CAPITOLUL 8: Vânătoarea de Vrăjitoare – Sfârșitul lumii magice și al miracolelor

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL OPT: Vânătoarea de Vrăjitoare – Sfârșitul lumii magice și al miracolelor

anii 1450 – 1750

“Reforma nu i-a convertit pe europeni la dreapta credință creștină doar prin predică și catehism.

Mai ales perioada de 300 de ani a vânătorilor de vrăjitoare între secolele 15 și 18 — pe care R.H. Robbins a numit-o ”coșmarul cel mai șocant, crima cea mai prostească și cea mai mare rușine a civilizației vestice” (nota 1) — a fost cea care a dus la abandonarea credinței europenilor în lumea misterioasă și magică.

Biserica a lucrat cu grijă la crearea unui concept de venerare a diavolului pe care l-a folosit apoi pentru a persecuta și pentru a lichida sau subordona individul controlului autoritar, și, mai ales, pentru a denigra în public femeile.

Vânătorile de vrăjitoare au fost o explozie a dreptei credințe creștine de înjosire și ocărâre a femeilor, ”făpturile mai slabe” în cuvintele Sf. Petru. (nota 2)

În al doilea secol, Sf. Clement din Alexandria a scris: ”Fiecare femeie trebuie să crape de rușine că e femeie.” (nota 3)

Părintele Bisericii, Tertulian, a explicat de ce femeile își merită statutul lor, de ființe care trebuie disprețuite și considerate inferioare:

Și nu știți voi oare că toate sunteți o Evă? Sentința lui Dumnezeu asupra voastră va dăinui pentru totdeauna: şi vina ei ca urmare trebuie şi ea să dăinuie. Sunteţi unealta diavolului: sunteţi cele care aţi pângărit acel copac. Sunteţi primele care aţi ieşit din cuvântul legii divine: sunteţi cele care l-au ispitit pe el, pe care diavolul nu a avut ticăloşia să-l atace. Sunteţi cele care aţi distrus cu atâta uşurinţă chipul lui Dumnezeu: bărbatul. Din cauza nesupunerii voastre, omul moare acum, şi din cauza voastră chiar şi fiul lui Dumnezeu a trebuit să moară.” (nota 4)

Au fost şi alţii care şi-au exprimat părerile şi mai brutal. În secolul 6, filosoful creştin Boethius a scris în ”The Consolation of Philosophy”:

”Femeia e un templu construit pe o hazna.” (nota 5)

În secolul 6, episcopii care s-au reunit la Consiliul din Macon au votat dacă femeile pot fi considerate că au suflet. (nota 6)

În secolul 10, Odo din Cluny a declarat:

Să îmbrățișezi o femeie e ca și cum ai lua în brațe un sac de balegă…(nota 7)

În secolul al 13-lea, Sf. Thomas Aquinas a sugerat că Dumnezeu a comis o eroare gravă atunci când a creat femeia: ”nimic mai greșit sau mai defect nu ar fi trebuit să fie creat în momentul facerii lumii: femeia nu ar fi trebuit creată.” (nota 8)

Luteranii de la Wittenberg au dezbătut dacă femeile chiar pot fi considerate ființe umane. (nota 9)

Drept-credincioșii creștinii considerau că femeile sunt responsabile pentru toate păcatele.

Așa cum spune și Apocrypha din Biblie: ”Din femeie s-a născut păcatul, și din cauza ei, noi toți trebuie să murim.” (nota 10)

Se credea adesea că femeile erau obstacole în calea atingerii spiritualității în contextul în care Dumnezeu din ceruri cerea o renunțare la plăcerea trupească pentru a atinge mântuirea. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 7:1, spune:  bine este pentru om să nu se atingă de femeie.

Inchizitorii care au scris ”Malleus Maleficarum” au explicat că femeile ajung mai repede vrăjitoare decât ar putea vreodată bărbații:

”Pentru că sexul feminin e mai preocupat de plăcerea trupească decât cel bărbătesc”, pentru că ”după ce au fost create din coasta bărbatului, nu pot fi decât nişte animale imperfecte şi ticăloase, în timp ce bărbaţii aparţin sexului privilegiat, căruia şi Cristos îi aparţinea.” (nota 11)

Regele James a estimat raportul dintre femei şi bărbaţi care „cedau” vrăjitoriei la 20 de femei la un bărbat. (nota 12)

Dintre persoanele condamnate pentru vrăjitorie, între 80 şi 90 la sută erau femei. (nota 13)

Creştinii le găseau pe femei vinovate pentru tot felul de lucruri. Un istoric a observat că în secolul al 19-lea, preoţii „… denunţau femeile pe de o parte pentru „provocările lascive şi trupeşti” pe care hainele lor le stârneau, şi, pe de altă parte, pentru că munceau prea mult, se ocupau prea mult de cei mici, de gospodărie, erau prea legate de treburile casnice, prea cu picioarele pe pământ pentru a putea acorda atenţia cuvenită divinităţii.” (nota 14) 

Potrivit unui Dominican din aceeaşi perioadă, femeia era „confuzia bărbatului, o fiară nesătulă, o nelinişte fără sfârşit, o bătălie neîncetată, o casă a furtunii… o piedică în calea devoţiunii divine.” (nota 15)

Pe măsură ce fervoarea reformatoare s-a răspândit, aspectul feminin al creştinătăţii în venerarea Fecioarei Maria a devenit suspect.

De-a lungul Evului Mediu, puterile Mariei se credea că erau atât de mari încât îl puteau învinge pe diavol. (nota 16)

Protestanţii au interzis cu totul venerarea Mariei, în timp ce reformatorii catolici doar i-au redus importanţa.

Rugăciunile adresate Mariei au devenit adesea un indiciu pentru venerarea diavolului.

În insulele Canare, Aldonca de Vargas a fost dată pe mâna Inchiziţiei după ce a zâmbit când a auzit pe cineva menţionând numele Fecioarei Maria. (nota 17)

Inchizitorii au folosit imaginea Fecioarei pentru a face un instrument de tortură, au acoperit partea din faţă a unei statui de-a Mariei cu cuţite ascuţite şi cuie. Două mânere mişcau braţele statuii astfel încât victima era strivită între cuţite şi cuie. (nota 18)

Vânătorile de vrăjitoare au scos la iveală mai ales o teamă uriaşă pentru sexualitatea femeilor.

Cartea care a fost folosită ca manual pentru înţelegerea şi persecutarea vrăjitoriei,  Malleus Maleficarum, descrie cum se ştia că vrăjitoarele „adunau cât mai multe organe sexuale masculine, uneori chiar şi 20-30, şi le puneau în cuibul unei păsări…” (nota 19)

Manualul relatează povestea unui bărbat care, după ce şi-a pierdut penisul, s-a dus la o vrăjitoare să i-l pună la loc:

Ea i-a spus bărbatului fără penis să se urce într-un anumit copac, şi să-şi aleagă de acolo, din cuibul păsării, ce penis dorea. Când bărbatul a ales un penis mare, vrăjitoarea i-a spus: Nu trebuie să-l alegi pe acela pentru că a fost al unui preot.” (nota 20)

În 1621, un bărbat s-a plâns de „pofta sexuală nenaturală, de neoprit… ce ţară, ce sat de pe lumea asta nu se plânge de aşa ceva…” (nota 21)

În timp ce ceea ce a devenit cunoscut ca vrăjitorie a fost o invenţie a creştinilor, anumite elemente ale vrăjilor erau, de fapt, vechi tradiţii păgâne.

Vrăjitoria a fost asociată şi chiar considerată ca fiind sinonimă cu „ghicitul”, care însemna nu doar arta prevestirii viitorului, ci şi aflarea unor cunoştinţe cu ajutorul forţelor supranaturale. (nota 22)

Au sugerat că o asemenea putere există, iar credincioşii creştini insistau că nu poate fi decât puterea diavolului, pentru că Dumnezeu nu mai avea legătură cu lumea pământească.

Cuvântul „vrăjitoare” vine din cuvintele vechi englezeşti wicce şi wicca, care îi desemnau pe bărbaţii şi femeile care participau la tradiţiile păgâne moştenite din antichitate şi care venerau atât partea masculină cât şi pe cea feminină a divinităţii.

În loc de un Dumnezeu care stă deasupra lumii, departe de viaţa muritorilor de rând, divinitatea din tradiţia Wiccan era percepută ca fiind prezentă atât în cer, cât şi pe pământ.

Această tradiţie aducea aminte de o perioadă în care societatea funcţiona fără ierarhie – ori matriarhală, ori patriarhală – şi în care oamenii nu făceau diferenţe între ei din cauza sexului, a rasei sau a clasei căreia aparţineau. Era o tradiţie care afirma potenţialul umanităţii de a trăi fără dominaţie, fără supunere, fără frică, adică exact ceea ce creştinii susţin că e imposibil. (Ideea că umanitatea poate exista fără dominaţie şi violenţă e departe de a fi un mit idealist. Începe să fie prezentată tot mai susţinut ca o parte semnificativă a istoriei umanităţii. Lucrările lui James Mellaart, Marija Gimbutas, şi Riane Eisler ilustrează că umanitatea a trăit 25.000 de ani în pace, mult mai mult decât perioada de 3.500-5.000 de ani în care s-a confruntat cu războaie şi ideea de dominaţie.)

La începuturile ei, Biserica a încercat să distrugă toate vestigiile şi tradiţiile acestei societăţi non-ierarhice negând existenţa şi puterea vrăjitoarelor şi a magiei în afara Bisericii. „Canon Episcopi”, o lege bisericească din 906 a stabilit că credinţa în vrăjitorie însemna erezie. (nota 23)

După ce descria ritualurile păgâne la care participau femeile care-şi demonstrau puterile, această lege susţinea:

Din foarte multe motive, mulţi au fost amăgiţi să creadă în puterile lor, şi astfel s-au îndepărtat de dreapta credinţă şi acum sunt prinşi în mrejele păgânilor când cred că există şi alte puteri decât cea a lui Dumnezeu.” (nota 24)

În orice caz, credinţa în magie era încă dominantă în secolul al 14-lea când Consiliul de la Chartes a ordonat ca anatema să fie aruncată asupra vrăjitoarelor la fiecare slujbă de duminică, în fiecare biserică. (nota 25)

I-a luat multă vreme Bisericii să convingă societatea că femeile erau în mod natural înclinate către vrăjitorii diavoliceşti şi spre venerarea Satanei.

În secolul al 13-lea, Biserica a revenit asupra politicii sale de a nega existenţa vrăjitoarelor, şi acum susţinea că vrăjitoarele există şi că sunt sclavele Diavolului. (nota 26)

Nu mai era nevoie ca vrăjitorii şi vrăjitoarele să fie asociaţi cu tradiţiile păgâne.

Era interzis ca vrăjitoarea să fie considerată tămăduitoare, învăţătoare, femeie înţeleaptă, sau o persoană care avea acces la puteri supranaturale.

Acum trebuia văzută ca fiind un agent malefic al Satanei. În secolele 12 şi 13, Biserica a început să autorizeze răspândirea unor portrete înfricoşătoare ale Diavolului. (nota 27)

Reprezentările vrăjitoarelor care zburau pe mături au apărut pentru prima dată în 1280. (nota 28)

Arta din secolul al 13-lea ilustra pactul diavolului în care demonii furau bebeluşi şi în care chiar şi părinţii îşi dădeau bebeluşii diavolului. (nota 29)

Biserica le prezenta acum pe vrăjitoare prin aceleaşi imagini pe care le-a folosit pentru a-i descrie pe eretici: „… o societate mică, clandestină, închisă, implicată în practici anti-umane, inclusiv infanticid, incest, canibalism, bestialitate şi orgii sexuale.” (nota 30)

Biserica a promovat conceptul de venerare a diavolului ca fiind practicarea pe dos a ritualurilor creştine.

În timp ce Dumnezeu impunea legea divină, diavolul cerea aderarea la un pact.

În timp ce creştinii îşi arătau adoraţia faţă de Dumnezeu, căzând în genunchi, vrăjitoarele îi aduceau omagii diavolului stând în cap.

Sacramentele în Biserica Catolică au devenit excrementele din biserica diavolului. Comuniunea era parodiată de Slujba Neagră. (nota 31)

Creştinii care se rugau puteau face rău dacă recitau rugăciunile invers. (nota 32)

Pâinea eucaristului sau anafura era imitată în slujbele ţinute pentru diavol prin rapiţă sălbatică.

Misterele au fost stigmatizate prin parodiere: diavolul ar fi marcat trupul vrăjitoarelor înfingându-şi ghearele mâinii stângi şi însemnându-le astfel corpul. (nota 33)

În timp ce sfinţii aveau darul de a plânge, vrăjitoarele, se spunea, erau incapabile să verse o lacrimă. (nota 34)

Venerarea diavolului era o bătaie de joc a creştinătăţii. Într-adevăr, chiar şi conceptul de diavol a aparţinut exclusiv monoteismului şi nu a avut nici o importanţă în lumea păgână, în tradiţia Wiccan.

Biserica şi-a proiectat, de asemenea, şi caracterul propriei ierarhii asupra vrăjitoriei.

Biserica diavolului se spunea că ar fi fost organizată astfel încât ar fi avut chiar şi poziţii similare celor ale episcopilor, exact ca în biserica catolică. (nota 35)

Julio Caro Baroja explică:

“…Diavolul făcea ca în biserici şi în altare să se audă muzică… şi dracii se împodobeau ca sfinţi. Demnitarii ajungeau la rangul de episcop, diacon, sub-diacon, şi preoţi care ţineau slujbe. Lumânările şi tămâia erau folosite în timpul slujbelor, iar apa era stropită de cel care ducea cădelniţa. Se face o colectă, se ţine o slujbă, se dă binecuvântarea prin echivalentul pâinii şi vinului… Ca să nu lipsească nimic, există chiar şi martori falşi în această organizaţie.” (nota 36)

Din nou, o asemenea ierarhie era o proiecţie totală a bisericii (inventată de Biserică) şi care nu avea absolut nici o legătură cu tradiţiile antice păgâne.

Recunoscând atât latura masculină cât şi cea feminină a lui Dumnezeu şi percepându-l pe Dumnezeu ca fiind răspândit peste tot pe pământ, tradiţia Wiccan nu avea nevoie de ranguri şi de ierarhie.

Papa Ioan al XXII-lea a oficializat persecutarea vrăjitoriei în 1320, când a autorizat Inchiziția să o pedepsească. (nota 37)

Apoi, bulele papale şi edictele au fost din ce în ce mai vehemente în condamnarea vrăjitoriei şi a celor care “făcuseră un pact cu iadul.” (nota 38)

În 1484, Papa Inocent al VIII-lea a emis bula Summis desiderantes care îi autoriza pe doi inchizitori Kramer şi Sprenger, să sistematizeze persecutarea vrăjitoarelor. (nota 39)

După doi ani de la emiterea acelei bule, manualul lor, Malleus Maleficarum, a fost publicat în 14 ediţii între anii 1487-1520 şi în cel puţin 16 ediţii între anii 1574-1669. (nota 40)

O bulă papală în 1488 a cerut naţiunilor Europei să salveze Biserica lui Cristos care era pusă în pericol de “magia lui Satana”. (nota 41)

Papalitatea şi Inchiziţia au reuşit să transforme vrăjitoarea dintr-un fenomen a cărui existenţă fusese vehement negată tocmai de către Biserică într-un fenomen care acum era foarte real, foarte înfricoşător, antiteza creştinătăţii şi care trebuia persecutat fără discuţie.

Acum era o erezie să nu crezi în existența vrăjitoarelor.

Așa cum au scris și autorii Malleus Maleficarum, ”Credința că există vrăjitoare este o parte atât de esențială credinței catolice încât să negi că ele există aducea a erezie.” (nota 42)

Pasaje din Biblie, cum ar fi Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască! erau citate adesea pentru a justifica persecutarea vrăjitoarelor. (Ieşirea – a doua carte a lui Moise, 22:18)

Atât Calvin cât şi Knox credeau că negarea existenţei vrăjitoriei însemna negarea autorităţii Bibliei. (nota 44)

În secolul 18, fondatorul Metodismului, John Wesley, le-a declarat celor care erau sceptici cu privire la vrăji că “renunţarea la credinţa în vrăjitorie, de fapt, însemna renunţarea la Biblie.” (nota 45)

Aşa cum a scris un eminent avocat englez: “Să negi posibilitatea, nu, să negi existenţa Vrăjitoriei şi a Farmecelor doar însemna să contrazici brutal Cuvântul revelat al lui Dumnezeu în mai multe pasaje atât din Vechiul Testament cât şi din Noul Testament.” (nota 46)

Persecutarea vrăjitoriei a permis Bisericii să prelungească profitabilitatea Inchiziţiei.

Inchiziţia a lăsat regiuni întregi într-o asemenea ruină economică, încât inchizitorul Eymeric s-a plâns: “În zilele noastre nu mai există nici un eretic bogat… E aşa păcat că o instituţie atât de salvatoare ca a noastră să nu mai fie sigură de existenţa ei în viitor…” (nota 47)

Adăugând vrăjitoria la crimele care trebuia pedepsite, Inchiziţia a putut să pună gheara pe o nouă categorie de oameni pe care îi putea deposeda de ce aveau. Inchiziţia a profitat din plin de această oportunitate. Barbara Walker scrie:

“Victimele erau puse să plătească fiecare frânghie cu care erau ţinute legate şi fiecare bucată de lemn folosită la rugul pe care urma să fie arse. Fiecare tortură trebuia plătită de persoana care era torturată. După executarea unei vrăjitoare bogate, inchizitorii  organizau un bachet pe care-l plăteau din averea victimei.” (nota 48)

În 1592 Părintele Cornelius Loos a scris:

“Prin folosirea torturilor groaznice, creaturile nefericite sunt făcute să mărturisească lucruri pe care nu le făcuseră… și astfel, măcelărite brutal, vieți nevinovate sunt luate… Printr-o nouă alchimie, aurul și argintul sunt stoarse din sângele uman.” (nota 49)

În multe părți din Europa, cum n-au mai avut loc procese pentru erezie, cum au început imediat procesele pentru vrăjitorie. (nota 50)

Procesul persecutării formale a vrăjitoarelor urma cele mai aspre reguli stabilite de Inchiziție.

Odată acuzate de vrăjitorie, victimele practic nu mai aveau cum să scape de condamnare.

După ce erau interogate, corpul victimelor era studiat pentru a se descoperi semnul diavolului.

Istoricul Walter Nigg descrie acest procedeu:

”... femeia era dezbrăcată în pielea goală iar călăul îi rădea părul de pe tot corpul pentru a descoperi locul ascuns unde diavolul a însemnat-o. Alunițele, pistruii, și semnele din naștere erau considerate ca fiind urme lăsate pe corpul ei în urma relației amoroase cu Satana.” (nota 51)

Dacă vreo femeie nu avea nici un astfel de semn, vina ei putea fi stabilită prin înțeparea ochilor ei cu ace. În astfel de cazuri, vina era confirmată dacă inchizitorul descoperea un punct al ochilor victimei care era lipsit de sensibilitate. (nota 52)

Mărturisirile erau extrase prin metodele înfiorătoare ale torturii.

Să vă fie silă dacă vreuna mărturisește fără să fie torturată”, a scris Regele James I în lucrarea sa Daemonologie. (nota 53)

Un medic care era în serviciul închisorilor unde erau ținute vrăjitoarele spunea că întâlnea femei aproape nebune:

”...de torturile frecvente … de faptul că erau ținute perioade lungi în mizeria cumplită din celule… și de faptul că în mod constant erau scoase de acolo pentru a fi supuse torturilor atroce până când ar fi murit în orice clipă cu bucurie dacă ar fi putut numai să scape, și erau aduse în starea în care ar fi spus că au făcut orice doar să nu mai fie torturate.” (nota 54)

Dacă o vrăjitoare nu murea în timpul torturii, era arsă pe rug. Din moment ce multe arderi aveau loc în pieţe publice, inchizitorii şi-au luat măsurile de precauţie pentru a le împiedica pe femei să poată spune ceva mulţimii: le puneau în gură căluşi de lemn sau le tăiau limba. (nota 55)

Spre deosebire de un eretic sau de un evreu care de obicei erau arşi de vii numai după ce recidivaseră într-o nouă erezie sau se întorseseră la iudaism, vrăjitoarea era arsă de vie de la prima condamnare. (nota 56)

Mutilarea sexuală a femeilor acuzate de vrăjitorie era ceva obişnuit. Întrucât dreapta credinţă susţinea că divinitatea nu avea nici o legătură cu lumea muritorilor, dorinţele sexuale erau privite ca venind de la Diavol.

Când bărbaţii care le chinuiau pe femeile acuzate îşi dădeau seama că sunt excitaţi sexual, ei presupuneau că erecţiile nu proveneau de la ei, ci de la femei.

Aşa că le mutilau sânii şi organele sexuale cu cleşti, cleşti cu cioc şi fier încins.

Unii permiteau ca victimele să fie violate lăsându-i pe “catolicii zeloşi” să le viziteze pe femeile ţinute prizoniere în celule izolate. Niciodată nici o femeie nu avea voie să le viziteze pe aceste femei prizoniere.

Locuitorii din Toulouse erau atât de siguri că inchizitorul Foulques de Saint-George aresta femei numai pentru a le viola încât au purces la riscanta şi periculoasa misiune de a aduna dovezi împotriva lui. (nota 57)

Ororile vânătorilor de vrăjitoare nu au cunoscut limite. Biserica niciodată nu le-a arătat vreo compasiune copiilor celor pe care îi acuza, dar modul în care i-a tratat pe copiii vrăjitoarelor era deosebit de brutal.

Copiii puteau fi acuzați și ei și torturați pentru vrăjitorie: fetele, odată ce împliniseră 9 ani și jumătate, iar băieții, odată ce împliniseră 10 ani și jumătate. (nota 58)

Chiar și la vârste mai mici de-atât, copiii erau torturați pentru a obține dovezi împotriva părinților. (nota 59)

Chiar și mărturia unui copil de 2 ani putea fi considerată valabilă în cazul vrăjitoriei, deși o asemenea mărturie era inadmisibilă în alte procese civile. (nota 60)

Un faimos judecător francez era cunoscut că şi-ar fi regretat indulgenţa când, în loc să îi trimită pe nişte copilaşi acuzaţi de vrăjitorie să fie arşi de vii, el i-a condamnat doar să fie biciuiţi în faţa rugului pe care ardeau de vii părinţii lor. (nota 61)

Vrăjitoarele erau considerate vinovate aproape de orice. Orice ameninţare la uniformitatea socială, orice răzvrătire la adresa autorităţii, orice act de rebeliune acum putea fi atribuit şi condamnat ca vrăjitorie. Deloc surprinzător, acolo unde se duceau lupte politice şi existau dispute religioase, aveau loc cele mai multe atacuri împotriva vrăjitoarelor. Acestea au fost mai intense în Germania, Elveţia, Franţa, Polonia şi Scoţia, decât în zonele unde religia catolică era dominantă ca Italia şi Spania. (nota 62)

Vânătorii de vrăjitoare au declarat că “Rebeliunea e un păcat de vrăjitorie.” (nota 63)

În 1661, regaliştii scoţieni au declarat că “Rebeliunea e mama vrăjitoriei.” (nota 64)

În Anglia, puritanul William Perkins le-a numit pe vrăjitoare: “cele mai detestabile trădătoare şi rebele care pot exista…” (nota 65)

Perioada reformei a jucat un rol decisiv în convingerea oamenilor că pot să dea vina pe vrăjitoare pentru orice problemă ar fi avut.

Protestanţii şi catolicii reformaţi erau învăţaţi că magia era un păcat pentru că susţinea credinţa în ajutorul divin pentru muritori.

Prin urmare, singura energie supranaturală care putea să existe pe pământ era cea a diavolului.

Astfel, oamenii au avut o singură formă de protecţie împotriva diavolului: să-l omoare pe agentul lui – vrăjitoarea.

Mai ales în ţările protestante, unde ritualurile de apărare cum ar fi semnul crucii, stropirea cu apă sfinţită sau rugăciunea adresată sfinţilor sau îngerilor păzitori nu mai erau permise — de acum erau strict interzise — oamenii obişnuiţi se simţeau cu totul lipsiţi de apărare. (nota 66)

Aşa cum Prospero, personajul lui Shakespeare din Furtuna spune în Epilogul piesei:

Vrăjile mi s-au risipit,

Sunt un om obişnuit… (nota 67)

Cel mai adesea, literalmente, vânătorile de vrăjitoare se porneau după slujbele atât ale catolicilor cât şi ale protestanţilor, unde preoţii îi instigau pe enoriaşi.

Cumplita vânătoare de vrăjitoare din regiunea bască din 1610 a izbucnit după ce Fra Domingo de Sardo a ţinut o predică despre farmece. “Înainte ca preoţii să vorbească şi să scrie despre vrăjitoare şi farmece, acestea nu existau,” a observat Salazar, un cronicar care a trăit în acea vreme. (nota 68)

Vânătorile de vrăjitoare din Salem, Massachusetts, au fost de asemenea precedate de slujbele înspăimântătoare ţinute de Samuel Parris în 1692. (nota 69)

Atmosfera de frică fabricată de preoții reformei a dus la nenumărate massacre, cărora le-au căzut victime femeile, comise de comunități, în afara proceselor judiciare.

De exemplu, în Anglia, unde nu existau tribunale ale Inchiziției și unde vânătoarea de vrăjitoare nu oferea oportunitatea unui câștig material, multe femei au fost ucise de localnici pentru că au fost acuzate de vrăjitorie. În loc să le judece, aceste bande au folosit anumite metode pentru a arăta că femeile acuzate erau vrăjitoare: ”darea la apă a vrăjitoarei”, de exemplu, însemna că o femeie era legată bine și aruncată în apă pentru a se vedea dacă plutește la suprafață.

Apa, mijlocul prin care se făcea botezul, ar fi urmat să o respingă pe vrăjitoare și astfel femeia era cu siguranță dovedită că e vrăjitoare. Sau, femeia s-ar fi dus la fund și astfel aceasta era dovada că era nevinovată, chiar dacă fusese omorâtă. (nota 70)

Pe măsură ce oamenii credeau tot mai mult că lumea era terenul de joacă terifiant al diavolului, dădeau vina tot mai mult pe vrăjitoare pentru orice necaz.

Din moment ce diavolul a creat toate relele din lume, agenții săi – vrăjitoarele – puteau fi acuzaţi de orice. Vrăjitoarele se credea că aveau la fel de multă putere, dacă nu chiar mai multă decât avea Cristos: puteau învia morți, puteau transforma apa în lapte, puteau comanda vremii și puteau afla viitorul și trecutul cuiva. (nota 71)

Vrăjitoarele erau acuzate pentru orice afacere care nu mergea sau pentru starea emoțională proastă a cuiva.

O femeie din Scoția, de exemplu, a fost acuzată de vrăjitorie pentru că a fost văzută lovind o pisică în același moment în care berea dintr-o halbă s-ar fi stricat. (nota 72)

Vrăjitoarele erau acum pe post de țapi ispășitori, așa cum fuseseră și evreii.

Erau vinovate pentru orice necaz personal, orice recoltă proastă, orice foamete, sau boală.

Crizele sociale provovate de reformă au intensificat vânătorile de   vrăjitoare.

Reforma a diminuat importanța rolului comunității și a pus un accent mai mare pe perfecțiunea personală.

Tradiția comunală de ajutor reciproc, la nevoie, a fost distrusă, iar obiceiul de a le ajuta pe văduve a dispărut. (nota 73)

Vina pe care o persoană ar fi putut s-o simtă pentru că refuza să ajute pe cineva putea fi ușor transferată asupra persoanei care ceruse ajutorul prin acuzarea acesteia de vrăjitorie.

Un scriitor din acea vreme, Thomas Ady, a descris următoarea situație care a rezultat după eșecul de a îndeplini o obligație socială comună:

Acum, gospodarul unei case strigă după un vecin sărac că el sau ea i-ar fi făcut farmece. Pentru că, spune el, “vecinul său bătrân sau vecina sa a venit seara târziu la ușa mea și a cerut ajutor și eu am refuzat, și, să mă ierte Dumnezeu, inima a început să-mi bată cu putere împotriva acestei femei… și acum, pe copilul meu, soția mea, pe mine, pe calul meu, vaca mea, oaia mea, scroafa mea, porcul meu, câinele meu, pisica mea, lucrurile s-au petrecut în așa manieră că jur că această femeie e o vrăjitoare, pentru că altfel de ce mi-ar fi bătut inima așa?” (nota 74)

Cel mai ușor de acuzat de vrăjitorie erau femeile bătrâne, care aduceau cu Înţeleapta Bătrână, imaginea divinităţii feminine pe vremea păgânilor.

Ca întruchipare a puterii feminine, înțeleapta satului amenința o structură care recunoștea doar forța și dominația ca aducătoare de putere, ca mijloace prin care se putea obține puterea.

Biserica nu a tolerat imaginea Bătrânei Înţelepte, nici chiar în primele secole ale existenței ei când asimila imaginea fetei și a mamei cu cea a Mariei.

Cu toate că orice femeie care atrăgea atenția asupra ei – ori pentru că era frumoasă, ori pentru că era neobișnuită, ori pentru că avea un defect din naștere – risca să fie acuzată de vrăjitorie, cel mai adesea cădeau victime vânătorilor de vrăjitoare femeile bătrâne.

Fiind sărace, femeile bătrâne erau primele acuzate, deși inchizitorii căutau mai mult să pună mâna pe averile indivizilor bogați.

În special moașele satului erau țintele vânătorilor de vrăjitoare. ”În această zi,” scria Reginald Scot în 1584, “să spui în limba engleză “e o vrăjitoare” sau “e o femeie înţeleaptă” e acelaşi lucru.” (nota 75)

În perioada dinaintea reformei, oamenii obișnuiți se duceau la bătrânele satului când aveau diferite probleme de sănătate mai degrabă decât se duceau să le ceară sfatul preoților, călugărilor sau doctorilor. Robert Burton a scris în 1621:

”Făcătoarele de farmece sunt ceva mult prea obișnuit; vracii sau vrăjitoarele care știau magie albă îi puteau lecui pe oameni de orice rană a trupului sau a minții.” (nota 76)

Combinând cunoștințele lor despre ierburile medicinale cu apelul la ajutorul divin, acești vraci și tămăduitoare erau și mai accesibili financiar oamenilor obișnuiți și ofereau leacuri şi mai bune decât cele oferite de medici.

Preoții reformei s-au opus naturii magice a leacurilor oferite de vraci și tămăduitoare pentru că erau preferate de oameni leacurilor oferite de biserică sau de medicii autorizați de biserică, dar și pentru că aceste leacuri ofereau prea multă putere și influență femeilor.

Până când să înceapă teroarea vânătorilor de vrăjitoare, cei mai mulți oameni nu-și închipuiau că tămăduitoarele și vracii puteau fi asociați cu diavolul, sau că puteau face rău.

Oamenii le țineau partea,” scria John Stearne, ”și spuneau de ce să fie acuzate când le fac un bine celorlalți?” (nota 77)

Așa cum un călugăr Bridgettine de la începutul secolului al 16-lea a vorbit despre ”oamenii obișnuiți”: “Îmi spuneau şi mie cu convingere: „Domnule, noi facem bine, nu dorim decât să facem bine şi credem că a face bine e o faptă caritabilă care ajută un om bolnav sau un animal bolnav.” (nota 78)

În 1555 Joan Tyrry a susţinut că “leacurile acestor femei în vindecarea bolnavilor sau a animalelor se credea că vin de la zâne, fie ele zâne de la Dumnezeu sau zâne ale binelui…” (nota 79)

Într-adevăr, tămăduitoarele făceau incantaţii care semănau foarte mult cu cele creştine. De exemplu, o poezie din 1610 era recitată când se culegea iarba vervain, cunoscută şi ca Sf. Johnswort:

Adorat fii tu, Vervain, aşa cum creşti tu

Pentru că pe muntele Calvary tu ai fost găsit

Tu, vindecătorul Salvatorului nostru, Iisus Cristos căruia i-ai alinat rănile sângerânde

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,

Pământul mi te dă mie.” (nota 80)

Dar, în ochii creştinilor ortodocşi, o asemenea putere de vindecare le dădea oamenilor o influenţă mai mare în a determina viaţa altora, în loc să-i lase să se supună fără crâcnire voinţei lui Dumnezeu.

Potrivit preoţilor, sănătatea venea de la Dumnezeu şi nu de la eforturile oamenilor.

Episcopul Hall a spus: “noi nu avem nici o putere asupra vindecării, de aceea trebuie să ne rugăm… “ (nota 81)

Tribunalele bisericeşti şi-au făcut un obicei din a le pune pe vrăjitoare “să îşi ceară iertare din inimă pentru că au îndrăznit să-l ajute pe om, și pentru că au refuzat să-l ajute pe Dumnezeu să-și facă voința pe pământ.” (nota 82)

Un preot elisabetan a explicat că orice vindecare a unui om era ”făcută prin sfidarea divinității, și nu cum preoții cu putere de la Papă predică și practică, rugându-se Domnului și ținând post…” (nota 83)

Și, potrivit lui Calvin, nici un tratament nu putea schimba cursul evenimentelor, care déjà fusese stabilit de Dumnezeu atotputernicul. (nota 84)

Predicatorii şi bărbaţii doctori autorizaţi de biserică au încercat să ţină locul tămăduitorilor.

Cu toate acestea ajutorul lor şi tratamentele lor erau adesea considerate ineficiente prin comparaţie cu cele ale înţeleptelor satului.

Un gardian al temniţei din Canterbury a recunoscut că a închis din proprie iniţiativă mai multe femei bătrâne din câteva sate, în 1570, pentru că „vrăjitoarele făceau mai mult bine cu leacurile lor decât dl. Pudall şi dl. Wood, care predicau cuvântul Domnului…” (nota 85)

Un personaj din lucrarea Dialogue concerning Witches din 1593 a spus despre tămăduitoarele satului că „făceau mai mult bine într-un an decât toţi bărbaţii care predicau cuvântul scipturilor vor face vreodată în viaţa lor…” (nota 86)

Chiar şi doctorii autorizaţi de biserică, care se bazau pe sângerări, pe inhalaţii cu fum, pe lipitori şi pe chimicale toxice, cum ar fi mercurul, nu se puteau compara cu experienţa tămăduitoarelor satului şi cu cunoştinţele lor despre ierburile medicinale. (nota 87)

Un cunoscut doctor, Paracelsus, a întrebat: „… oare nu mereu aproape înţeleptele satului se dovedesc mai pricepute decât un doctor?” (nota 88)

Chiar şi Francis Bacon, care nu avea aproape deloc respect pentru femei, credea că „leacurile femeilor bătrâne” erau „mult mai bune de multe ori în vindecarea unei răni decât tratamentul aplicat de doctori.” (nota 89)

Medicii puneau incompentenţa lor pe seama vrăjitoriilor.

Thomas Ady a scris următoarele:

„Motivul pentru care există ignorantiae pallium maleficium et incantatio e acela că oferă o pelerină pentru ignoranţa medicului. Când nu putea găsi tratamentul pentru o boală, el spunea că victimei i se făcuseră farmece.”  (nota 90)

Când o boală nu putea fi diagnosticată, chiar şi de către cel mai înalt corp academic al Angliei, the Royal College of Physicians of London, explicaţia era că vrăjile erau de vină. (nota 91)

Deloc surprinzător, preoţii le creionau pe femeile care tămăduiau ca pe cele mai îngrozitoare dintre toate vrăjitoarele. William Perkins a declarat: „Cel mai detestabil şi mai oribil monstru e … vrăjitoarea care face bine.” (nota 92)

Biserica a inclus în definiţia sa privind practicarea vrăjilor pe oricine avea cunoştinţe despre ierburile medicinale, pentru că „cei care folosesc ierburile pentru a trata boli fac asta în urma unei înţelegeri cu Diavolul, ori explicită, ori implicită.” (nota 93)

Medicina fusese asociată de multă vreme cu ierburile şi cu magia.

Cuvintele greceşti şi latineşti pentru medicină „pharmakeia” şi „veneficium” însemnau atât „magie” cât şi „leac”. (nota 94)

Chiar şi simpla deţinere a uleiurilor obţinute din ierburi a devenit un motiv pentru care cineva putea fi acuzat de vrăjitorie. (nota 95)

Capacitatea unei persoane de a vindeca era privită cu siguranţă ca o dovadă de vrăjitorie.

În 1590, o femeie din North Berwick a fost suspectată de vrăjitorie pentru că putea vindeca „pe oricine care suferea din cauza bolilor sau a unei infirmităţi.” (nota 96)

Bătrânul episcop din St. Andrews a chemat-o la el pe Alison Peirsoun din Byrehill şi, după ce femeia a reuşit să-l facă bine, nu numai că a refuzat să o plătească, dar a pus să fie arestată pentru vrăjitorie şi să fie arsă de vie. (nota 97)

Doar pentru că avea grijă de nişte copilaşi bolnavi şi îi spăla a fost destul pentru ca o femeie din Scoţia să fie acuzată de vrăjitorie. (nota 98)

Vânătorii de vrăjitoare le atacau şi pe moaşele satului. Drept-credincioşii creştini credeau că actul naşterii pângărea atât mama, cât şi bebeluşul. Pentru a o putea reprimi în biserică, mama trebuia purificată printr-o perioadă de carantină de 40 de zile dacă născuse un băiat, şi 80 de zile dacă născuse o fată. În această perioadă, mama şi copilul erau consideraţi păgâni.

Unii credeau că dacă o femeie murea în perioada asta trebuia să nu i se facă înmormântare creştinească.

Până la reformă, moaşele erau văzute peste tot ca necesare pentru că aveau grijă de ceea ce era privit ca o treabă foarte neplăcută – naşterea. Ajutorul dat unei femei la naştere era considerat ca fiind ceva foarte dezonorabil şi de aceea a fost lăsat în grija femeilor.

Dar, în timpul Reformei, a avut loc o conştientizare mai mare a puterii moaşelor. Moaşele erau acum suspectate că ştiau cum să facă avorturi, că le făceau educaţie sexuală femeilor ca să nu rămână însărcinate foarte des, şi că puteau „să reducă durerile naşterii.” (nota 99)

(Dovezi scrise despre existenţa contraceptivelor făcute din iarbă datează cel puţin din anii 1900 înaintea erei noastre. (Noonan, 23). Informaţiile despre contraceptive în timpul Evului Mediu erau transmise de la vraci şi moaşe, din generaţie în generaţie.)

Cunoştinţele moaşelor în privinţa ierburilor care le ajutau pe femei să sufere mai puţin în timpul naşterii erau văzute ca o insultă directă faţă de ordinea lăsată de divinivate despre cum trebuie să vină pe lume un copil.

În ochii preoţilor, condamnarea Evei de către Dumnezeu trebuia aplicată tuturor femeilor. Aşa cum spune Geneza:

Iar femeii i-a zis: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” (Facerea, 3:16)

Reducerea durerilor naşterii, aşa cum susţineau preoţii scoţieni, “ducea la eliberarea femeii de blestemul originar.” (nota 101)

Folosirea cloroformului pentru a ajuta o femeie să sufere mai puţin la naştere a fost primită cu aceeaşi opoziţie din partea bisericii. Potrivit unui preot din New England:

Cloroformul e o capcană a Satanei, care se oferă să le ajute pe femei, dar acceptarea acestui ajutor va provoca rău întregii societăţi şi îl lipseşte pe Dumnezeu de auzirea strigătelor de durere.” (nota 102)

Martin Luther a scris: „Dacă [femeile] obosesc în timpul naşterii, sau mor, nu are nici cea mai mică importanţă. Lăsaţi-le să moară în timpul naşterii – pentru că asta merită.” (nota 103)

Nu e deloc surpinzător că femeile, care nu doar aveau cunoştinţe despre ierburile medicinale dar le şi foloseau pentru a ajuta şi pentru a avea grijă de alte femei, au devenit principalele suspecte de practicarea vrăjitoriei.

Câte vieţi au fost pierdute în timpul secolelor cât au durat vânătorile de vrăjitoare nu vom şti niciodată.

Unii preoţi au raportat cu mândrie numărul vrăjitoarelor pe care le-au exterminat, cum ar fi episcopul de Wurtzburg care a spus că a ars de vii 1900 de femei, sau prelatul luteran Benedict Carpzov care a susţinut că a trimis pe rug 20.000 de vrăjitoare ale diavolului. (nota 104)

Dar, cea mai mare parte a documentelor a fost pierdută şi e îndoielnic că masacrele ar fi fost trecute undeva în afara cazurilor când vrăjitoarele erau condamnate de un tribunal.

Estimările contemporane indică faptul că masacrele ar fi putut avea dimensiunea unui holocaust.

Barbara Walker scrie: „cronicarul din Treves a raportat în anul 1586, că întreaga populaţie de sex feminim a două sate a fost exterminată de inchizitori, cu excepţia a două femei.” (nota 105)

În jurul anului 1600, un călător a scris:

Aproape toată Germania e ocupată cu ridicarea rugurilor pentru vrăjitoare… Elveţia a fost obligată să radă de pe faţa pământului sate întregi din cauza lor. Călătorii care ajung în Lorraine se trezesc în faţa ochilor cu mii şi mii de ruguri pe care sunt arse femei.” (nota 106)

În timp ce, oficial, persecutarea vrăjitoarelor a durat între anii 1450 şi 1750, masacre sporadice ale femeilor suspectate de vrăjitorie au continuat până recent. În 1928, o familie de ţărani din Ungaria a fost achitată după ce a bătut o femeie bătrână până a omorât-o pentru că o suspectau că e vrăjitoare. Tribunalul şi-a bazat sentinţa de achitare pe faptul că familia a acţionat dintr-o „obligaţie irezistibilă.” (nota 107)

În 1976, o celibatară săracă, Elizabeth Hahn, a fost suspectată de vrăjitorie şi de faptul că adăpostea agenţii dracului, care s-ar fi ascuns în câinii ei. Vecinii ei dintr-un sat din Germania au terorizat-o, au lovit-o cu pietre, au bătut-o şi i-au dat foc casei în care trăia, după ce i-au omorât câinii. (nota 108)

Un an mai târziu, în 1977, în Franţa, un bătrân a fost omorât pentru că era bănuit că era vrăjitor. (nota 109)

În 1981, o bandă de bărbaţi din Mexico a omorât cu pietre o femeie pentru că, în urma farmecelor ei, Papa Ioan Paul al doilea ar fi fost atacat. (nota 110)

Vânătorile de vrăjitoare nu aveau ca ţintă doar câteva femei şi nici nu erau comise de indivizi nebuni, persecutarea vrăjitoarelor a fost politica oficială a bisericilor catolice şi protestante. (nota 111)

Biserica a inventat păcatul vrăjitoriei, a stabilit cum trebuie pedepsit, şi apoi a cerut ca cele care ar fi practicat vrăjitoria să fie pedepsite.

După ce mult timp o mare parte a societăţii a respins vrăjitoria ca fiind o amăgire, preoţii au insistat acum că vrăjile există. (nota 112)

Sub pretextul ereziei şi apoi al vrăjitoriei, oricine putea fi omorât dacă punea la îndoială autoritatea Bisericii Creştine şi versiunea ei despre lume.

Vânătorile de vrăjitoare au asigurat convertirea Europei la dreapta credinţă creştină. Prin teroarea pe care vânătorile de vrăjitoare au răspândit-o în rândul oamenilor obişnuiţi, reformatorii creştini i-au convins pe aceştia să creadă că în ceruri există un singur Dumnezeu masculin, care era rupt de lumea muritorilor de pe pământ, că magia era lucrarea diavolului, că exista un diavol foarte puternic şi că femeile cel mai probabil erau agenţii lui. Efectele secundare ale vânătorilor de vrăjitoare au fost că medicina şi tratarea oamenilor au fost transferate de la tămăduitoare, cu forţa, doar în mâinile bărbaţilor, iar tradiţia occidentală a leacurilor din plante medicinale a fost aproape distrusă.

Numărul imens de oameni care au fost torturați şi ucişi, precum şi impactul perceperii lui Dumnezeu asupra oamenilor obişnuiţi au făcut ca vânătoarea de vrăjitoare să fie unul dintre cele mai negre capitole ale istoriei omenirii.”

Note pentru capitolul 8:

1. Rossell Hope Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology (New York: Bonanza Books, 1981) 3.

2. I Peter 3:7.

3. The “Natural Inferiority” of Women compiled by Tama Starr (New York: Poseidon Press, 1991) 45.

4. Joan Smith, Misogynies: Reflections on Myths and Malice (New York: Fawcett Columbine, 1989) 66.

5. The “Natural Inferiority” of Women, Starr, 45.

6. Karen Armstrong, The Gospel According to Woman: Christianity’s Creation of the Sex War in the West (New York: Doubleday, 1986) 71.

7. Smith, Misogynies, 61.

8. Saint Thomas Aquinas, Summa Theologica (New York & London: Blackfriars, McGraw-Hill, Eyre & Spottiswoode) Question 92, 35.

9. Armstrong, The Gospel According to Woman, 69.

10. Apocrypha, Ecclesiasticus 25:13-26.

11. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 277.

12. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles Scribner’s Sons, 1974) 520.

13. Carol F. Karlsen, The Devil in the Shape of a Woman (Vintage Books: New York, 1987) 266.

14. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror (New York: Ballantine Books, 1978) 211.

15. Ibid., 211.

16. Joan O’Grady, The Prince of Darkness (Longmead: ElementBooks, 1989) 84.

17. Henry Kamen, Inquisition and Society in Spain (Bloomington: Indiana University Press, 1985) 163.

18. Jean Plaidy, The Spanish Inquisition (New York: Citadel Press, 1967) 143.

19. Heinrich Kramer and James Sprenger, The Malleus Maleficarum, Translated by Montague Summers (New York: Dover Publications, 1971) 121.

20. Ibid., 121.

21. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 568-569.

22. The Merriam-Webster Dictionary (New York: Pocket Books, 1974) 215.

23. Julio Caro Baroja, The World of Witches (Chicago: University of Chicago Press, 1961) 60-61 and Brian P. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe (London: Longman, 1987) 45.

24. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 76-77.

25. O’Grady, The Prince of Darkness, 62.

26. Baroja, The World of Witches, 81.

27. Bengt Ankarloo and Gustav Henningsen, Early Modern European Witchcraft Centres and Peripheries (Oxford: Clarendon Press, 1990) 25.

28. Russell, Witchcraft in the Middle Ages, 164.

29. Ibid., 134.

30. Margot Adler, Drawing Down the Moon (New York: Beacon Press, 1979) 49.

31. Baroja, The Vforld of Witches, 149-150.

32. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 43.

33. Nigg, The Heretics, 280 and Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 174.

34. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 174.

35. Baroja, The World of Witches, 165.

36. Ibid., 165.

37. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York: Thomas Y. Cromwell, 1968) 173.

38. Ibid., 173.

39. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 49.

40. Smith, Misogynies, 68.

41. Montague Summers, The History of Witchcraft and Demonology (New York: New Hyde Park, 1956) 12.

42. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 9.

43. Exodus 22:18.

44. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 1088.

45. Ibid., 1088.

46. Summers, The History of Witchcraft and Demonology, 63.

47. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 271.

48. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1086.

49. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 16.

50. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 110.

51. Nigg, The Heretics, 281.

52. Baroja, The Vforld of Witches, 168-169.

53. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 502.

54. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1004.

55. Ibid., 445.

56. Russell, Witchcraft in the Middle Ages, 151.

57. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 445-446.

58. Ibid., 445.

59. Ibid., 1004.

60. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 229.

61. Ibid., 4.

62. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 105.

63. Ibid., 59.

64. Ibid., 59.

65. Ibid., 59.

66. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 102, and Thomas, Religion and the Decline of Magic, 493-495.

67. Shakespeare, The Tempest, epilogue, written in 1610-1611.

68. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 149-150.

69. Ibid., 150.

70. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 551, and Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1008.

71. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1083.

72. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 4.

73. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 555.

74. Ibid., 554.

75. Ibid., 436.

76. Ibid., 177.

77. Ibid., 265-266.

78. Ibid., 266.

79. Ibid., 266.

80. Ibid., 178.

81. Ibid., 479.

82. Ibid., 265.

83. Ibid., 479.

84. Ibid., 85.

85. Ibid., 264.

86. Ibid., 264.

87. Jeanne Achterberg, Woman As Healer (Boston: Shambala, 1991) 105.

88. Ibid., 106.

89. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 14.

90. Ibid., 537.

91. Ibid., 537.

92. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 540.

93. Ibid., 540.

94. John T. Noonan, Jr., Contraception (New York and Toronto: The New American Library, 1965) 42.

95. Achterberg, Woman As Healer, 92.

96. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 540.

97. Baroja, The World of Witches, 125.

98. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 4.

99. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 655.

100. Genesis 3:16.

101. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 656.

102. Ibid., 656.

103. Armstrong, The Gospel According to Woman, 69.

104. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 444.

105. Ibid., 444.

106. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 4-5.

107. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1087.

108. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 229.

109. Ibid., 229.

110. Ibid., 229.

111. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 17.

112. Ibid., 17.

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s