CAPITOLUL 9: ÎNDEPĂRTAREA DE NATURĂ

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 9: ÎNDEPĂRTAREA DE NATURĂ

“Creştinismul a îndepărtat omenirea de natură.

Pe măsură ce oamenii îl percepeau pe Dumnezeu ca pe o entitate unică supremă detaşată de lumea muritorilor, şi-au pierdut respectul pentru natură.

În ochii creştinilor, lumea materială a devenit tărâmul diavolului.

O societate care odinioară sărbătorea natura prin ceremonii dedicate anotimpurilor, acum ajunsese să comemoreze evenimentele biblice care nu aveau nici o legătură cu viaţa de pe pământ.

Sărbătorile şi-au pierdut mult din bucuria lor şi au devenit triste şi mohorâte.

Timpul, care odinioară se credea că e ciclic, la fel ca anotimpurile, acum era perceput ca fiind un fenomen liniar.

Respingând natura ciclică a vieţii, drept-credincioşii creştini au ajuns să se concentreze mai mult asupra morţii decât asupra vieţii.

Viaţa pe pământ a devenit sinonimă cu a trăi în păcat, aşa cum cerea biblia. De exemplu, în Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel (3:5-6) se spune:

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, / Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”

Un mesaj similar se găseşte în Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov (3:14-15):

Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică.”

Pavel îi descrie pe inamicii crucii lui Cristos astfel: „Pântece este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.” (Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel, 3:19)

Mesajul e clar: viaţa pe pământ nu e divină.

Biblia sugerează că Dumnezeu Însuşi a creat antagonismul dintre omenire şi natură. Dumnezeu îl pedepseşte pe Adam pentru că ar fi muşcat din fructul interzis al copacului cunoaşterii. Îi spune lui Adam:

Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! / Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Facerea 3:17-18)

În contrast cu tradiţiile anterioare în care armonia cu natura era privită ca un semn divin, drept-credincioşii creştini au ajuns să creadă că Dumnezeu a lăsat intenţionat pe pământ un mediu ostil şi străin omului.

Natura era văzută ca fiind tărâmul diavolului.

Biserica a ales imaginea lui Pan, zeul grec al naturii, pentru a-l reprezenta pe Diavol.

Omul cu coarne, cu copite, şi cu picioare de ţap fusese asociat cu mai multe imagini reprezentând fertilitatea şi avea un rol esenţial în comunităţile rurale.

Pan era văzut ca oferind îndemnuri celorlalte creaturi mitice de pe pământ despre care se credea că existau în armonie unele cu altele: zânele, elfii, şi spiriduşii.

Priceperea lui Pan de a cânta la nai se credea că umplea pădurile şi păşunile de muzică fermecată. Numele său, „Pan” însemna „totul” şi „pâine”.

Dar, mai ales la sfârşitul mileniului când Biserica a autorizat anumite reprezentări ale Diavolului, Pan a fost demonizat şi a început să fie perceput ca inspirând teroare, sau „panică”. Era imaginea Satanei.

c9 pan

Perceperea naturii ca fiind ruptă de divinitate a afectat modul în care au fost tratate animalele.

În secolul al 13, Thomas Aquinas, a declarat că animalele nu aveau viaţă de apoi, nu aveau drepturi, şi că „aşa cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe pământ, atât viaţa lor cât şi moartea lor trebuia hotărâtă de om.” (nota 5)

Animalele erau adesea văzute ca fiind agenţi ai diavolului. În cartea sa din 1991, „Replenish the Earth”, Lewis Regenstein scrie cum:

„…în 10 secole dinaintea acestui secol, au avut loc procese, torturi şi execuţii (adesea prin spânzurare) a sute de animale, în special în urma sentinţelor unor tribunale bisericeşti care le-au condamnat ca fiind unelte ale diavolului.” (nota 6) 

Inchiziţia a răspândit şi teama că ar exista vârcolaci. (nota 7)

În 1484, Papa Inocent al VII-lea a ordonat oficial ca pisicile din gospodării să fie arse împreună cu vrăjitoarele, o practică ce a durat de-a lungul secolelor pe care s-au întins vânătoarele de vrăjitoare. (nota 8)

Credinţa că animalele erau agenţii diavolului a distrus controlul natural asupra rozătoarelor. Creştinii zeloşi omorau mai ales pisici, lupi, şerpi, vulpi, găini şi cocoşi albi. Din moment ce multe dintre aceste animale aveau rolul lor prin care natura controla populaţia rozătoarelor care mâncau recoltele şi răspândeau ciuma – eradicarea lor a favorizat izbucnirea ciumei. (nota 9)

Pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult, medicii autorizaţi de biserică au ordonat ca pisicile şi câinii să fie ucişi în timpul ciumei, crezând că aşa vor opri răspândirea bolii. (nota 10)

Dimpotrivă, desigur, s-a întâmplat exact pe dos – boala s-a răspândit cu o putere şi mai mare.

Biserica s-a chinuit secole la rând să interzică orice formă de venerare a naturii.

Cultul divinităţii trebuia de acum să aibă loc înăuntrul unor clădiri, departe de natură.

Creştinii au distrus templele în aer liber şi au construit biserici cu acoperişuri. Biserica a condamnat idolatrizarea copacilor şi a primăverii, când oamenii aprindeau lumânări şi decorau copacii înmuguriţi.

În secolul al 6-lea, episcopul Martin de Braga a întrebat:

Dar ce înseamnă aprinderea unei lumânări lângă stânci sau lângă copaci sau lângă fântâni sau la răscruce de drumuri dacă nu venerarea diavolului?” (nota 11)

În 789, Charlemagne a decretat:

Cu privire la copaci, stânci şi primăveri, oriunde oamenii ignoranţi aprind lumânări sau fac gesturi de venerare, să ştie bine că aceste practici sunt diavoliceşti, îngrozitoare faţă de Dumnezeu, şi oriunde vor fi descoperite, vor fi distruse.” (nota 12)

Au început să apară legende pentru a ilustra cum copacii, dumbravele şi natura s-au încredinţat lui Cristos.

În secolul al 5-lea, se spune că Sf. Martin de Tours ar fi stat sub un pin după care a cerut să fie tăiat. Cum copacul se prăbuşea peste el, a făcut semnul crucii şi copacul s-a oprit din cădere, şi şi-a schimbat traiectoria căzând, departe de el.

O poveste similiară apăruse în secolul al 8-lea despre cum misionarul Sf. Boniface din Hesse, în timp ce tăia un stejar bătrân, trunchiul copacului s-ar fi rupt în patru şi ar fi căzut la pământ sub forma unei cruci.

În secolul al 12-lea, un manuscris arată o scenă în care o femeie oarbă taie un copac cu un topor. În ciuda faptului că spiritul copacului încearcă să o oprească, un episcop stă lângă ea şi îi binecuvântează acţiunea. În loc să sufere vreo consecinţă pentru că a distrus copacul, femeia îşi recapătă vederea. (nota 13)

Potrivit acestui tip de folclor, puterile supranaturale de pe pământ s-ar fi supus Dumnezeului celest şi creştin.

Dar, până la reformă şi la vânătoarea de vrăjitoare, cei mai mulţi oameni nu credeau aşa ceva.

Incapabililă să-i convingă de absenţa lui Dumnezeu în lumea naturală, biserica a integrat iniţial în ritualurile sale chiar aspecte ale venerării naturii pe care le condamna, cam la fel cum a dezvoltat magia bisericească atunci când nu a putut să o elimine pe cea păgână.

Imagini ale zeităţelor fertilităţii din antichitate, de obicei masculine, uneori cu coarne, uneori acoperite cu frunze şi vegetaţie şi-au făcut loc în iconografia creştină.

Frunzele au devenit un motiv frecvent în arta creştină. Copacii, care în mod tradiţional erau veneraţi, au apărut acum în curţile bisericilor. (nota 14)

Iar stâlpii din biserici erau sculptaţi pentru a imita trunchiuri de copaci şi poate pentru a sugera chiar miticul copac al vieţii. (nota 15)

În încercarea sa de a-i converti pe oamenii care încă mai credeau că divinitatea se manifesta în natură, biserica a asimilat chiar şi imaginile despre care spunea că au legătură cu diavolul.

SĂRBĂTORILE 

Biserica a adoptat festivalurile păgâne anuale şi sărbătorile, pretinzând că sunt creştine.

Oamenii obişnuiau să marcheze trecerea de la un anotimp la altul prin sărbători şi ritualuri care le ordonau viaţa în funcţie de ciclurile naturii.

Biserica a stabilit că sărbătorile creştine trebuie să coincidă cu tradiţionalele sărbători pentru a face creştinismul mai uşor de acceptat şi de recunoscut.

În timp ce semnificaţia tradiţională a acestor sărbători nu avea nici o legătură cu dreapta credinţă creştină, Biserica a tolerat vechile ritualuri păgâne doar pentru a le putea da noi semnificaţii biblice.

Abia în timpul reformei, dreapta credinţă creştină a insistat ca semnificaţia vechilor sărbători care venerau natura să fie abolită cu totul şi să dispară.

Ciclul anului, schimbarea anotimpurilor şi vârful anotimpurilor, pe vremuri aveau o foarte mare importanţă.

Solstiţiul de iarnă, cea mai scurtă zi a anului, era timpul pentru o nouă naştere. Adesea simboliza naşterea unei divinităţi masculine a fertilităţii, o reprezentare a soarelui anului care va urma.

Vârful iernii, perioada dintre solstiţiul de iarnă şi echinoxul de primăvară, era considerat timpul în care se năştea noua viaţă.

Primăvara avea sensul încurajării fertilităţii, când soarele şi pământul se uneau pentru a crea abundenţă şi pentru a crea recolte bogate şi vânat.

De la solstiţiul de vară până spre toamnă, energia soarelui se transfera recoltelor.

Vârful verii şi echinoxul de toamnă erau sărbători dedicate recoltelor şi vânatului de peste an.

Sfârşitul anului când câmpurile erau în hibernare era un timp dedicat onorării celor dispăruţi şi ritualurilor de despărţire de trecut.

Confiscând aceste sărbători şi numindu-le creştine, Biserica a încercat să câştige sprijinul populaţiei dar şi să profite de vitalitatea acestor sărbători.

În timp ce nu există nici o dovadă despre ziua când s-ar fi născut Iisus, Biserica a suprapus presupusa sa zi de naştere peste solstiţiul de iarnă.

Aniversarea romană a naşterii zeului soarelui Mithra, de exemplu, avea loc pe 25 decembrie.

În Egiptul pre-creștin și în Siria, solstițiul de iarnă era marcat printr-un ritual în care participanții intrau într-un sanctuar în formă de pântec, și ieșeau de acolo la miezul nopții strigând: ”Virgina și-a făcut apariția. A apărut lumina.” (nota 16)

Condamnarea acestei sărbători de către Tertullian, Sf. Augustin și Papa Leo I mai ales (nota 17) a urmat imediat după ce Biserica a confiscat solstițiul de iarnă pentru a-l înlocui cu Crăciunul.

Nașterea zeului Soare cu ocazia solstițiului de iarnă a fost înlocuită de nașterea fiului Dumnezeului creștin.

Solstițiul de iarnă egiptean, care sărbătorea pe 6 ianuarie nașterea lui Osiris, reprezentarea masculină a zeului fertilității, a devenit Boboteaza Creștină. (nota 18)

Biserica a declarat că această sărbătoare semnifica manifestarea divinității lui Iisus.

Și totuși și spiritul Crăciunului și al sărbătorii de Bobotează luaseră locul sărbătoririi solstițiului de iarnă.

Diferența între ele venea mai degrabă din datele diferite calendaristic decât din semnificația lor diferită: calendarul egiptean era decalat cu 12 zile faţă de calendarul Iulian. (nota 19)

Datele multor sărbători care se țin și azi nu se potrivesc exact cu solstițiul, şi echinoxul anotimpurilor din același motiv.

Modurile în care oamenii calculau timpul varia foarte mult.

Calendarul nostru nu a fost complet adoptat în Anglia până în 1751, iar în Russia până în 1919, în China până în 1949. (nota 20)

Festivalurile pentru a marca vârful iernii şi-au găsit şi ele un loc în creştinism.

Ori că aveau loc pe 2 sau pe 14 februarie, sărbătorile în onoarea reprezentărilor feminine a divinităţii, cum ar fi Brigit şi Venus, care încurajau arta, poezia, vindecarea, focul, şi înţelepciunea au devenit sărbători creştine. (nota 21)

În timp, oricum, ceremoniile şi-au pierdut simţul de a hrăni creativitatea, inspiraţia şi imaginaţia, şi au ajuns să fie comemorări ale perioadei de carantină de 40 de zile pe care Maria a trebuit să o respecte pentru a se purifica după ce l-a născut pe fiul lui Dumnezeu.

Biserica a confiscat echinoxul de primăvară şi l-a înlocuit cu Paştele. Cum déjà acum se sărbătorea revenirea soarelui şi renaşterea naturii, a fost uşor să i se atribuie sărbătorirea învierii fiului lui Dumnezeu. De fapt, sărbătoarea de Paşti era atât de apropiată de alte ceremonii – în special cele care marcau învierea zeilor Adonis în Babilon, Apollo în Grecia, şi Attis în Imperiul Roman – încât s-a iscat o ceartă amară când păgânii n-au mai suportat şi i-au acuzat pe creştini că le-au furat tradiţiile pe care ei le respectau din antichitate. (nota 22)

Focurile de echinox, la început interzise de Biserică, şi-au găsit şi ele locul în ritualurile de Paşti când Biserica a inclus aprinderea focurilor în liturghia oficială în secolul 9. (nota 23)

Simbolurile asociate cu fertilitatea, cum ar fi oul și foarte prolificul iepure au supraviețuit și ele.

Și totuși, pe măsură ce creștinismul se răspândea, sărbătorile de primăvară și de vară și-au pierdut încet, încet semnificația originală. Vârful primăverii a devenit sărbătoara de Rusalii, o venerarea a fertilității, dar și un eveniment biblic în care oamenii marcau aniversarea nașterii Bisericii.

Solstițiul de vară nu a mai fost recunoscut pentru a permite sărbătorirea soarelui arzător, ci mai degrabă pentru a-l onora pe Sf. Ioan care l-ar fi botezat pe Iisus.

Festivalurile dedicate de păgâni verii au fost confiscate de creștini și au devenit sărbători ale Fecioarei Maria, cum ar fi Ziua Marie și ziua în care Maria s-a înălțat la ceruri. (nota 24)

Echinoxul de toamnă a devenit sărbătoarea dedicată arhanghelului Mihail şi a fertilităţii Mariei.

Respectul pentru recolte şi binecuvântarea ierburilor tămăduitoare, a munţilor, a mărilor au fost asmilate de creştini în sărbătorile de toamnă.

Şi în această zi se mai văd altarele ridicate pentru venerarea Mariei pe câmpurile unde se cultiva recolta şi care au înlocuit altarele care fuseseră dedicate în antichitate unor zeităţi păgâne. (nota 25)

Sfârşitul toamnei era perioada în care se credea că vălul care separa lumea viilor de lumea morţilor se subţia foarte tare.

În ciuda faptului că Biserica a încercat cu toate puterile să interzică această sărbătoare, în secolul al 9-lea a confiscat-o şi i-a spus Ziua tuturor sfinţilor şi a stabilit să fie mutată pe 1 Noiembrie iar în 1045 mănăstirile din Cluny déjà țineau slujbe în această zi pentru ”sufletele tuturor celor dispăruți dintre noi.” (nota 26)

Importanța naturii acordată de păgâni în festivalurile anotimpurilor a supraviețuit cu totul în ceea ce e acum cunoscută ca sărbătoarea seculară de Halloween.

Păgânii celebrau și ciclurile lunii. Adesea, o făceau prin festivaluri care implicau venerarea chipurilor feminine ale divinității.

Teologii creștini au condamnat aceste festivaluri care marcau ciclurile lunii, spunându-le La Luna sau ”nebunie”, ”pentru lunatici”, iar Sf. Augustin a denunțat dansurile femeilor în onoarea lunii noi ca ”obraznice, indecente și josnice.” (nota 27)

Dar, când Biserica a văzut că nu le poate interzice, le-a confiscat și le-a trecut în calendarul creștin, transformându-le de obicei în sărbători dedicate Mariei.

Biserica a recunoscut oficial următoarele sărbători: ziua în care s-a născut Maria pe 8 septembrie, ziua în care a fost conceput Iisus prin anunțarea Mariei că a rămas însărcinată pe 25 martie și ziua în care Maria a ieșit din perioada de carantină după ce l-a născut pe Iisus 2 sau 14 februarie, ziua în care Maria s-a înălțat la ceruri pe 15 august.

Oricum, sărbătorile clandestine dedicate Mariei erau mult mai numeroase.

COMEMORĂRILE

După ce a confiscat festivalurile care celebrau natura pentru a se face mai ușor acceptată de populație, Biserica creștină era nemulțumită că spiritul de bucurie și plin de viață al acestora era în contradicție flagrantă cu ascetismul și cu posomorârea pe care le impunea dreapta credință.
În secolul al 16-lea, Guillaume Briconnet a avertizat:

Sărbătorile nu sunt pentru plăcerea trupului, ci pentru salvarea sufletului din ghearele trupului; nu pentru a râde și a fi vesel, ci pentru a fi trist și a plânge.” (nota 28)

Odată cu reformarea, atât bisericile catolice cât și cele protestante au încercat să abolească nu doar ținerea acestor festivaluri, ci și să şteargă spiritul de bucurie care le însoțise de-a lungul timpului.

Sărbătorile erau de acum comemorări stricte ale evenimentelor biblice și nu mai aveau nici o legătură cu anotimpurile naturii.

Biserica a identificat practicile păgâne ca fiind cele care arătau orice urmă de bucurie sau care păstrau vreo legătură cu natura.

Reverența față de natură era atât de strâns legată de exprimarea bucuriei încât Sf. Augustin a crezut că și cuvântul ”bucurie” deriva din latinescul ”jubilus”, un cântec care era murmurat de cei care lucrau în vii sau în livezile de măslini. (nota 29)

Sinodul de la Roma din secolul al 9-lea a raportat că ”mulți oameni, mai ales femei, vin la biserică duminica și în zilele sfinte nu ca să participle la slujbe, ci ca să danseze, să cânte în gura mare și să facă alte lucruri păgâne.” (nota 30)

În lucrarea Catechisme de Meaux erau descrise aceste practici păgâne:

Dansul în jurul focului, jocul, posturile, cântecele vulgare, aruncarea de plante în foc, culegerea de ierburi înainte de miezul nopții sau înainte de micul dejun, împodobirea trupului cu plante, păstrarea plantelor în casă de-a lungul anului, păstrarea cenuşei și altele…” (nota 31)

În particular, dansul îi ofensa teribil pe drept-credincioșii creștini.

În secolele al 6-lea și al 7-lea, dansurile bisericești au fost interzise ca fiind prea senzuale, dar și pentru că femeilor le plăceau prea mult.

Inchizitorii pretindeau că atât femeile cât și slugile diavolului nu se puteau abține să nu danseze. (nota 32)

Dansul era văzut ca un semn al degradării spirituale de către preoții puritani din New England care în 1684 au publicat o broșură intitulată ”An Arrow against Profane and Promiscuous Dancing, drawn out of the Quiver of the Scriptures”. (nota 33)

În secolul al 18-lea, imnurile misionarilor avertizau că Satana

…se strecoasă în trupurile

Bărbaților și femeilor care dansează

Și le ia în stăpânirea

Flăcărilor lui fierbinți și amoroase.” (nota 34)

Cu siguranță, nu toți creștinii erau de acord cu drept-credincioșii. În ”Acts of John”, de exemplu, Iisus a dansat și a spus:

Dansatorul aparţine Universului, cel care nu dansează nu ştie ce se întâmplă. Acum, dacă dansaţi cu mine, o să vă vedeţi pe voi în mine.” (nota 35)

Pentru drept-credincioși, nici natura, nici plăcerea trupească nu erau lăsate de la Dumnezeu: ambele erau lucrarea diavolului.

Biserica a condamnat mereu plăcerea sexuală ca fiind diabolică, de la diavol.

În secolul al 12-lea, Episcopul de Chartres, Sir John of Salisbury, a declarat:

Cine în afară de o persoană lipsită de orice decență ar accepta plăcerea trupească, mai ales că nu se cuvine, băltește de murdărie, e ceva ce oamenii cenzurează și ceva ce Dumnezeu fără îndoială condamnă.” (nota 36)

Sărbătorile implicau atâta bucurie și atâta satisfacție încât Episcopul din Autun a scris în 1657: “Nu se cuvine să avem mai multe sărbători pentru că nu sunt decât o ocazie ca oamenii să păcătuiască şi mai mult…” (nota 37)

Odată cu reformarea a venit şi cerinţa de a interzice sau de a aboli caracterul lor entuziast şi îndreptat spre venerarea naturii. Râsul şi petrecerile erau văzute de drept-credincioşii creştini ca fiind indecente şi prin urmare aceştia i-au declarat un război zilnic Satanei.

Drept-credincioşii creştini doreau să interzică clovnii şi dansul de duminică, circarii şi lăutarii care acompaniau cuplurile care se căsătoreau în drumul spre Biserică, doreau să interzică şi aruncatul boabelor de porumb asupra mirilor, şi împărţirea de pacheţele de mâncare săracilor ca fiind “superstiţii şi erezii.” (nota 38)

Nunţile, potrivit magistraţilor şi preoţilor din New England, nu trebuia să fie urmate de “acte lipsite de modestie.” (nota 39)

O lege din 1639 a interzis consumul de băuturi alcoolice şi a interzis chiar şi ciocnitul paharelor ca fiind “obiceiuri păgâne îngrozitoare.” (nota 40)

Nici la cârciumă nu aveau voie oamenii să meargă, iar ocaziile când oamenii lucrau pământul împreună nu trebuia “să degenereze” în petreceri. (nota 41)

În 1647 Parlamentul englez a ordonat ca Crăciunul şi alte sărbători păgâne să nu mai fie sărbătorite deloc.

În 1652, Parlamentul a votat încă o lege care repeta că ”între 5 și 25 decembrie era interzis să existe vreo sărbătoare sau să se țină vreun ritual, cunoscut ca perioada Crăciunului, și nici în biserici să nu se țină slujbe speciale în acest sens.”  (nota 42)

De Crăciun, piețele erau deschise, magazinele la fel. (nota 43)

În New England, sărbătorirea Crăciunului era considerată o ofensă criminală, a rămas așa până în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Dacă o persoană era prinsă că sărbătorea Crăciunul ajungea la închisoare sau era biciuită în public.  (nota 44)

Proprietarii de fabrici au stabilit ca, în ziua de Crăciun, programul de lucru să înceapă la 5 dimineața și îi amenințau pe cei care întârziau că îi dau afară.

Până în 1870, în Boston, studenții care nu ajungeau la școală în ziua de Crăciun, erau pedepsiți cu exmatricularea, anunțată în public. (nota 45)

Practicile care aveau legătură cu sărbătorile dedicate naturii au fost interzise.

Drept-credincioșii au interzis pelerinajele în jurul orașelor și câmpurilor agricole, care aveau loc până atunci cu scopul de a binecuvâta recoltele, pentru a se ruga pentru ploaie sau pentru oprirea ei, sau pentru a se ruga la divinitate să protejeze recoltele de insectele dăunătoare.

Au interzis obiceiul ornamentării bisericii cu crenguțe și flori. (nota 46)

Amendamentul la Constituția diocezei din Annecy din 1683 spunea:

“…le comandăm oamenilor, sub pedeapsa că vor fi excomunicaţi, să nu mai poarte torţe şi să nu mai facă focuri în prima duminică din postul paștelui… și să nu mai participe nici la baluri mascate pentru că toate acestea sunt niște relicve rușinoase de pe vremea păgânilor.” (nota 47)

Strădania bisericii de a eradica total orice rămășiță a păgânismului s-a concentrat asupra lichidării oricărei urme care avea legătură cu bucuria și energia feminină. Nu e de mirare că imagistica folosită în reprezentarea naturii avea adesea puternice accente sexuale. Francis Bacon, al cărui scop era ”efortul din jurul stabilirii puterii și dominației speciei umane asupra întregului univers,” folosea în mod frecvent asemenea simboluri sexuale. (nota 48)
În cartea sa „The Rebirth of Nature”, Rupert Sheldrake scrie:

Folosind metafore inspirate din tehnicile de interogare şi de torturare a vrăjitoarelor, Francis Bacon a proclamat că natura ”se expune mai clar și mai evident când e adusă la judecată și e supusă instrumentelor mecanice, decât atunci când e lăsată în voia ei. În căutarea adevărului, ”scorburile și găurile secrete” ale naturii aveau să fie penetrate. Natura avea să fie “obligată să servească” omul „ca o sclavă” şi trebuia „ţinută în frâu.” Natura urma să fie ciopârţită, şi cu ajutorul instrumentelor mecanice folosite de om, să fie forţată să îşi părăsească starea sa naturală şi să fie strânsă „în chingi şi modelată”, astfel încât “cunoştinţele omului şi puterea omului să fie unele şi aceleaşi”.” (nota 49)

Natura trebuia să fie cucerită, nu împărtăşită, nu lăsată să aducă bucurie şi în nici un caz venerată. Aspectul mohorât îi va face de acum înainte pe creştini să se deosebească de alţi oameni. Deja în secolul al 12-lea călugărul Ruppert din Deutz a încercat să justifice aerul sumbru al sărbătorilor creştine:

Postul nu trebuie să ne facă trişti, să avem inimile îndurerare şi întunecate, ci mai degrabă să lumineze solemnitatea pogorârii Duhului Sfânt, pentru că dulceaţa spiritului lui dumnezeu îl face pe credincios să simtă dezgust faţă de plăcerile mâncării făcute de oameni.” (nota 50)

În secolul al 18-lea, cuvintele “plictisitor” şi “pios” deveniseră déjà sinonime. (nota 51)

În 1746, Diderot a aşternut pe hârtie modul extrem al ”nefericirii” în care trăiau creştinii:

”Ce plânsete! Ce sughițuri! Ce bocete! Cine ține prizoniere aceste cadavre pline de tristețe? Ce crime ar fi putut să comită acești nefericiți? Unii își lovesc pieptul cu pietre, alții își sfâșie corpul cu cârlige, sau se lovesc cu bâte: regret, suferință și moarte citești în privirile lor…” (nota 52)

Un bărbat a concluzionat următoarele în timpul reformei: “Vesela Anglie a dispărut pentru totdeauna din momentul în care am fost obligaţi să mergem la biserică.” (nota 53)

TIMPUL

Creştinii au încurajat înţelegerea într-o cheie diferită a timpului, care era total ruptă de ciclurile naturii.

Până la reformă, cei mai mulţi oameni credeau că timpul era un fenomen ciclic.

Reformatorii creştini însă au adoptat ideea de timp liniar a Sfântului Augustin.

Augustin a descris teoria păgână a ciclurilor, circuitus temporum, ca fiind:

“...acele argumente prin care infidelul încearcă să submineze credinţa noastră simplă şi frumoasă, şi să ne facă să părăsim calea dreaptă şi să ne aducă alături de el pe calea pierzaniei.” (nota 54)

Ca oricare teorie a reîncarnării, ideea timpului ciclic a negat unicitatea şi scopul lui Iisus Cristos. (nota 55)

Dacă timpul exista în spirale, şi oferea mereu posibilităţi de creştere şi de schimbare, atunci spiritul vieţii lui Iisus şi al reînvierii ar putea fi, teoretic, experimentat de oricine, oricând, fără să se ţină cont de succesiunea apostolică spre vârful ierarhiei.

Mai mult, dacă timpul era ciclic, viaţa nu mai consta doar dintr-o singură şansă înspăimântătoare pentru om de a se pocăi sau de a fi pentru totdeauna trimis în iad, ci mai degrabă în oportunităţi nelimitate de a-şi construi o relaţie mai apropiată de Dumnezeu.

Controlul asupra oamenilor e mai dificil când ei cred că sunt mai multe căi şi şanse de a-l găsi pe Dumnezeu decât cea oferită de Biserică.

Reformatorii creştini au discreditat credinţele şi practicile asociate cu conceptul de timp ciclic.

S-au opus credinţei în noroc şi ghinion, cum ar fi superstiţia că o persoană avea ghinion dacă se căsătorea când luna se retrăgea, sau că păcatul comis într-o zi sfântă era mai rău decât cel comis într-o altă zi.

Timpul trebuia să curgă lin și în linie dreaptă fără distorsiuni, și fără iregularități cum ar fi schimbarea anotimpurilor, cele șase zile lucrătoare ale săptămânii trebuia mereu urmate de Sabbath sau de o zi de odihnă, și așa trebuia să fie pe tot parcursul anului. (nota 56)

Cum un personaj puritan dintr-o satiră din acea vreme declara:

… era nebunie curată

Să crezi că o zi era mai sfântă ca alta…” (nota 57)

Ceasul cu pendul a fost inventat în 1657 ca o mărturie față de credința că minutele aveau o durată uniformă.

În 1714, noul concept al timpului liniar a devenit atât de împământenit în gândirea colectivă încât un bărbat scria următoarele despre superstițiile privind zilele norocoase și zilele cu ghinion: ”unele personae slabe de înger și ignorante ar putea să creadă aceste lucruri, dar oamenii educați le disprețuiesc…” (nota 58)

În privința elementelor dreptei-credințe creștine, conceptul liniar al timpului a fost adoptat de oamenii obișnuiți numai după reformă.

c9 timp

MOARTEA

Drept-credincioșii au repudiat și ciclul natural al lumii fizice:  ”Când din poftă trupească, omul a fost conceput, a luat asupra sa păcatul originar: și păcatul, când a expirat, a fost urmat de moarte.” (nota 59)

Încurajând alienarea de sex, de naștere, de corpul omului, drept-credincioșii au ajuns să se concentreze în special asupra morții, nu doar ca un instrument prin care era invocată frica, dar și ca un scop în sine.

Teologii creștini priveau sexul, în cel mai bun caz, ca fiind permis dacă avea loc în scopul procreării, și în cel mai rău caz, ca pe un păcat mortal.

Totuși, ei credeau că aducerea pe lume a unui copil era un act nedemn de dumnezeu. Biserica, cu doctorii ei autorizați, a distrus tradiția femeilor de a apela la moașe.

O femeie care murea în durerile nașterii sau în perioada în care era considerată lăuză era uneori înmormântată fără slujbă creștină. (nota 60)

Purificarea femeii timp de 40 sau 80 de zile după ce năştea era văzută ca fiind obligatorie, dacă ea mai dorea să fie primită din nou în biserică și în societatea creștină.

Chiar și Fecioara Maria – după unii – a avut nevoie de perioada de purificare, după ce l-a născut pe Iisus, fiul lui Dumnezeu.

Drept-credincioșii încurajau înstrăinarea omului față de propriul său corp. Prezența lui Dumnezeu, se credea, nu era menită a fi găsită în lumea naturală, în lumea materială. Pavel a scris în Corintieni:

Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 5:6)

Biblia afirmă că nu se poate ajunge la o viață împlinită, spirituală decât în urma unei detașări totale de trupul fizic:

Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 8:13)

Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 8:6)

Viaţa materială a fost egalată cu păcatul şi decăderea, în timp ce moartea fizică şi negarea stării de bine trupeşti erau văzute ca fiind modul de a avea o viaţă spirituală.

Dispreţuirea stării de bine a trupului fizic a caracterizat dreapta credinţă creştină de la căderea Imperiului Roman când sistemele de apecucte, băile publice şi igiena au început să fie condamnate iar preoţii au îndemnat la neglijarea şi respingerea lor.

Protestanţii şi reformiştii catolici au încercat să se depăşească unii pe alţii în neglijarea igienei trupului. Aşa cun un preot augustinian şi un preot de la curtea Regelui Poloniei au declarat:

Urmaţi exemplul Domnului nostru şi urâţi-vă propriul corp. Dacă îl iubiţi, străduiţi-vă să-l pierdeţi, pentru că, aşa cum spune şi Sfânta Scriptură, doar aşa îl puteţi salva. Dacă doriţi să vă împăcaţi cu el, trebuie mereu să luptaţi împotriva lui, să îl trataţi ca pe un sclav, altfel, curând veţi fi sclavul lui nefericit.”(nota 64)

În lumea creştină, chiar şi cuvintelor „carnal”, „trupesc” — care înseamnă pur şi simplu „al sau în legătură cu trupul” (nota 65) — li s-au atribuit sensul de păcat şi de imoralitate.

Drept-credincioşii adesea susţineau că moartea nu era o parte a ciclului natural al vieţii, ci mai degrabă o pedeapsă.

Sf. Augustin susținea că moartea există doar ca pedeapsă pentru păcate:

Prin urmare, trebuie să spunem că la început oamenii au fost creați astfel încât ar fi rămas nemuritori dacă nu ar fi păcătuit. Dar pentru că au păcătuit, au fost pedepsiți cu moartea, și toți urmașii lor la fel.” (nota 66)

Și:

…astfel toți creștinii care în mod adevărat împărtășesc credința catolică sunt de acord că trebuie să ne supunem morții trupului, nu pentru că așa e legea naturii, prin care Dumnezeu a stabilit moartea omului, ci pentru că așa a fost pedeapsa lui dreaptă pentru că omul a păcătuit…” (nota 67)

La fel cum Augustin a susținut că păcatul era cel care năștea dorința sexuală, el credea că tot păcatul era cel care a creat moartea. Moartea, în ochii săi de drept-credincios, putea fi învinsă. Pavel a scris în Corintieni I: ”

Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 15:26)

Sf. Ignat, Episcopul din Antioch, a descris cum apostolii ”disprețuiau moartea, și se ridicaseră deasupra ei.” (nota 69)

Credința creștină se crede că îi dădea credinciosului putere de a învinge moartea. În evanghelia lui Luca, Iisus spune:

Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Sfânta Evanghelie după Luca, 20:35-36)

În loc că accepte moartea ca o parte naturală a ciclului vieții, drept-credincioșii creștini au folosit moartea ca pe un instrument de a băga frica în oameni.

În al 4-lea secol, Sf. Pachomius i-a sfătuit pe călugării săi: ”Dincolo de orice, să trăim mereu ca și când fiecare zi ar fi ultima și să ne temem mereu de chinurile veșnice ale iadului.” (nota 71)

Sf. Benedict a stabilit regulile următoare:

Temeți-vă de Ziua Judecății, temeți-vă de Iad, doriți viața eternă în ardoare spirituală, țineți mereu cont că moartea vă poate lovi în orice moment.” (nota 72)

Conceptul vechi al lumii sub-pământene unde oamenii care ieșeau din viață se duceau ca să se odihnească și să reîntinerească a devenit acum ideea înfricoșătoare a iadului, o groapă în flăcări unde sufletele condamnate erau chinuite și trăiau pentru totdeauna în agonie.

Moartea, mai ales în contextul în care nu exista decât o singură viaţă şi o singură şansă de a face ce trebuie, a căpătat o perspectivă terifiantă.

I-a luat bisericii multă vreme, oricum, ca să-i facă pe oameni să înţeleagă moartea în acest fel.

Iniţial, biserica a făcut creştinismul uşor de înţeles pentru oameni asimilând sau confiscând idei pre-creştine.

Conceptul de purgatoriu a fost confiscat de biserică în timpul evului mediu şi a mai temperat brutalitatea ideologiei dreptei credinţe.

În loc de a fi trimis direct în iad sau în rai, sufletul omului – se spunea – mergea înainte în purgatoriu, un loc intermediar, unde era pedepsit pentru păcatele lui din timpul vieţii şi unde câştiga şansa de a fi trimis în rai. (nota 73)

Un asemenea concept s-a dovedit, desigur, şi foarte profitabil pentru biserică.

Susţinând că putea influenţa destinele acestor suflete, Biserica a colectat o imensă parte din banii societăţii medievale în schimbul serviciilor pe care pretindea că le face în numele sufletelor aflate în purgatoriu.

Dar, odată cu răspândirea dreptei credinţe în timpul Reformei, toate activităţile care aveau de-a face cu moartea ca o parte naturală a vieţii au fost izolate şi ponegrite.

De acum nimeni nu mai trebuia să creadă că cei dispăruţi ar merge mai întâi în purgatoriu: oamenii erau judecaţi imediat după ce au murit şi trimişi direct în iad sau în rai.

Moartea unei persoane nu mai trebuia văzută ca parte a ciclului naturii.

Înmormântările s-au transformat din evenimente la care participa întreaga comunitate în evenimente care implicau doar familia decedatului. (nota 74)

Drept-credincioşii au încercat să interzică inclusiv ca la moartea cuiva să se tragă clopotele bisericii. (nota 75)

Cimitirele, pe vremuri integrate în comunitate şi locuri unde oamenii se întâlneau mereu, acum erau îndepărtate din viaţa de zi cu zi.

Dansurile, jocurile şi activităţile comerciale care aveau loc în cimitire au fost interzise rând pe rând. (nota 76)

În 1701, în New England, o ordonanţă municipală interzicea fabricarea sicrielor, săparea gropilor şi ţinerea slujbelor de înmormântare în zilele de Sabbath, ca fiind acte care profanau ziua sfântă. (nota 77)

În mod ironic, în încercarea de a învinge moartea şi de a o izola de viaţă, drept-credincioşii creştini nu au făcut altceva decât să cultive preocuparea faţă de moarte.

Augustin percepea viaţa ca fiind mereu umbrită de moarte.

Pentru că nici nu începem bine să trăim în acest trup muritor, că şi începem să ne îndreptăm mereu spre moarte.” (nota 78)

Moartea, potrivit drept-credincioşilor, putea aduce salvarea. Augustin a scris:

„Dar acum, prin graţia şi mai mare şi mai admirabilă a Salvatorului, pedepsirea păcatului e pusă în slujba dreptăţii. Pentru că atunci când i-a spus omului: „Dacă vei păcătui, vei muri”, acum îi spune martirului: „Mori, dar nu păcătui.” Atunci se spunea: „Dacă încălcăm cele 10 porunci, vom muri”, acum se spune: „Dacă negăm importanţa morţii, încălcăm poruncile.” (nota 79)

Drept-credincioşii creştini, în efortul lor de a cuceri moartea, s-au trezit adesea în situaţia de a o glorifica. Actul cel mai preţios al lui Iisus a fost înţeles ca fiind nu mesajul său din timpul vieţii de pace şi iubire, nu miracolele, ci mai degrabă moartea sa.

Biblia spune că „ziua în care cineva moare e mai bună decât ziua în care cineva se naşte.” (nota 80)

A devenit ceva obişnuit ca zilele în care mureau martirii să fie numite „zile de naştere”. (nota 81)

Augustin a încercat să explice de ce moartea a primit o importanţă atât de mare:

Nu că moartea, care înainte era ceva rău, acum a devenit ceva bun, ci Dumnezeu a acordat graţie credinţei că moartea, care e opusul vieţii, ar trebui să devină instrumentul prin care se poate ajunge la viaţă”. (nota 82)

În secolul 7, Sf. John Cimacus a scris: „Aşa cum pâinea e cel mai necesar aliment, aşa şi meditaţia asupra morţii e cea mai importantă activitatea a omului.” (nota 83)

Iar proeminentul Sf. John Chrysostom a declarat că „principala trăsătură a creştinului e să dorească şi să iubească moartea.” (nota 84)

Creştinismul a devenit un cult al morţii.

Preocuparea faţă de moarte a început să umbrească atitudinile creştinilor asupra lumii şi asupra a tot ce făceau în viaţă.

Înţelegerea vieţii pe pământ, a vieţii materiale ca fiind duşmanul spiritualităţii a alimentat prevestirile zeloase despre sfârşitul lumii.

Creştinii se aşteptau ca Dumnezeu să revină pe pământ în orice clipă şi să aducă apocalipsa. În Evanghelia după Matei, canonizată, Iisus lasă impresia că apocalipsa e foarte aproape: “Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (nota 85)

Istoria creştinismului e marcată de isteriile periodice provocate de cei care aşteaptă distrugerea lumii. În timpul Reformei, în Anglia de exemplu, au fost publicate 80 de cărţi care anunţau apocalipsa. (nota 86)

Dreapta credinţă a schimbat modul în care oamenii au înţeles pământul şi mediul înconjurător.

Când se crede că Dumnezeu conduce lumea din cer, înseamnă că natura n-are nici o legătură cu el, sau e chiar lipsită de prezenţa lui. O asemenea înţelegere a dus la schimbări dramatice ale sensului unor ceremonii şi sărbători, a perceperii timpului, toate fiind rupte de ciclul natural al vieţii pe pământ.

Aspectele vieţii umane care vorbeau despre legătura cu acest ciclu, cum ar fi naşterea, sexul şi moartea au fost discreditate şi ponegrite.

În loc să aprecieze ciclul natural al vieţii, drept-credincioşii creştini au negat cu totul acest ciclu şi au ajuns să se preocupe doar de moarte.”

Note pentru capitolul 9:

1. Colossians 3:5-6.

2. James 3:14-15.

3. Philippians 3:18-19.

4. Genesis 3:17-18.

5. Lewis Regenstein, Replenish the Earth (New York: Crossroad, 1991) 72.

6. Ibid., 75.

7. Barry Holstun Lopez, Of Wolves and Men (New York: Charles Scribner’s Sons, 1978) 238-239.

8. Regenstein, Replenish the Earth, 73.

9. Ibid., 74-76.

10. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles Scribner’s Sons, 1974) 9.

11. John Holland Smith, The Death of Classical Paganism, (New York: Charles Scribner, 1976)240-241.

12. Ibid., 246.

13. William Anderson, Green Man (London and San Francisco: HarperCollins, 1990) 51,52-53,50.

14. Ibid., 52.

15. Ibid., 63.

16. Sir James George Frazer, The Golden Bough Vol.1 Abridged Edition (New York: Collier Books, 1922) 416.

17. Francis X. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs (New York: Harcourt, Brace & Co., 1952) 53.

18. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 51.

19. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 141.

20. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 599.

21. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 116-118.

22. Frazer, The Golden Bough, 419.

23. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 215-216.

24. Ibid., 290.

25. Ibid., 291.

26. Ibid., 278, 309.

27. Barbara G. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects (San Francisco: Harper & Row, 1988) 344-345.

28. Jean Delumeau, Sin and Fear, translated by Eric Nicholson (New York: St. Martins Press, 1990) 457.

29. Anderson, Green Man, 31.

30. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 759.

31. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 177.

32. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects, 176.

33. Joseph Gaer and Ben Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible (New York: Mentor Books, 1964) 92.

34. Delumeau, Sin and Fear, 437.

35. Walker, The Woman’s Dictionary of Symbols and Sacred Objects, 176.

36. The “Natural Inferiority” of Women compiled by Tama Starr (New York: Poseidon Press, 1991) 46.

37. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 197.

38. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 66.

39. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 86.

40. Ibid., 86-87.

41. Ibid., 86.

42. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 64.

43. Ibid., 65.

44. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 85.

45. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 65-66.

46. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 169-197.

47. Ibid., 177.

48. Rupert Sheldrake, The Rebirth of Nature: The Greening of Science and God (Park Street Press, Rochester, Vermont, 1991) 40.

49. Ibid., 43.

50. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 35.

51. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 228.

52. Ibid., 206.

53. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 151.

54. Boorstin, The Discoverers, 571.

55. Ibid., 571.

56. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 619-622.

57. Ibid., 621.

58. Ibid., 623.

59. James 1:15.

60. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 38-39.

61. 2 Corinthians 5:6.

62. Romans 8:13.

63. Romans 8:6.

64. Delumeau, Sin and Fear, 448.

65. The Merriam-Webster Dictionary (New York: Pocket Books, 1974) 118.

66. Saint Augustine, The City of God translated by Marcus Dods (New York: The Modern Library, 1950) Book 13, Ch.3, 413.

67. Ibid., Book 13, Ch. 15, 423.

68. 1 Corinthians 15:26.

69. J.H. Strawley, The Epistles of St. Ignatius, Bishop of Antioch (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1900) 92-93.

70. Luke 20:34-36. (Underline added)

71. Delumeau, Sin and Fear, 54.

72. Ibid., 54.

73. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: Oxford University Press, 1985) 26.

74. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 603-604.

75. Ibid., 66.

76. Delumeau, Sin and Fear, 39.

77. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 92.

78. Augustine, The City of God, Book 13, Ch. 10, 419.

79. Ibid., Book 13, Ch. 4, 415.

80. Ecclesiastes 7:1.

81. Weiser, Handbook of Christian Feasts and Customs, 277.

82. Augustine, The City of God, Book 13, Ch. 4, 415.

83. Delumeau, Sin and Fear, 55.

84. Ibid., 352.

85. Matthew 16:28.

86. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 142.

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s