CAPITOLUL 7: REFORMA – CONVERTIREA POPULAŢIEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 7: REFORMA – CONVERTIREA POPULAŢIEI

anii 1500 – 1700

“Atât reforma protestantă cât şi contra-reforma catolică au urmărit să cureţe creştinismul de elemente preluate de la păgâni.

În timp ce biserica medievală a îmbrăţişat dreapta credinţă ca ideologie, în practică era mult mai preocupată să strângă averi şi să-i oblige pe oameni să i se supună, decât de spiritualitatea oamenilor obişnuiţi.

Acum însă, reformatorii s-au apucat să îndoctrineze mai puternic populaţia Europei cu mesajele dreptei credinţe.

Înfricoşându-i cu poveşti despre diavol şi despre pericolul magiei, ei i-au convins pe oamenii obişnuiţi să creadă în dumnezeul autoritar care cerea disciplină, chin, sacrificiu şi renunţarea la plăcerea trupească.

Protestând faţă de o Biserică preocupată mai degrabă să se îmbogăţească decât să predice scriptura, Martin Luther a declanşat reforma protestantă.

Când a agăţat cele 95 de teze de poarta bisericii din oraşul său în 1517, Luther a dat glas unui sentiment foarte răspândit de ură faţă de Biserică.

Protestul său a găsit sprijin în rândurile ţărănimii exploatate, în rândurile celor care cereau independenţă față de Sfântul Imperiu Roman, în rândurile celor care urau faptul că erau obligaţi să trimită bani bisericii din Roma şi care erau revoltați că biserica ajunsese să deţină suprafeţe imense de teren.

Protestantismul s-a răspândit cu viteză în Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Anglia, Scoţia, Regatele Scandinave dar şi în părţi din Franţa, Ungaria şi Polonia.

Biserica catolică a reacţionat prin propria ei reformă, numită contra-reformă, care a urmat în urma deciziilor şi canoanelor Consiliului de la Trent, întrunit între 1545 şi 1563.

Duşmănia dintre protestanţi şi catolici a declanşat o serie de războaie civile în Franţa şi în Anglia, precum şi sângerosul război de 30 de ani în care au fost implicate Germania, Suedia, Franţa, Danemarca, Olanda, şi Sfântul Imperiu Roman, reprezentat de Habsburgi.

Ambele tabere care se considerau creştine n-au avut nici o intenţie să oprească vărsarea de sânge.

Pe 24 august 1572, de exemplu, în ceea ce e cunoscut ca masacrul din ziua Sf. Bartolomeu, 10.000 de protestanţi au fost masacraţi în Franţa.

Papa Grigorie al XIII-lea i-a scris lui regelui franţei Charles al IX-lea:

Ne bucurăm alături de voi pentru că, cu ajutorul lui Dumnezeu, aţi scăpat lumea de aceşti eretici nenorociţi.” (nota 1)

Atât protestanţii cât şi catolicii considerau că ideologia lor asupra creştinismului era cea corectă.

c7 masacrul protestantilor

Astfel, protestanţii pledau pentru o aderare mai strictă la cuvântul scripturilor.

Ajutaţi de inventarea maşinilor de tipărit, protestanţii au reuşit să-şi promoveze un mesaj mai coerent şi mai uniform, care era mai greu adaptabil vechilor credinţe păgâne. (nota 2)

Doctrinelor mai aspre ale Vechiului Testament li s-a dat o importanţă mai mare.

În loc să invoce participarea lui Dumnezeu ca ajutor în viaţa de zi cu zi, aşa cum mulţi continuau să facă, protestanţii credeau că oamenii ar fi trebuit să fie mai preocupaţi de cât de supuşi şi de obedienţi sunt faţă de voinţa suverană a lui Dumnezeu.

Iisus ar fi trebuit văzut nu ca o fiinţă umană căreia i te puteai adresa, ci ca o parte a puterii totale a lui Dumnezeu.

Unii protestanţi chiar au negat că Iisus ar fi avut un trup biologic; trupul său a fost făcut din „carne celestă”. (nota 3)

Protestanţii credeau că idolatrizarea sfinţilor şi a Fecioarei Maria diminua victoria lui Iisus.

Un om, credeau eu, ar fi trebuit să-şi dezvolte o relaţie cu Dumnezeu numai pe baza cuvântului scripturii şi nu prin personificările lui Iisus, Mariei, sfinţilor, sau chiar prin unele simboluri.

La fel cum creştinii în secolul al 4-lea au vandalizat şi au distrus locurile sacre care reprezentaseră tradiţii vechi de secole, acum bande de protestanţi, incitate de preoţi, au distrus imaginile sfinţilor veneraţi de catolici. (nota 4)

Deşi protestanţii au negat vehement necesitatea bisericii ca instituţie intermediară între om şi Dumnezeu, au îndepărtat multe căi prin care această relaţie directă şi personală cu Dumnezeu putea să se dezvolte.

Reformatorii catolici au încercat şi ei să minimalizeze importanţa venerării sfinţilor.

Acum sfinţii erau văzuţi cel mult ca figuri eroice şi modele de virtute, şi nu ca prieteni sau binefăcători. (nota 5)

Doar că Biserica catolică nu dorea să împartă cu nimeni autoritatea pe care şi-o impusese de-a lungul secolelor. Da, credinţa creştină trebuia să izvorască din Biblie, dar – aşa cum a stabilit Consiliul de la Trent – biblia era cel mai bine clarificată de „mărturiile sfinţilor părinţi aprobaţi de biserică şi de consilii, prin judecata şi consensul bisericii.” (nota 6)

Catolicii nu doreau să renunţe nici la ritualurile slujbelor bisericeşti.

Unii protestanţi, pe de altă parte, respingeau ritualurile şi sacramentele cu totul, insistând că un om trebuia să ajungă la o comuniune cu Dumnezeu doar ascultând slujba şi citind scriptura. (nota 7)

Liderii protestanţi îmbrăţişau cu ardoare ideile Sf. Augustin despre liberul arbitru şi despre predestinare: faptul că Adam a căzut din graţiile lui Dumnezeu a lăsat omenirea supusă greşelii, incapabilă de a acţiona corect, şi astfel cu totul dependentă de mila lui Dumnezeu.

Salvarea era acum posibilă numai prin graţia lui Dumnezeu, nu şi prin hotărârea individuală.

După alungarea lui Adam din Paradis, liberul arbitru a rămas doar o vorbă-n vânt,” spunea Luther în 1518.

Chiar dacă acţionează conform propriei voinţe, omul greşeşte în mod fatal.” (nota 8)

Cei mai mulţi catolici credeau că, în timp ce păcatul lui Adam a înclinat balanţa pentru omenire către a face rău şi că a diminuat puterea omului de a-şi determina acţiunile, păcatul său nu a distrus cu totul libera alegere. Al patrulea Canon al Consiliului de la Trent spune:

Dacă cineva spune că liberul arbitru al omului, pus în mişcare şi stimulat de Dumnezeu, nu mai e liber arbitru pentru că e pus în mişcare şi încurajat de Dumnezeu, şi că astfel omul nu i s-ar putea opune, dacă ar dori, ca şi cum ar fi o creatură lipsită de viaţă, total inertă şi pasivă, asupra acelui om să cadă anatema.” (nota 9)

Chiar dacă protestanţii nu aveau o ierarhie bisericească la fel de strictă precum cea a Bisericii Catolice pentru a delimita cine e mai bun decât altul, şi ei au continuat să-i împartă pe oameni în funcţie de ranguri.

Martin Luther credea că diferenţele de gen, clasă, rasă, şi religie arătau dacă un om e superior sau inferior. În 1533, el a scris următoarele:

Fetele încep să vorbească şi să meargă mai repede decât băieţii pentru că buruienile mereu cresc mai repede decât recoltele bune. (nota 10)

În 1525, Martin Luther a sprijinit represiunea sângeroasă şi brutală a Războiului Ţăranilor, o răscoală încurajată inclusiv de efortul său de a obţine independenţa faţă de Biserica de la Roma. (nota 11)

Deşi Luther nu a putut găsi un îndemn biblic de a-i extermina pe evrei, credea că aceştia ar trebui luaţi sclavi sau alungaţi de pe teritoriul creştinilor şi că ghetourile şi sinagogile trebuia arse. (nota 12)

Credea că rebelii anabaptişti ar trebui să fie masacraţi şi a citit în public un edict al teologilor din Wittenberg, emis în 1531, care îndemna la executarea acestora. (nota 13)

Nici alţi lideri protestanţi nu au fost mai toleranţi. John Calvin, a cărui doctrină a stat la baza apariţiei presibiterianismului, a scris despre:

principiul etern, prin care Dumnezeu a stabilit ce El va face cu fiecare om. Pentru că El nu i-a făcut să fie egali, ci a ales doar câţiva care merită viaţa veşnică, în timp ce pe ceilalţi i-a condamnat iadului veşnic.” (nota 14)

Calvin a creat un stat poliţienesc şi o teocraţie nemiloasă şi tiranică în Geneva, care a intrat în istorie după arderea pe rug a cunoscutului fizician, Michael Servetus, pentru că opiniile sale intrau în contradicţie cu creştinismul.

Discipolul lui Calvin, John Knox, a condamnat şi el toate celelalte credinţe.

Pe măsură ce protestanţii se rupeau în mai multe grupări, fiecare cult pretindea că doar el deţine adevărul divin, în timp ce celalte culte erau considerate eretice.

Potrivit credinţei lor într-un Dumnezeu autoritar, atât protestanţii cât şi catolicii și-au impus prin forţă părerea lor despre religie.

Biserica Catolică stabilise deja mijloacele prin care putea controla societatea şi prin care putea să-i forţeze pe oameni să i se supună.

Protestanţii, însă, nu deţineau o structură ierarhică, represivă şi poliţienească la fel de bine dezvoltată ca cea a Bisericii Catolice şi nici nu aveau anvergura globală a Bisericii Catolice. În schimb, ei au transferat statului rolul de a impune moralitatea oamenilor.

Pe lângă funcţiile sale seculare, statul trebuia acum să se ocupe şi de puritatea morală a societăţii; se va numi „stat dumnezeiesc.” (nota 15)

Familia, în care tatăl era şeful, a primit şi ea o nouă importanţă, fiind prima celulă a structurii autoritare a statului.

Atât protestanţii, cât şi catolicii au diminuat rolul comunităţii, ceea ce le-a permis mai uşor bisericii şi statului să aibă un control direct asupra individului.

Refoma a descurajat fraternizările, care în Evul Mediu au oferit celor în nevoie ajutor, erau cele care organizau sărbători şi jocuri, îi ajutau pe săraci şi înfiinţau spitale. (nota 16)

Sărbătorile comunităţii, cruciale pentru viaţa armonioasă şi pentru vitalitatea acestora, au fost interzise. Spovedaniile catolice, care în trecut aveau loc în public ca un act de iertare şi de readucere a unui om care a greşit în sânul comunităţii, au devenit o chestiune privată între individ şi preot, prin introducerea în 1565 a confesionalului. (nota 17)

Refomele au slăbit capacitatea comunităţilor de a interveni faţă de autoritatea bisericii, a statului sau a familiei patriarhale.

Refomele – atât cele catolice, cât şi cele protestante – au înlocuit importanţa găsirii armoniei în comunităte cu obligaţia disciplinării şi supunerii faţă de Dumnezeu.

Cele 10 porunci au luat locul doctrinei celor 7 porunci mortale care au stat la baza moralităţii medievale: mândria, invidia, furia, zgârcenia, lăcomia, trândăvia şi desfrâul. În acea vreme, păcatele care distrugeau comunitatea erau considerate cele mai rele: invidia, mânia şi zgârcenia.

Cea mai importantă dintre cele 10 porunci, însă, era cea care a înlocuit nevoia de armonie a comunităţii, cu nevoia de a întări autoritatea civilă şi autoritatea părinţilor: „Cinstește pe tatăl şi pe mama ta.” (nota 19)

Unele legi în Anglia Puritană chiar au stabilit pedeapsa cu moartea pentru cei tineri dacă şi-ar fi înjurat sau „lovit” părinţii. (nota 20)

Păcatul nu mai era văzut ca ceva care făcea rău comunităţii, ci ca pe o nesupunere în faţa autorităţii. (nota 21)

Reformatorii au devenit conştienţi nu numai de cât de puţin respectată era de fapt Biserica, ci şi cât de ignoranţi erau oamenii obişnuiţi cu privire la dreapta credinţă. În 1547 Stephen Gardner a vorbit aşa despre credincioşii din parohia sa din Cambridge: „când preotul mergea la pupitru să citească, enoriaşii plecau din biserică şi se duceau acasă să bea.” (nota 22)

Istoricul Keith Thomas povesteşte că atunci când un paroh din Essex „a ţinut o predică în 1630 despre cum Adam şi Eva şi-au făcut haine din frunze de smochin, un credincios l-a întrerupt şi i-a cerut să explice de unde-au făcut cei doi rost de aţă pentru a le coase.” (nota 23)

Dreapta credinţă era mai ales străină celor care trăiau la sate. În 1607, John Norden a scris:

„În unele părţi pe unde-am călătorit, oamenii, care trăiau în cocioabe şi munceau foarte puţin sau aproape deloc, duceau o viaţă grea, cum cocioabele erau prea departe de biserică sau de capelă, nu ştiau aproape nimic de Dumnezeu sau de cum să trăiască altfel decât ca nişte sălbatici sau infideli.”(nota 24)

Pentru a pune capăt obiceiurilor păgâne ale oamenilor obișnuiți, protestanții și catolicii au încercat în timpul Reformei să-i învețe că există un singur concept al divinității, al lor, și că există un singur dumnezeu.

c7 demoni

În contrast cu credința lor că dumnezeu putea să apară în multe feluri și că era prezent în toate aspectele vieții, acum oamenii erau învățați să îl înțeleagă pe dumnezeu strict ca fiind un tată ceresc care era rupt de lumea pământească și era dezinteresat de ea.

Spiritualitatea și relația cu dumnezeu necesitau acum repudierea plăcerii fizice, care adesea nu se referea doar la plăcerea sexuală, ci și la starea de bine a cuiva.

În secolul 17, Tronson a mers până acolo încât a declarat:

Dacă vrei să îl moștenești pe Iisus și să moștenești paradisul, adică, dacă nu vrei să fii damnat pe vecie, ci să fii fericit pentru totdeauna în rai, atunci trebuie să renunți la lumea pământească cu totul și să îi spui adio.” (nota 25)

Și trupul trebuia repudiat. Din moment ce dumnezeu nu mai putea fi găsit în lumea materială, însemna că trupul nu mai avea nimic divin.

Protestanții și Catolicii s-au întrecut unii pe alții în a arăta cât de puțin le păsa de propriul corp, foloseau săpun foarte rar și se spălau extrem de rar. (nota 26)

Un iezuit în 1700 explica de ce ”modestia religioasă” era de ajuns pentru a opri pe oricine să se spele și a spus următoarea poveste despre cineva care a încălcat această ”modestie”:

Un tânăr care a îndrăznit să se spele s-a înecat, poate din judecata miloasă a lui Dumnezeu, pentru că El a dorit astfel ca exemplul acesta înfricoșător să servească drept lege pentru ceilalți.” (nota 27)

La o slujbă catolică prin anii 1700 enoriașii erau sfătuiți ”să își considere trupul ca pe un dușman de moarte, și să îl chinuie prin muncă grea, post, îmbrăcăminte aspră, și prin mortificarea lui.” (nota 28)

Un stareț din Sorbona, care era și doctor, pe numele lui Joseph Lambert, i-a avertizat pe enoriași:

trebuie să considerați că simpla atingere a corpului vostru sau a altuia și orice libertate de a face asta ca fiind cele mai groaznice dintre păcate; și chiar dacă aceste acte de desfrânare au loc în intimidate, tot sunt niște păcate îngrozitoare în ochii lui Dumnezeu, care le vede oricum, și care e jignit de ele, și nu scapă nici o ocazie să îi pedepsească pe păcătoși în cel mai aspru mod cu putință.” (nota 29)

În timp ce drept-credincioșii considerau de mult sexul în afara nevoii de a procrea ca pe un păcat de moarte, abia în timpul reformelor cei mai mulți oameni au aflat că așa trebuie să facă și ei.

Istoria creștinismului abundă în condamnarea sexualității umane.

În secolul al 5-lea, Sf.Augustin a elaborat o teorie nu doar despre cum păcatul era transmis de la generație la generație prin actul sexual, ci și cum dorința sexuală era în sine o dovadă a lipsei de liber arbitru al omului.

Inchizitorii, la rândul lor, în secolul al 16-lea, au scris că ”Dumnezeu îi dă diavolului mai multă putere prin actul sexual, prin care păcatul originar se trasmite (pe cale ereditară), decât prin alte acțiuni făcute de om.” (nota 30)

Reformatorii și-au însușit aceste atitudini și i-au îndemnat pe oamenii obișnuiți să-și nege orice plăcere sexuală chiar și în cadrul unei căsătorii heterosexuale.

A devenit obișnuit, de exemplu, să le citească ce spunea Ieronim că un bărbat comitea un păcat dacă sexul cu soţia sa îi plăcea prea mult. (nota 31)

Plăcerea în orice formă trebuia condamnată aspru. Grignon de Montfort, un misionar catolic, a denunţat sonetele de dragoste, poveştile şi romanţele ”pentru că se răspândeau ca o ciumă și corupeau atât de mulți oameni…” (nota 32)

Un preot augustinian foarte cunoscut în secolul al 18-lea în mod repetat condamna în public orice formă de distracție. ”Distracția pentru public e inerent opusă spiritului creștinismului.” ”Piesele de teatru nu oferă decât lecții periculoase.” ”Scenetele sunt sursa deziluziei timpului nostru.” (nota 33)

În secolul al 17-lea, puritanii din Noua Anglie controlau societatea cu o mână de fier: tinerii erau pedepsiţi aspru dacă erau prinşi că se dădeau cu sania, sau dacă erau prinşi la scăldat, sau dacă adulţii erau văzuţi că se distrau în timpul liber. (nota 34)

Să te distrezi de Sabbath era considerat un delict teribil.

O lege din Massachusetts din 1653 a interzis plimbările de duminică şi vizitele în port pentru că erau considerate pierdere de vreme.

Cei mici care se jucau şi actorii şi actriţele erau avertizaţi că activităţile lor nu trebuie să aducă „dezonorare lui Dumnezeu, nu trebuie să critice religia sau să profaneze sfânta zi de Sabbath.” (nota 35)

John Lewis şi Sarah Chapman au fost aduşi în faţa tribunalului din New London în 1670 pentru că au stat unul lângă altul, de ziua Domnului, sub un măr, în ograda lui Goodman Chapman.” (nota 36)

Plăcerea frumuseţii fizice şi estetice erau la fel de condamnate. Bastionul puritanismului din secolul 17 în New England detesta orice fel de ornament, orice fel de înfrumuseţare a orice. Mobila şi locuinţele erau extrem de austere. Hainele frumoase erau considerate un păcat. În 1634 Tribunalul General a interzis înfrumuseţarea hainelor… „cu orice dantelărie, fir de argint sau de aur…” (nota 37)

Îmbrăcămintea care lăsa vederii părţi din corpul femeii era interzisă prin lege. O lege din New England din 1650 interzicea purtarea hainelor care „nu acopereau braţele, şi nu acopereau pieptul şi gâtul femeii”. (nota 38)

Creştinii au ajuns să creadă că orice lucru care le atrăgea atenţia asupra lumii fizice, asupra lumii pămâneşti venea împotriva lui Dumnezeu.

Perceperea separată a umanităţii de Dumnezeul din ceruri a dus la crearea unui sentiment al ruşinii, foarte răspândit în timpul reformei.

Ignatius din Loyola, fondatorul ordinului iezuiţilor, a declarat:

„Sunt doar o bucată de balegă, trebuie să-l rog pe Dumnezeu ca atunci când mor corpul meu să fie aruncat la groapa de gunoi să fie devorat de păsări şi câini…Nu trebuie să fie oare aceasta pedeapsa pe care trebuie să o ispăşesc pentru păcatele mele?” (nota 39)

Iar Calvin a scris:

Toţi suntem făcuţi din lut, şi acest lut se vede nu doar pe hainele noastre, nu e doar pe încălţările noastre. Noi toţi suntem plini de noroi, nu suntem decât noroi şi pe dinafară şi pe dinăuntru.” (nota 40)

În jurul anilor 1750, Jonathan Edwards, teologul calvinist din New England, ţinea următoarea predică:

Nu sunteţi decât nişte creature josnice, abjecte, dezgustătoare; nişte viermi, aproape nimic, sau şi mai puţin decât nimic; nişte insecte mârşave, dezgustătoare, care s-au ridicat cu dispreţ împotriva maiestăţii cerului şi pământului.” (nota 41)

De aceea, natura umană văzută ca fiind instrinsec diavolicească, înclinată spre rău, trebuia ţinută în frâu prin cea mai aspră disciplină, prin cele mai nemiloase pedepse şi prin cele mai mari eforturi.

Reformatorii au pus accentul pe disciplină şi pe lupta omului împotriva firii sale ca pe un mod prin care se obţinea spiritualitatea şi mântuirea.

O mare partea a contra-reformei catolice s-a concentrat asupra organizării şi educării preoţilor astfel încât ei să devină mai pricepuţi în a le impune enoriaşilor disciplina şi legile atotputernicului Dumnezeu.

Penitenţa a devenit mai degrabă calea prin care se evita un comportament păcătos, decât o modalitate prin care un creştin medita asupra ce greşise şi încerca să corecteze păcatele comise. (nota 42)

Puritanul Cotton Mather a reafirmat importanţa pedepsei şi a reluat teza lui Augustin „Şileşte-i să intre” (Evanghelia după Luca, 14:23) folosind expresia „mai bine biciuit, decât damnat.” (nota 43)

Suferinţa şi chinul erau esenţiale pentru o viaţă dusă în dreapta credinţă a lui Cristos.

Cele mai impresionante fapte ale lui Iisus au ajuns să fie nu miracolele sale sau vindecările sau curajoasa rebeliune împotriva nedreptăţii, ci suferinţa sa şi moartea sa pe cruce.

Biserica a canonizat indivizi ca sfinţi nu pentru că făcuseră ceva, ci pentru că s-au chinuit şi au murit ca martiri. Aşa cum spunea un poet spunea în „Spiritual Canticle”: nimeni nu trebuie să se uite la alt Cristos decât la „cel de pe cruce”, iar „suferinţa e podoaba celor care iubesc.” (nota 44)

În secolul al 17-lea, Antoine Godeau spunea în timpul slujbelor că „un creştin adevărat se bucură când suferă, pentru că suferinţa e emblema dreptei credinţe.” (nota 45)

Magia şi credinţa că Dumnezeu putea interveni să facă viaţa pe pământ mai uşoară au devenit inacceptabile în timpul reformei.

Dumnezeu conducea din ceruri şi cerea supuşilor să muncească din greu şi să sufere. Aşa cum istoricul Keith Thomas a scris: „omul trebuia să-şi câştige pâinea de fiecare zi prin sudoarea frunţii sale.” (nota 46)

Și magia a fost percepută ca o încercare arogantă de a-l personifica pe Dumnezeu.

Pentru că, aşa cum a întrebat un reformator în 1554, “dacă am ține de capul nostru astfel de ritualuri pentru a-i alunga pe draci și pentru a curăța trupul și sufletul, atunci la ce ne-ar mai trebui Cristos?” (nota 47)

În secolul al 17-lea, Francis Bacon a cerut ca remediile magice să fie interzise pentru că ”fac ca acele ritualuri nobile pe care Dumnezeu le-a lăsat omului să fie cumpărate ca și cum ar fi o marfă, să fie ținute de câțiva leneși și ușuratici.” (nota 48)

John Cotta, un medic englez din aceeași perioadă a scris:

Dumnezeu nu i-a lăsat nimic omului în afară de muncă și de suferință, și potrivit lucrării sale minuțioase, prin grijă, prudență, asistență divină, asiduitate și hotărâre, a lăsat asupra omului numai ce e bun. El nu a lăsat ca minunile și miracolele să fie la dispoziția puterilor noastre obișnuite, și nici să putem găsi răspuns la acestea prin mijloace obișnuite sau să le găsim o întrebuințare în timpul vieții noastre.” (nota 49)

Așa ceva era o noutate pentru cea mai mare parte a Europei medievale. Cei mai mulți oameni credeau că Dumnezeu se manifestă în multe feluri și că putea fi chemat în ajutor în viața de zi cu zi. La începuturile ei, Biserica, neputând să abată oamenii de la credinţele acestea, a stabilit propriul ei sistem de magie ecleziastică. (nota 50)

Biserica a creat astfel o gamă largă de rugăciuni pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu în chestiuni practice, din viaţa oamenilor în afara bisericii.

Atât de puternică era credinţa în puterea cuvântului vorbit, de exemplu, că Biserica i-a descurajat pe oameni să afle exact ce spunea preotul la slujbe de teamă să nu folosească şi ei acele cuvinte puternice în propriile lor ritualuri de magie. (nota 51)

Atât de mare era credinţa că sperjurul va atrage răzbunarea lui Dumnezeu, că, în ochii Bisericii, când cineva depunea mărturie şi jura pe biblie sau pe moaşte, era destul ca să fie crezut. (nota 52)

Credinţa în puterea magică a cuvântului era încă atât de dominantă în Anglia protestantă încât, în 1624, Parlamentul a votat o lege care interzicea înjurăturile şi blestemele. (nota 53)

Tocmai împotriva acestei însuşiri de către Biserica medievală a ritualurilor de magie s-au revoltat protestanţii. “Papiştii”, scria Calvin, “pretind că în sacramente există o forţă magică, independentă de credinţa reală…” (nota 54)

Calvinistul James Calfhill a declarat că “cele mai ticăloase vrăjitoare şi cei mai josnici vrăjitori de pe pământ” erau

…preoţii care sfinţeau crucile şi cenuşa, apa şi sarea, uleiul şi cremele, crengile şi oasele, stâncile şi pietrele; care creştinează clopotele agăţate de gâtlejul oilor; care fac farmece asupra viermilor care mişună sub pământ; care agaţă evanghelia lui Ioan la gâturile bărbaţilor…” (nota 55)

Protestanţii au atacat sacramentele, cum ar fi confirmarea, ca fiind nimic altceva decât

…vrăjitorie curată, lucrarea diavolului, magie, înşelătorie, escrocherie, şi prin urmare egală cu zero. Episcopul mormăie câteva cuvinte în latină asupra copilului, îi face farmece, face semnul crucii asupra lui, îl binecuvântează cu câteva picături de ulei, şi pune o pânză în jurul gâtului lui şi îl trimite acasă…” (nota 56)

“Sacramentele”, a scris John Canne în 1634, “nu au fost lăsate de Domnul pentru a fi folosite ca vrăjitorii şi magie.” (nota 57)

Magia nu doar era dovada a ceea ce reformatorii credeau că e falsa credinţă în Dumnezeu, ci şi interferau cu o nouă metodă prin care era stabilit rangul social.

Societatea dinaintea reformelor stabilea rangul unui om în funcţie de poziţia pe care o avea în ierarhia Bisericii sau în funcţie de statutul său de nobil sau războinic. Dar pe măsură ce ierarhia bisericească şi rolul nobilimii au decăzut, situaţia financiară a devenit singura modalitate prin care putea fi stabilită poziţia unei persoane în ierarhia divină.

Averea era considerată un simbol al silinţei unui om şi al spiritualităţii sale înalte. Această “etică puritană a muncii” s-ar prăbuşi, dacă o persoană putea obţine prosperitatea în mod miraculos, magic. Importanţa crescută a averii nu i-a determinat însă pe preoţi să-i încurajeze pe oamenii obişnuiţi să scape de sărăcie sau să iasă din mocirla socială. Săracilor li se cerea să îndure nedreptatea financiară fără să protesteze. Un predicator din secolul al 17-lea a explicat că:

Dacă există oameni care abuzează de autoritatea suveranilor şi impun taxe nedrept de mari, atunci Dumnezeu permite asta pentru a-şi pune în aplicare dreptatea Sa, pentru a pedepsi păcatele săracilor şi modul nechibzuit în care se foloseau de ce aveau.” (nota 58)

Un imn al misionarilor din secolul 18, intitulat An exhortation for working people (O povaţă pentru oamenii care muncesc) le cerea oamenilor să îndure viaţa grea în tăcere:

Nu îndrăzniţi să vă plângeţi

De suferinţa stăruitoare a vieţii,

Trudiţi fără invidie

Pentru cei care vă sunt superiori.” (nota 59)

Dacă cineva îşi imagina că şi-ar fi putut îmbunătăţi situaţia altfel decât prin muncă grea şi prin chin, dacă cineva credea că poate primi ajutor de la Dumnezeu, însemna că şi-a vândut sufletul Diavolului.

Reformatorii îi învăţau pe credincioşi că Dumnezeu e în ceruri, nu pe pământ.

Orice energie supranaturală care şi-ar fi făcut simţită prezenţa pe pământ putea veni, prin urmare, doar de la diavol şi de la demoni.

Într-adevăr, credinţa în diavol şi teama de draci au devenit totale în timpul reformei.

Martin Luther a declarat că l-a întâlnit pe diavol în persoană şi a scris următoarele: “Noi toţi putem fi tentaţi de Diavol, atât în forma sa fizică, cât şi în forma sa materială.” (nota 60)

Potrivit lui Luther, “Diavolul trăia, şi era stăpân pe toată lumea pământească.” (nota 61)

Jean Calvin a declarat că un sfânt creştin a trebuit “să ducă o luptă nesfârşită cu diavolul” (nota 62), iar John Knox a spus că Satana e “prinţul şi Dumnezeul lumii pământeşti.” (nota 63)

Catechismul de la Trent a insistat asupra importanţei credinţei în Diavol:

Mulţi îşi imaginează că Diavolul e o ficţiune, din moment ce nu i-a atacat pe ei personal. Acest lucru înseamnă de fapt că ei déjà sunt stăpâniţi de Diavolul şi că nu au nici o virtute creştină. De aceea, Diavolul nu are nevoie să-i ispitească, pentru că le-a confiscate déjà sufletele.” (nota 64)

Credinţa în puterile diavolului a devenit o contraparte esenţială a credinţei în Dumnezeu. Protestantul Roger Hutchinson a scris:

Dacă există Dumnezeu, aşa cum noi credem cu convingerea cea mai mare, atunci trebuie să existe şi Diavolul; şi dacă există Diavolul atunci nu există argument mai puternic, dovadă mai clară şi mai evidentă că există Dumnezeu.” (nota 65)

Un alt scriitor a susţinut că “dacă ar putea crede că nu există Diavol, atunci nu ar mai putea crede nici în Dumnezeu.” (nota 66)

La fel ca Maniheenii, reformatorii creştini au insistat asupra credinţei în Diavol la fel de mult, dacă nu mai mult, decât asupra credinţei în Dumnezeu.

Catehismul iezuitului Canisius, de exemplu, menţionează numele Satanei de mult mai multe ori decât pe cel al lui Iisus. (nota 67)

Puterea Satanei a început să fie percepută din ce în ce mai mult, direct proporţional cu răspândirea dreptei credinţe.

Credinţa în diavol a fost un mijloc de a-i înspăimânta pe oamenii obişnuiţi şi de a-i face să fie foarte obedienţi.

Preoţii în timpul reformei nu erau cu nimic diferiţi de cei de la începuturile acestei religii care considerau că frica era obligatorie. În 1674, Christophe Schrader i-a sfătuit pe alţi preoţi de necesitatea de a avea:

…o foarte mare frică de atotputernicul şi excelentul Dumnezeu care i-a alungat pe îngerii rebeli din paradis, la fel cum a făcut şi cu strămoşii noştri, care a distrus practic tot universul cu ajutorul potopului, și a dărâmat regaturi și orașe.” (nota 68)

Diavolul era un alterego necesar unui ”Dumnezeu atât de puternic și de excelent.” Diavolul ducea la îndeplinire judecata lui Dumnezeu, și îi tortura pe păcătoși pe vecie. Satana era, așa cum Regele James l-a numit, ”călăul lui Dumnezeu”. (nota 69)

Ca multe alte doctrine și teorii ale dreptei credințe, credința în diavol îi făcea pe oameni să se simtă lipsiți de orice putere.

Atribuind calități malefice, răutate și tot ce era rău diavolului au înlăturat responsabilitatea omului față de acțiunile sale – odată cu puterea care vine odată cu acea responsabilitate.

Pentru că, dacă cineva e responsabil de acțiunile sale, atunci le poate influența. Dar dacă partea negativă a acțiunilor era provocată doar din afară, de Diavol, atunci un om nu prea putea face mare lucru, decât să se lase cuprins de frică sau să-i atace pe cei care l-ar fi reprezentat pe Diavol.

Credința în lipsa de putere de decizie a omului şi credința în Diavol au pus în pericol sentimentul că fiecare om își poate decide acțiunile, și a întărit sentimentul că e lipsit de orice putere, ceea ce l-a făcut astfel mai ușor de controlat.

Reforma a schimbat profund și dramatic creștinismul. Națiunile și puterile imperiale și-au cerut independența față de Papă. Structurile societății medievale valorile acestei societăți au fost schimbate. Poate cel mai semnificativ aspect e că reforma a schimbat modul în care oamenii percepeau lumea înconjurătoare. Lumea materială, naturală, care pe vremuri avea valențe magice, divine, fiind creată de Dumnezeu, acum a ajuns să fie înțeleasă ca fiind străină lui Dumnezeu, și în totala stăpânire a Diavolului. Calea de a ajunge la spiritualitate era presărată numai de suferință, chin, trudă și pedeapsă. Împreună, atât reforma protestantă, cât și contra-reforma catolică i-au convertit pe europeni la dreapta credință creștină.”

Note pentru capitolul 7:

1. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975)461.

2. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: OxfordUniversity Press, 1985) 97.

3. Ibid., 94, 109.

4. Ibid., 95.

5. Ibid., 28.

6. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 9.

7. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles

Scribner’s Sons, 1974) 56.

8. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 10. 9. Ibid., 15.

10. The “Natural Inferiority” of Women compiled by Tama Starr (New York: Poseidon Press, 1991) 36.

11. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 1631.

12. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 86.

13. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 304-305 and James A. Haught, Holy Horrors (Buffalo: Prometheus, 1990) 111.

14. Jean Delumeau, Sin and Fear, translated by Eric Nicholson (New York: St. Martins Press, 1990) 536.

15. Brian P. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe (London: Longman, 1987) 103.

16. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 59-62.

17. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 47, 134, and Thomas, Religion and the Decline of Magic, 155.

18. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 117-118.

19. Ibid., 35, 116.

20. Joseph Gaer and Ben Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible (New York: Mentor Books, 1964) 74-76.

21. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 125, 134.

22. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 161.

23. Ibid., 161.

24. Ibid., 162.

25. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 44.

26. Charles Panati, Extraordinary Origins of Everyday Things (New York: Harper & Row, 1987) 202.

27. Delumeau, Sin and Fear, 437.

28. Ibid., 437.

29. Ibid., 438-439.

30. Heinrich Kramer and James Sprenger, The Malleus Maleficarum, Translated

by Montague Summers (New York: Dover Publications, 1971) 167.

31. Reay Tannahill, Sex In History (Michigan: Scarborough House, 1992) 161 and Karen Armstrong, The Gospel According to Woman: Christianity’s Creation of the Sex War in the West (New York: Doubleday, 1986) 329.

32. Delumeau, Sin and Fear, 438.

33. Ibid., 438.

34. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 87.

35. Ibid., 31.

36. Ibid., 31.

37. Ibid., 88.

38. Ibid., 87.

39. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 43.

40. Delumeau, Sin and Fear, 27.

41. Jonathan Edwards, “The Justice of God in the Damnation of Sinners,” from The Works of Jonathan Edwards, A.M. (London: Henry G. Bohn) 673.

42. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 126.

43. Gaer and Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible, 118.

44. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 47.

45. Delumeau, Sin and Fear, 457.

46. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 278.

47. Ibid., 52, 269-270.

48. Ibid., 278.

49. Ibid., 278.

50. Ibid., 277.

51. Bossy, Christianity in the West 1400-1700, 68.

52. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 29, 44.

53. Ibid., 503.

54. Ibid., 53.

55. Ibid., 52.

56. Ibid., 56.

57. Ibid., 57.

58. Delumeau, Sin and Fear, 460.

59. Ibid., 461.

60. Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, 97.

61. Ibid., 97.

62. Ibid., 97.

63. Thomas, Religion and the Decline of Magic, All.

64. Joan O’Grady, The Prince of Darkness (Longmead: Element Books, 1989) 110.

65. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 476.

66. Ibid., 476.

67. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 173.

68. Delumeau, Sin and Fear, 496.

69. Thomas, Religion and the Decline of Magic, 472.

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s