinţei. Nici un episcop nu a scos un cuvânt în faţa acestei monstruozităţi.” (nota 22)

Decizia politică luată la Consiliul de la Niceea a făcut din credinţa niceeană un mijloc de a păstra intactă credinţa într-o unică divinitate, în timp ce permitea integrarea lui Iisus ca reprezentarea a lui Dumnezeu. Iisus nu mai trebuia considerat muritor; era o latură a lui Dumnezeu şi putea fi înţeles ca Tată, Fiu, şi Duh Sfânt. Această nouă sfântă trinitate imita de fapt o mai veche reprezentare a divinităţii, care întruchipa valoarea naturii diferite a acesteia.

c2 trinitatea

De exemplu, viziunea lui Dumnezeu în Cartea Secretă a lui Ioan, a gnosticilor, “Eu sunt Tatăl, eu sunt Mama, eu sunt Copilul” (nota 23) ilustra conceptul de sinergie în care întregul era creat ca fiind ceva mai mare decât suma părţilor.

Un alt text numit “Sofia lui Iisus Cristos” povestea despre cum energiile masculine şi feminine au creat prin împreunarea lor “primul născut, un fiu androgin. Numele său masculin era “Prima Născătoare Sofia, Mama Universului”. Unii îi spun “Iubire”. Acum prima născătoare e numită ”Cristos”. (nota 24)

Chiar și Coranul Islamic a confundat trinitatea creștină cu una cu mult mai veche, dinainte de apariția creștinismului, atunci când se referă la trinitatea formată din Dumnezeu, Fecioara Maria și Iisus. (nota 25)

Credința niceeană a stabilit însă o trinitate care susţinea că cele trei naturi ale sale erau una și aceeași, făcând-o unică. Orice referință la sinergie, la energie, la magie care ar fi rezultat din împreunarea a doi oameni diferiți a fost, astfel, pierdută.

Consiliul de la Niceea a eliminat imaginea tatălui, a mamei și a copilului, și a înlocuit termenul ebraic pentru femininul cuvântului spirit, ruah, cu cel din greacă, de genul neutru, pneuma. (nota 26)

Trinitatea era compusă acum din tată, fiu şi un spirit neutru şi lipsit de sex.

Creştinii au descris-o ca fiind formată din trei bărbaţi tineri care aveau aceeași formă și arătau la fel. (nota 27)

Mai târziu, slujbele medievale comparau trinitatea cu ”reflecțiile identice în cioburile unei oglinzi sparte sau cu faptul că apa, zăpada și gheața aveau aceeași compoziție.” (nota 28)

În secolul al 7-lea, doi Papi au interzis cartea unei călugărițe spaniole, Maria d’Agreda, ”Orașul misterios al lui Dumnezeu” pentru că sugera că trinitatea era formată din Dumnezeu, Maria şi Iisus. (nota 29)

Orice aluzie la diferenţa dintre naturile componente ale divinităţii a fost pierdută: divinitatea urma să fie percepută într-o singură reprezentare, ori masculină, ori de gen neutru, dar niciodată feminină.

Cu toatea acestea tocmai credinţa în mai multe reprezentări ale lui Dumnezeu — şi nu unicitatea teologiei creştine —  i-a ajutat pe romani să se obişnuiască cu creştinismul.

Creştinismul semăna cu anumite elemente din credinţele romanilor, în special cu venerarea zeului Mitra sau Mitraismul. Ca “Protector al Imperiului”, (nota 30), Mithra era foarte apropiat de zeii soarelui, Helios and Apollo. Ziua de naştere a lui Mithra, 25 decembrie, în apropierea solstiţiului de iarnă, a devenit ziua de naştere a lui Iisus. Păstorii au asistat la naşterea lui Mithra şi au participat împreună cu Mithra la o ultimă cină înainte ca el să se ducă la ceruri. (nota 31)

Ridicarea la ceruri a lui Mithra, care avea semnificaţia întoarcerii puterii soarelui cu prilejul echinoxului de primăvară, a devenit sărbătoarea creştină de Paşti.

Creştinii au pus mâna pe un templu dedicat lui Mithra, aflat într-o peşteră pe dealul Vaticanului din Roma, şi l-au transformat în sediul Bisericii Catolice.

Titlul mithraic de înalt preot, Pater Patrum, a devenit curând titlul pentru episcopul Romei, Papa. (nota 32)

Părinţii creştinismului au justificat asemănările remarcabile dintre Mithraism şi creştinism ca fiind lucrarea diavolului, şi au declarat că multe dintre legendele vechi şi antice ale Mithraismului ar fi fost plagieri neruşinate ale adevăratei credinţe, cea creştină. (nota 33)

Fără să fie deloc promovată de biserică la început, figura Mariei a devenit idolatrizată ca natura feminină a lui Dumnezeu. Din moment ce creştinismul era foarte asemănător cu Mithraismul, la fel idolatrizarea Mariei a semănat cu idolatrizarea mai multor zeiţe divine dinainte de apariţia Creştinismului, în special cele care promovau tradiţia mamă-fiu cum ar fi Isis-Horus, Juno-Mars, Cybele-Attis, și Neith-Ra. Maria a fost percepută ca fiind mai accesibilă, mai abordabilă și mai umană decât imaginea unui Dumnezeu atotputernic și neiertător.

A fost văzută ca fiind blândă și iertătoare și mult mai dispusă să ajute oamenii în viaţa de zi cu zi. În secolul al 5-lea, istoricul Sozomen a descris-o pe Maria astfel  în cartea sa despre Anastasia din Constantinopol:

O putere divină s-a manisfestat, şi a fost de ajutor şi în viziuni şi în vise, adesea pentru că aducea vindecarea multor boli şi alinare pentru cei afectaţi de o schimbare bruscă în viaţa lor. Această putere i-a fost atribuită Mariei, Mama lui Dumnezeu, Fecioara Sfântă, pentru că ea se manifesta în acest mod.” (nota 34)

Nici Biblia, nici creştinii nu au încurajat idolatrizarea Mariei şi nici nu au recunoscut-o ca fiind sfântă. (nota 35)

Deşi Consiliul de la Niceea a reafirmat că Cristos a fost într-adevăr născut de Fecioara Maria, în al 4-lea secol, Episcopul Epiphanius a exprimat astfel sentimentul creştinilor ortodocşi: “Să fie veneraţi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar nimeni să nu se roage Mariei.” (nota 36)

În primele cinci secole, arta creştină o arăta pe Maria într-o situaţie mai puţin venerabilă şi decât a magilor, cei trei înţelepţi, care purtau veşminte scumpe, în timp ce Maria nu purta nimic de felul acesta. (nota 37)

În secolul al 4-lea, Sf. Chrysostom a acuzat-o pe Maria că ar fi încercat să obţină putere şi să “se facă venerabiă folosindu-se de fiul ei.” (nota 38)

Miminalizând semnificaţia Mariei a fost o modalitate de a descuraja asemănările dintre ea şi alte zeiţe precreştine din antichitate. Episcopul Epiphanius a scris:

Dumnezeu s-a pogorât din ceruri, cuvântul s-a întrucipat în trupul unei Virgine sfinte, nu, cu siguranţă nu această Virgină ar trebui adorată, şi nici nu ar trebui considerată divină, nici nu ar trebui să îi aducem ei sacrificii, nici să permitem ca după atâtea secole femeile să poată deveni preotese…. (Dumnezeu) nu i-a permis nici să boteze, nici să binecuvânteze discipolii, nici nu i-a dat voie să conducă treburile pământeşti.” (nota 39)

Creştinismul, aşa cum l-au înţeles ortodocşii, avea legătură cu puterea unică a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, şi nu avea legătură cu nici un aspect feminin al naturii lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, oamenii au continuat să o venereze pe Maria. Când, în 431, Consiliul de la Ephesus a sugerat că Maria putea fi venerată în tăcere, mulţimile au ieşit pe străzi, într-un delir de bucurie, în procesiuni cu torţe, strigând “Lăudată fie Theotokos (Mama lui Dumnezeu)!” (nota 40)

Templele vechi şi locurile sacre, în trecut dedicate zeiţelor pre-creştine, au fost rededicate sau înlocuite de biserici ridicate în slava Mariei.

În Roma, pe dealul Esquitine biserica Santa Maria Maggiore a înlocuit templul care îi fusese dedicat Sibilei. În apropiere de Panteon, o biserică ridicată în cinstea Mariei a luat locul sanctuarului care fusese dedicat lui Isis, în timp ce o alta a fost construită pe locul unde fusese un templu dedicat Minervei.

Pe Capitoline în Aracoeli, Sfânta Maria a luat locul zeiței feniciene, Tanit.

În Cipru, templele unde era slăvită Afrodita au devenit cu ușurință temple unde era acum slăvită Maria, și care și în această zi sunt numite Panaghia Aphroditessa. (nota 41)

Geoffrey Ashe scrie în cartea sa ”Virgina”:

”La fel ca Sibila, [Maria] avea rolul de a proteja Roma. La fel ca zeiţa Atena, avea rolul de a proteja multe alte oraşe. La fel ca Isis, avea grijă de marinari, devenind şi rămânând numită “Stea a Mării”. La fel ca Juno, avea grijă de femeile însărcinate… Purta pe cap o coroană care semăna cu cea pe care o purta Sibila. Când îl ținea în brațe pe copilul ei pe tron, îi imita pe Isis cu Horus. Avea chiar și unele trăsături care semănau cu ale zeiței Neith.” (nota 42)

Cum Biserica nu a putut opri venerarea naturii feminine a divinității, pur și simplu a renumit-o, i-a dat alt nume.

În mod interesant, versiunea creștină a naturii divinității excludea orice portretizare a unuia dintre cele mai puternice aspecte ale zeițelor precreștine – chipul celei înţelepte. Cele trei chipuri ale divinității feminine erau commune în tradițiile pre-creștine, acela al Virginei, acela al Mamei, și acela al Bătrânei Înţelepte.

Maria le-a întruchipat pe primele două, atât ca Virgină, cât și ca Mamă. Al treilea chip al Înţepetei, care reprezenta punctual culminant al puterii și înțelepciunii divine, a fost exclus din canoanele creștine ale sfinților.

Respingerea de către biserică a Înţeleptei e semnificativă pentru că tocmai această Bătrână Înţeleaptă e cea care mai târziu a ajuns să întruchipeze cel mai mare dușman al Bisericii: vrăjitoarea.

Biserica a tras foloase enorme, făcând compromisuri asupra ideologiei sale și adaptându-și credințele principale. În anul 319, Constantin a emis un decret care scutea preoțimea de serviciul militar și de plata taxelor. (nota 43)

În anul 355, episcopii au decis că tribunalele seculare nu mai aveau voie să-i judece pe preoţi deloc. (nota 44)

În anul 380, împăratul Theodosius a emis un decret care spunea:

Noi credem într-o singură divinitate a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, cuprinsă în conceptul maiestuos al Sfintei Treimi. Ordonăm astfel ca acele persoane care respectă această regulă să fie numite catolici creştini. Ceilalţi, pe care oricum Noi îi considerăm demenţi şi nebuni, vor susţine infamia dogmelor eretice, iar locurile lor de întâlnire nu vor putea fi numite biserici, iar ei vor fi loviţi prima dată de răzbunarea divină și apoi de răzbunarea din propria Noastră inițiativă, pe care Ne-o vom asuma așa cum spune judecata divină.” (nota 45)

Legile lui Theodosiu au stabilit astfel că era ilegal să contrazici biserica.

Iar un alt decret din anul 388 a interzis orice discuție publică pe teme religioase.

Credințele antice, multidimensionale, ale păgânilor au fost interzise în anul 392 și au fost considerate crime.

În anul 401, împăratul Honorius a decretat:

”Fie ca toți cei care acționează împotriva legilor sacre să știe că dacă se ascund în superstițiile lor pline de erezie și dacă mai venerează chiar și cel mai ascuns oracol vor fi pedepsiți cu exilul și prin vărsare de sânge, ca să nu mai fie tentați niciodată să se strângă în astfel de locuri pentru activitățile lor criminale.”(nota 46)

Templele păgâne au fost vandalizate și distruse. În anul 386 un protest în scris trimis guvernului roman despre actele de vandalism ale creștinilor spunea:

”Dacă (acești creștini) aud de un loc care merită tâlhărit, imediat încep să susțină că acolo cineva aduce sacrificii și comite abominații și năvălesc asupra acelui loc. Îi puteți vedea gonind ca nebunii spre acel loc pe acești gardieni ai bunei ordini (pentru că așa își spun), acești tâlhari, dacă tâlhar nu e un cuvânt prea bland, pentru că tâlharii încearcă măcar să ascundă ce au făcut, dar acești oameni, dimpotrivă, se mândresc cu ceea ce fură…Ei cred că ceea ce fură e o răsplată care li se cuvine!” (nota 47)

Déjà în anul 435 apăruse o lege care îl amenința cu moartea pe orice eretic în Imperiul roman. Iudaismul a rămas singura religie căreia i s-a permis să existe prin lege. Cu toate acestea, evreii erau izolați din ce în ce mai mult — apăruseră legi care interziceau căsătoriile dintre evrei și creștini și le pedepseau la fel cum pedepseau adulterul: femeia urma să fie executată. (nota 48)

Biserica triumfase. Credinţa într-un singur chip al lui Dumnezeu a dus la impunerea prin lege a unei singure religii. Creştinii ortodocşi au acţionat mânaţi de propria lor credinţă despre Dumnezeu. Cum îl percepeau pe Dumnezeu ca pe o autoritate care controla situaţia într-o manieră autoritară, aşa şi-au propus şi ei să găsească o cale prin care ei, în numele lui Dumnezeu, să poată exercita acelaşi control autoritar. Pentru a atinge acest scop, au construit o organizaţie care a apelat la guvernul Imperiului Roman, promovând uniformitatea şi obedienţa. După toate probabilităţile, aceşti creştini au mistificat legenda morţii lui Iisus pentru a disocia creştinismul de orice formă de rebeliune împotriva autorităţii romanilor. Au stabilit criterii care le-au permis să recruteze cu uşurinţă mase mari de oameni. Biserica timpurie şi-a compromis ideologia pentru a o adapta la credinţele şi tradiţiile din vremea sa. Prin manevre politice, Biserica a câştigat statutul de religie oficială a Imperiului Roman, beneficiind în acelaşi timp de puterea şi privilegiile seculare.”

Note pentru capitolul 2

1. Elaine Pagels, The Gnostic Gospels (New York: Random House, 1979) 100.

2. John Holland Smith, The Death of Classical Paganism, (New York: Charles Scribner, 1976) 49.

3. St. Irenaeus, Proof of the Apostolic Preaching, translated and annotated by Josephy P. Smith (Westminster, Maryland: The Newman Press, 1952) 106.

4. Smith, The Death of Classical Paganism, 5.

5. Pagels, The Gnostic Gospels, 21.

6. Joel Carmichael, The Birth of Christianity (New York: Hippocrene Books, 1989) 170-171.

7. Pagels, The Gnostic Gospels, 104.

8. Ibid., 104.

9. Michael Baigent, Richard Leigh & Henry Lincoln, Holy Blood, Holy Grail (New York: Dell, 1982) 364, 318.

10. Barbara Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 467.

11. Ibid., 469.

12. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 445.

13. Ibid., 445.

14. Baigent, Leigh, Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, 327-329.

15. Ibid., 317-318.

16. Ibid., 317.

17. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row, 1987) 131.

18. Luke 23:2.

19. Baigent, Leigh, Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, 326-327.

20. Carmichael, The Birth of Christianity, 35, 177, 178.

21. See both Holy Blood, Holy Grail and Joel Carmichael’s The Birth of Christianity for further discussion.

22. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages, Edited and translated by Richard and Clara Winston (New York: Dorset Press, 1962) 127. The quoted material is by E. Schwarz and is taken from the same page of text.

23. The Secret Teachings of Jesus, translated by Marvin W. Meyer (New York: Random House, 1984) 56.

24. “The Sophia of Jesus Christ” III,4, from The Nag Hammadi Library edited by James M. Robinson (New York: Harper & Row, 1977) 217.

25. Geoffrey Ashe, The Virgin: Mary’s Cult and the Re-emergence of the Goddess (London: Arkana, 1976, 1988) 206.

26. Pagels, The Gnostic Gospels, 52.

27. Francis X. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs (New York: Harcourt, Brace & Co., 1952) 257.

28. Robert W. Ackerman, Backgrounds to Medieval English Literature (New York: Random House, 1966) 92.

29. Ashe, The Virgin, 224-225.

30. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 663.

31. Arthur Cotterell, Myths and Legends (New York: MacMillan Publishing Company, 1989) 131.

32. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 663-665.

33. Sir James George Frazer, The Golden Bough Vol.1 abridged edition (New York: Collier Books, 1922) 415.

34. Ashe, The Virgin, 179.

35. Ibid., 8, 125.

36. Ibid., 139, 150-151.

37. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 611.

38. Ashe, The Virgin, 129.

39. Ibid., 151.

40. Ibid., 191.

41. Ibid., 192.

42. Ibid., 192-193.

43. Charles Merrill Smith, The Pearly Gates Syndicate (New York: DoubleDay, 1971) 27-28.

44. J.N. Hillgarth, The Conversion of Western Europe (Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1969) 49.

45. Ibid., 46.

46. Smith, The Death of Classical Paganism, 218.

47. Ibid., 166-167.

48. Hillgarth, The Conversion of Western Europe, 44-48.”

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s