CAPITOLUL 6: CONTROLUL ASUPRA SPIRITULUI UMAN – INCHIZIŢIA ŞI SCLAVIA

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 6: CONTROLUL ASUPRA SPIRITULUI UMAN-

INCHIZIŢIA ŞI SCLAVIA

anii 1250 – 1800

“Nu a existat nici un alt efort mai bine organizat de către o religie pentru a putea controla oamenii şi spiritualitatea lor decât Inchiziţia Creştină.

Creată în interiorul cadrului legal al Bisericii, Inchiziţia a urmărit supunerea totală a oamenilor prin teroare.

Aşa cum a spus inchizitorul Francisco Pena în 1578: “Noi trebuie să ţinem minte că scopul principal al procesului şi al execuţiei nu e acela de a salva sufletul păcătosului, ci de a ne îndeplini misiunea de a aduce societatea pe calea cea dreaptă şi de a sădi frica în ceilalţi.” (nota 1)

Inchiziţia a comis nenumărate crime în Europa şi în lume, acolo unde creştinismul a fost dus de misionari.

Şi, odată cu tirania Inchiziţiei, oamenii bisericii au oferit şi o justificare religioasă pentru sclavie.

Spiritul disident al Evului Mediu nu a făcut decât să exacerbeze pretenţiile Bisericii ca societatea să i se supună fără discuţii.

Dumnezeu avea voie să fie înţeles de oameni numai aşa cum spunea Biserica.

Nu trebuia să existe nici o discuţie sau o dezbatere asupra a ceea ce spunea Biserica.

Inchizitorul Bernardo Gui a îndemnat credincioşii să nu stea la discuţii cu infidelii, cu cei care nu credeau, ci “să înfingă sabia în pântecele lor cât de adânc putea intra. (nota 2)

Într-o vreme în care ideile despre spiritualitate înfloreau și se diversificau, Biserica a insistat că doar ea putea oferi singura cale prin care oamenii trebuia să fie învățați despre Dumnezeu.

Papa Inocent al III-lea a declarat că “oricine îndrăznea să aibă o înţelegere personală a lui Dumnezeu şi care nu corespundea cu cea a Bisericii trebuia ars de viu fără pic de milă.” (nota 3)

Înainte de Inchiziţie, Biserica îi reprimea pe cei consideraţi eretici în rândurile sale dacă îndeplineau nişte condiţii pe care le considera rezonabile.

Un exemplu în acest sens: “Trei duminici la rând, penitentul trebuie dezbrăcat şi biciuit de preot de la intrarea în oraş până la porţile bisericii. Nu mai are voie niciodată să mănânce carne şi ouă şi brânză, cu excepţia Paştelui, Rusaliilor şi Crăciunului, când le poate mânca ca un semn de abnegaţie şi de recunoaştere a greşelilor sale. De două ori pe an, timp de 40 de zile şi timp de 3 zile în fiecare săptămână nu are voie să mănânce peşte, să bea vin, să se atingă de mâncăruri gătite cu ulei, dacă sănătatea şi munca îi permit. Trebuie să poarte haine călugăreşti, pe care să fie cusute două cruci. Dacă e posibil, trebuie să asculte slujba zilnic şi în zilele de post să meargă la biserică la vecernii. De şapte ori pe zi trebuie să recite rugăciunile canonice, şi să spună Tatăl Nostru de zece ori pe zi şi de 20 de ori în fiecare seară. Trebuie să trăiască în cea mai deplină castitate. În fiecare lună, trebuie să arate această hârtie preotului, care trebuie să îl supravegheze să vadă cum respectă obligaţiile bisericeşti şi cum trăieşte. Acest stil de viaţă trebuie dus de păcătos până când nunţiul va decide că poate fi schimbat. Dacă se va abate şi nu va respecta comenzile bisericeşti, va fi acuzat de sperjur şi de erezie şi va fi exclus din comunitatea de credincioşi.” (nota 4)

Puţini eretici se întorceau în sânul bisericii pentru că aşa doreau ei. Biserica a recurs la legile sale canonice pentru a autoriza o agenţie a cărei misiune era de a-i forţa pe oameni să se supună autorităţii ei. În 1231, Papa Grigorie al IX-lea a înfiinţat Inchiziţia ca pe un tribunal separat, independent de episcopi şi de preoţi. Inchizitorii nu răspundeau în faţa nimănui cu excepţia Papei. (nota 5)

Legea după care funcţiona Inchiziţia a înlocuit regula tradiţională a prezumţiei de nevinovăţie: “nevinovat până când e dovedit vinovat” a devenit “vinovat până când e dovedit nevinovat.” (nota 6)

În ciuda procesului de ochii lumii, procedurile Inchiziţiei nu lăsau nici o şansă unui suspect de a-şi dovedi nevinovăţia; procesul se încheia mereu cu condamnarea oricui ar fi fost acuzat de erezie. (nota 7) Acuzatul nu avea dreptul la avocat. (nota 8)

Inchiziţia nu dădea detalii despre locul sau momentul în care o erezie ar fi fost comisă sau în ce anume consta erezia care îl incrimina pe suspect. Dacă cineva era suspectat de prietenie cu un eretic condamnat, era pasibil de pedeapsa aplicată de Inchiziţie, dar nici în aceste cazuri inchizitorii nu spuneau cu care anume eretic ar fi fost legată prietenia criminală. Numele martorilor acuzării erau secrete. (nota 9)

Singura şansă de a scăpa era apelul la Papa din Roma, dar acest lucru era o farsă. (nota 10) Călugărul Bernard Delicieux a declarat: “... că dacă Sf. Petru şi Sf. Pavel ar fi fost acuzaţi de “prietenie” cu ereticii şi ar fi fost inculpaţi după regulile Inchiziţiei, nici ei nu ar fi avut nici o şansă să se apere.” (nota 11) 

c6 inchizitorii

Inchizitorul era şi procuror şi judecător. În timp ce regula spunea că urma să ajungă la sentinţă după ce consulta o adunare de experţi pe care el îi alegea, această modalitate de a-l controla a fost repede abandonată. (nota 12) Inchizitorul era ales în special în funcţie de zelul pe care îl arăta în a-i pedepsi pe eretici. (nota 13)

El şi asistenţii, solii şi spionii săi aveau voie să poarte arme. Şi în 1245, Papa le-a dat dreptul inchizitorilor să-i ierte pe cei din echipa lor de orice vină dacă ar fi comis acte de violenţă. (nota 14) Acest decret a făcut ca Inchiziţia – care era déjà în afara oricărei jurisdicţii seculare – să nu dea socoteală absolut nimănui, nici măcar tribunalelor bisericeşti.

Inchizitorii s-au îmbogăţit peste noapte. Primeau şpăgi şi dădeau amenzi anuale celor bogaţi pentru a-i scăpa de acuzaţii. (nota 15) Inchiziţia confisca toţi banii şi toate proprietăţile presupuşilor eretici. (nota 16)

Şi, cum acuzatul avea şanse minime să îşi dovedească nevinovăţia, nu mai era nevoie ca inchiziţia să aştepte condamnarea lui pentru a-i fura proprietăţile.(nota 17)

Spre deosebire de legea romană, care păstra o anumită parte a proprietăţii unui acuzat pentru urmaşii lui, legile canonice şi cele ale inchiziţiei îi luau totul. Papa Inocent al III-lea a explicat că Dumnezeu îi pedepsea pe urmaşi pentru păcatele înaintaşilor. Dacă un copil nu se ducea imediat la inchizitor să-şi denunţe părintele, rămânea sărac lipit. Inchizitorii i-au acuzat chiar şi pe cei morţi de erezie, uneori chiar şi la 70 de ani după moartea lor. Le deshumau trupurile şi le ardeau rămăşiţele, după care le confiscau proprietăţile moştenitorilor. (nota 18)

Foarte rar inchizitorii împărţeau prada cu episcopii, cu guvernul civil sau acceptau să cheltuiască banii confiscaţi pentru a ridica biserici, aşa cum promiteau că vor face. (nota 19)

Un istoric a arătat cum un inchizitor adesea putea “să ţină tot ce confisca numai pentru el, nici măcar nu trimitea o parte Inchiziţiei de la Roma.” (nota 20) Inchizitorii nu doreau nici măcar să plătească pentru hrana de care aveau nevoie cei pe care-i ţineau în închisori, încurajând familiile acestora sau comunităţile să suporte costurile. Cu greu poate fi o coincidenţă faptul că zelul inchizitorilor de a pune mâna pe eretici era proporţional mereu cu averile pe care le puteau fura de la ei. (nota 21)

Ironic, inchizitorii au fost selectaţi mai ales din rândul Dominicanilor şi Franciscanilor, ambele ordine predicând sărăcia. Biserica a făcut foarte puţin de altfel pentru a încuraja idealul de a rămâne sărăc. Deşi îl privea pe fondatorul ordinului Franciscan, Francis de Assisi, ca pe un sfânt, Biserica i-a persecutat pe cei care au aderat la ordinul său şi care duceau un trai ascetic. E vorba de cei cunoscuţi sub numele de Fraticelli sau “Franciscanii Spirituali”. Biserica i-a denunţat pe Fraticelli ca fiind “mincinoşi şi dăunători” şi în 1315 i-a excomunicat. (nota 22) Papa Martin al V-lea a ordonat ca fiecare sat din regiunea Magnalata să fie făcut una cu pământul şi fiecare localnic să fie omorât. (nota 23)

Franciscanii care au renunţat la învăţăturile lui Francis erau adesea numiţi inchizitori. Deşi oficial nu susţinea lăcomia şi corupţia Inchiziţiei, Biserica nu a făcut aproape nimic pentru a le opri.

Inchiziţia a avut un impact devastator asupra economiei. Dincolo de faptul că a confiscat proprietăţile unor negustori pricepuţi, acuzându-i de erezie, inchizitorii au distrus comerţul şi prin decizia de a considera anumite operaţiuni suspecte. De exemplu, hărţile şi cartografii, atât de importanţi pentru cei care făceau comerţ pe ape, erau priviţi cu mare suspiciune.

Inchizitorii credeau că cuvântul printat va fi un mijloc prin care se va răspândi erezia şi au făcut tot ce au putut pentru a împiedica răspândirea acestui mijloc de comunicare – presa – inventat în secolul al 15-lea. (nota 24)

Cea mai mică suspiciune de erezie anula drepturile celui suspectat. (nota 25)

Când cineva era acuzat, toate datoriile sale şi toate căile prin care ar fi putut fi recuperate acele datorii erau anulate. Istoricul Henry Charles Lea a explicat unde a dus asta:

„Nici un creditor sau cumpărător nu mai putea fi sigur de credinţa celui cu care făcea o înţelegere, e evident cu câtă suspiciune trebuie să fi fost făcute chiar şi cele mai mici tranzacţii. Influenţa devastatoare asupra dezvoltării comerţului şi industriei se poate observa deja, venind într-un moment în care comerţul şi industria din Europa începeau să prevestească zorii unei culturi moderne.” (nota 26)

În timp ce inchizitorii înşişi se îmbogăţeau tot mai mult, activitatea lor a lăsat comunităţi întregi în ruină şi sărăcie.

Inchiziţia nu avea milă pentru victimele sale. Acelaşi bărbat care era şi procuror şi judecător stabilea şi sentinţa. În 1244 Consiliul de la Narbonne a ordonat ca, în condamnarea ereticilor, nici un soţ să nu fie iertat din cauza soţiei sale, nici o soţie să nu fie iertată din cauza soţului ei, nici un părinte să nu fie iertat dacă lăsa pe drumuri un copil neajutorat, şi nici o sentinţă să nu fie micşorată din cauza bolii sau a vârstei înaintate. (nota 17)

Fiecare sentinţă includea şi biciuirea.

Dintre sentinţe, trimiterea forţată în pelerinaj era considerată cea mai uşoară.

Cu toate acestea, pelerinajele pe jos durau ani şi ani, timp în care familia condamnatului putea să dispară. (nota 28)

Mai stigmatizante decât pelerinajele erau obligaţiile de a „purta cruci”, cunoscute şi sub numele de poena confusibilis sau „pedeapsă umilitoare”.

Condamnaţilor li se cerea să poarte pe haine cruci imense de culoarea şofranului, atât pe spate, cât şi pe partea din faţă, pentru a fi supuşi bătăii de joc publice, chinuiţi şi împiedicaţi în orice efort de a supravieţui. (nota 29)

O pedeapsă mult mai întâlnită era închisoarea pe viaţă, care întotdeauna venea însoţită de un regim alimentar crunt – doar pâine şi apă -, uneori condamnatul era ţinut în lanţuri, şi adesea în izolare. Speranţa de viaţă a celor care ajungeau în închisori era foarte mică. (nota 30)

Cea mai dură pedeapsă era arderea pe rug şi era dată celor care ori recidivaseră, ori nu puteau mărturisi că au comis nici o erezie. Deşi Biserica a început să-i omoare pe eretici spre sfârşitul secolului al 4-lea, şi a stabilit asta şi în 1022 la Orlean în 1022, edictele papale din 1231 insitau în continuare că ereticii trebuia arşi de vii. (nota 31)

Tehnic, arderea oamenilor de vii era văzută ca fiind lipsită de vărsare de sânge. Cuvintele Evangheliei lui Ioan au fost interpretate ca o aprobare pentru arderea oamenilor de vii: ”Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Evanghelia după Ioan, 15:6)

Biserica a încercat să nu poată fi acuzată de aceste crime, predându-i formal pe eretici tribunalelor seculare care aveau obligaţia să-i ardă de vii. Autorităţile seculare nu aveau voie să refuze ordinul bisericii.

Când senatul din Veneţia în 1521 a refuzat să-i execute pe cei trimişi la moarte de Biserică, Papa Leo al X-lea le-a trimis următorul mesaj autorităţilor laice:

să nu mai intervină în aceste procese, ci, să fie prompţi, fără să schimbe sau să verifice sentinţele pronunţate de judecătorii bisericeşti, şi să le execute numaidecât. Dacă nu vor să procedeze aşa sau dacă refuză Inchiziţia, atunci le vei aplica sancţiunile Bisericii şi alte metode legale necesare. La acest ordin, nimeni nu poate face apel.” (nota 33)

În practică, orice autoritate seculară care refuza să colaboreze cu biserica era excomunicată şi era supusă aceluiaşi tratament pe care îl primeau şi ereticii.  (nota 34)

De departe, aspectele cele mai pline de cruzime ale sistemului inchizitorial erau mijloacele prin care inchizitorii obţineau confesiunile: camera de tortură.

Tortura a rămas o cale legală la care Biserica apela din 1252, când a fost aprobată de Papa Inocent al IV-lea, până în 1917 când noul Codex Juris Canonici a intrat în vigoare. (nota 35)

Inocent al IV-lea a autorizat dreptul inchizitorilor de a putea tortura oricât un prizonier. (nota 36)

Deşi oficial ordinul interzicea repetarea torturii, inchizitorii fentau uşor această procedură spunând că tortura nu a încetat, ci că a fost “supendată”. (nota 37)

În 1262, inchizitorii şi asistenţii lor au primit autoritatea de a se ierta unii pe alţii pentru crimele comise cu vărsare de sânge. (nota 38)

Explicau sec moartea unei victime în timpul torturii spunând că diavolul i-a rupt gâtul.

Astfel, după ce Papa le-a dat licenţa de a ucide, inchizitorii erau liberi să se cufunde în cele mai mari orori şi cruzimi.

Îmbrăcaţi în robe negre, cu glugi, inchizitorii obţineau mărturisiri de la oricine doreau.

Inchiziţia a inventat cele mai teribile instrumente pentru a provoca durere şi chin, prin dezmembrarea înceată şi dislocarea membrelor corpului uman. Multe dintre aceste instrumente erau inscripţionate cu acest motto: Gloria e numai a lui Dumnezeu. (nota 39)

Lama cu dinţi, atârnarea în aer cu greutăţi legate de mâini şi de picioare, şi tortura prin sufocare cu apă erau cele mai obişnuite.

Victimele erau mânjite cu grăsime şi prăjite de vii la foc mic . (nota 40)

Cuptoare construite pentru a arde oameni de vii, folosite în masă de nazişti în secolul 20, au fost inventate de Inchiziţia creştină şi folosite în Europa de Est prima dată. (nota 41)

Victimele erau aruncate într-o groapă plină cu şerpi şi îngropate de vii. O tortură în mod particular sinistră era aceasta: inchizitorii puneau câţiva şoareci pe burta dezvelită a victimei, şi îi acopereau cu un castron. Deasupra castronului aprindeau un foc, ceea ce îi făcea pe şoareci să sape în burta victimei până intrau în trupul ei. (nota 42)

Dacă victima nu murea de durere, şi tot nu mărturisea, era arsă pe rug, adesea în ceremonii publice numite auto-da-fe. (nota 43)

c6 auto da fe

Cronicarii contemporani se fac ecoul terorii create de Inchiziţie. Juan de Mariana relata în 1490 că:

„oamenilor li se fura libertatea de a se asculta şi vorbi liber unul cu altul, din moment ce, în toate oraşele, orăşelele şi satele mişunau informatori şi spioni ai Inchiziţiei. Mulţi considerau că lipsa libertăţii de a vorbi şi de a asculta fără teamă era mai rea ca sclavia, era un fel de moarte.” (nota 44)

În 1538, un scriitor a descris viaţa oamenilor obişnuiţi în oraşul spaniol Toledo :

„… preoţii nu mai îndrăznesc să predice, şi cei care predică nu se ating de chestiuni delicate, pentru că vieţile şi onoarea lor depind de nişte ignoranţi, iar poliţiştii au devenit umbrele oricui… Unul după altul, bogaţii au plecat din această ţară, pentru a nu trăi în teroare, tremurând de frică de fiecare dată când un agent al Inchiziţiei le călca pragul. Frica mereu prezentă e cea mai rea dintre morţi.” (nota 45)

Inchiziţia adesea punea ochii şi pe cei care practicau alte religii decât creştinismul. Inchiziţia s-a impus ca primă autoritate în persecutarea evreilor. În special în săptămâna patimilor, dinaintea Paştilor, creştinii erau instigaţi să distrugă cartierele evreilor sau refuzau să le vândă mâncare, sperând să-i facă să moară de foame. (nota 46)

La începutul secolului al 13-lea, Papa Inocent al III-lea le-a impus evreilor să poarte haine care să-i distingă de ceilalţi. (nota 47)

În 1391, Arhideaconul Sevillei a ordonat „Războiul Sfânt împotriva Evreilor.” (nota 49)

În 1492, Inchiziţia din Spania a devenit atât de violentă încât le-a cerut evreilor să se convertească la creştinism, dacă nu voiau să fie expulzaţi. Pentru musulmani a fost la fel de rău. Deloc surprinzător, ţările islamice au fost un adăpost mult mai sigur pentru evreii care încercau să scape de Inchiziţia din teritoriile creştine.

Istoricii au minimalizat mereu responsabilitatea creştinilor în ce priveşte Inchiziţia, împărţind-o în trei faze: cea medievală, cea spaniolă şi cea romană. Cea mai mare influenţă seculară asupra Inchiziţiei din partea regelui Ferdinand şi Reginei Isabella se crede că a dus la separarea Inchiziţiei spaniole de cea medievală. Dar totuşi, cel mai puternic lider al Inchiziţiei spaniole, dominicanul Tomas de Torquemada, a fost numit inchizitor general de către Papa Sixtus al IV-lea.

Evreii au fost expulzaţi din Spania, nu dintr-un motiv legat de profit (ce profit puteau face din expulzarea unei comunităţi mari de evrei care îşi plăteau taxele direct regilor Spaniei), ci din cauza temerii că evreii ar fi contaminat societatea creştină. (nota 50)

Inchiziţia Romană e distinctă de cea medievală doar pentru că a fost denumită diferit. În 1542, Papa Paul al III-lea a repartizat inchiziţia medievală Congregaţiei Inchiziţiei.

Fiecare fază a Inchiziţiei a fost identică în cerinţa ca individul să se supună total autorităţii, o cerere care şi-a găsit rădăcinile în convingerea ortodoxă că Dumnezeu cere obedienţă totală.

Tirania inerentă în credinţa într-o singură supremaţie a fost dusă cu ei peste tot de misionarii care însoţeau coloniştii imperiilor.

c6 columb

Când Columb a ajuns în America în 1492, el a crezut că nimerise în India , motiv pentru care i-a numit pe localnici „indieni”.

Scopul său mărturisit „de a-i converti pe indienii păgâni la credinţa noastră sfântă” (nota 51) a dus la luarea în sclavie şi la vinderea a mii şi mii indieni.

Că tratamentul aplicat de colonişti indienilor a rezultat în genocid nu a contat prea mult pentru că aceşti băştinaşi au primit darul vieţii eterne prin convertirea la creştinism. (nota 52)

Aceeaşi gândire le-a dat europenilor voie să violeze femei. În propriile sale cuvinte, Columb a descris cum el însuşi „şi-a satisfăcut poftele” cu o băştinaşă, după ce a biciuit-o „zdravăn”. (nota 53)

După colonişti, în teritoriile ocupate şi-au făcut foarte repede apariţia şi inchizitorii. În 1570, Inchiziţia îşi stabilise deja un tribunal independent în Peru şi în oraşul Mexico cu scopul de „a elibera pământul, care a fost contaminat de evrei şi de eretici”. (nota 54)

Băştinaşii care nu se converteau la creştinism erau arşi de vii la fel ca oricare alt eretic. (nota 55)

c6 misionari

Inchiziţia s-a răspândit până în Goa, în India, unde spre sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 17 a făcut nu mai puţin de 3.800 de victime. (nota 56)

Chiar şi unde inchiziţia nu ajunsese, comportamentul misionarilor reflecta credinţa lor în supremaţia unei singure reprezentări a lui Dumnezeu, şi nu într-o divinitate care putea cuprinde mai multe crezuri.

Dacă reprezentarea lui Dumnezeu venerată într-un teritoriu străin nu coincidea cu cea cu a dumnezeului creştin, pentru misionari însemna că pur şi simplu acea reprezentare nu era de natură divină.

Misionarii portughezi din Estul Îndepărtat au distrus pagode, au obligat învăţătorii să ascundă manuscrisele religiei lor, şi au interzis obiceiuri vechi. (nota 57)

Cronicarii maiaşi din America Centrală au scris:

Înainte de a veni spaniolii, aici nu existau tâlhării şi violenţe. Invazia spaniolă a însemnat începutul plăţii birurilor, începutul cotizaţiilor pentru biserică, începutul vrajbei.” (nota 58)

În 1614, şogunul japonez, Iyeyazu, i-a acuzat pe misionari că „doreau să schimbe conducerea ţării pentru a se înscăuna pe ei stăpâni peste acel pământ.” (nota 59)

Incapabili de orice înţelegere a împărţirii conducerii şi autorităţii cu alţii, misionarii s-au luptat chiar şi între ei, aşa cum au făcut şi creştinii la începuturi.

Unii misionari au crezut că era dreptul lor să-i omoare pe băştinaşii care refuzau să se convertească la creştinism sau să se supună Bisericii.

Creştinii doreau „să-şi fie şefi unii altora” şi tânjeau „să aibă putere unul asupra celuilalt.” (nota 60)

În Japonia şi China, dominicanii s-au luptat amarnic cu iezuiţii. În Orientul îndepărtat, franciscanii s-au luptat la sânge cu capucinii. În India, iezuiţii au dus mai multe războaie împotriva capucinilor. (nota 61)

Şeful tribului Seneca l-a întrebat pe un misionar moravian în 1805: „Dacă există o singură religie, de ce oamenii voştri se ceartă aşa de tare din cauza ei?” (nota 62)

Misionarii adesea participau fără scrupule la exploatarea teritoriilor străine.

Mulţi au devenit misionari ca să se îmbogăţească repede, să se întoarcă în Europa să trăiască de pe urma prăzii lor. În Mexic, dominicanii, augustinii şi iezuiţii erau cunoscuţi ca stăpânii „celor mai mari turme de oi, celor mai bune plantaţii de sfeclă de zahăr şi ai celor mai mari averi…” (nota 63)

Biserica, mai ales în America de Sud, sprijinea luarea în sclavie a băştinaşilor şi furtul pământului lor.

O bulă papală din 1493 a justificat războiul împotriva indienilor nativi din America de Sud care au refuzat să adere la creştinism. (nota 64)

Justistul Encisco a declarat în 1509:

„Regele avea tot dreptul să-şi trimită supuşii în Indii pentru a lua pământul de la aceşti păgâni pentru că a primit acest drept de la Papă. Dacă indienii refuzau, putea legal să îi atace, să îi omoare şi să îi ia sclavi, la fel cum Joshua i-a luat în sclavie pe locuitorii din Canaan .” (nota 65)

Creştinii ortodocşi apărau sclavia ca făcând parte din ordinea ierarhică lăsată de divinitate. Pasajul din Biblie care sprijinea instituirea sclaviei e acesta:

Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă de la neamurile dimprejurul vostru. Puteţi să vă cumpăraţi şi din copiii străinilor, care s-au aşezat la voi, şi din neamul lor, care este la voi şi care s-a născut în pământul vostru; pot să fie averea voastră.” (Leviticul, a Treia Carte a lui Moise, 25:44-45)

Sf. Pavel i-a învăţat pe sclavi să se supună stăpânilor lor. (nota 67)

Iar Sf. John Chrysostom a scris:

„Sclavul trebuie să fie resemnat în a-l sluji pe stăpânul său, pentru că aşa îl slujeşte şi pe Dumnezeu…” (nota 68)

În „City of God ”, Sf. Augustin a scris următoarele:

„...sclavia e acum obligatorie şi planificată de acea lege care comandă păstrarea ordinii naturale şi care interzice orice dezordine.” (nota 69)

În timp ce erau misionari care recunoşteau faptul că americanii nativi erau oameni şi aveau umanitate şi că munceau din greu, puţini totuşi au văzut vreo nedreptate în faptul că ei erau forţaţi să fie sclavi.

Chiar şi cunoscutul iezuit Antonio Vieira, care a fost închis de Inchiziţie pentru că a încercat să-i ajute pe băştinaşi, a susţinut comerţul cu sclavii africani, aduşi să muncească pe plantaţiile coloniştilor. Şi el considera că sclavii care încercau să evadeze păcătuiau şi astfel trebuia să fie pedepsiţi cu excomunicarea. (nota 70)

Creştinii ortodocşi au sprijinit practicarea sclaviei şi în America de Nord.

În secolul al 18-lea, biserica anglicană a stabilit clar că religia creştină i-a eliberat pe oameni de condamnarea veşnică dar nu şi de datoria de a fi sclavi.

Episcopul Londrei, Edmund Gibson, a scris:

„Libertatea pe care o oferă creştinismul e o dezlegare de păcat şi de Satana şi o scăpare de sub dominaţia poftelor trupeşti, a patimilor şi a dorinţelor necuvenite; iar în ce priveşte condiţia lor în societate, oricare ar fi fost aceasta înainte – de om liber sau de sclav – botezul lor şi creştinarea lor nu sunt menite a o schimba cu absolut nimic.” (nota 71)

Sclavii ar fi trebuit oricum să fie convertiţi la creştinism, spuneau ei, pentru că asta îi făcea să fie şi mai docili şi mai supuşi. (nota 72)

Atât Inchiziţia cât şi cei care susţineau practicarea sclaviei s-au bazat pe aceeaşi justificare religioasă.

În respectarea dreptei credinţe creştine într-un singur dumnezeu care pedepsea nesupunerea şi care conducea totul din vârful ierarhiei, puterea a ajuns să fie doar a autorităţilor, şi nu a invidizilor. Obedienţa şi supunerea erau mult mai preţuite în societate decât libertatea individuală şi traiul liber al indivizilor.

Inchiziţia s-a cufundat în abisul consecinţelor acestei credinţe, şi a creat un sistem punitiv în urma căruia a distrus trupul şi conştiinţa unui număr necunoscut de oameni – şi nu doar într-o perioadă limitată în timp, ci de-a lungul a sute de ani. Inchiziţia acţiona ca în evul mediu în unele regiuni ale lumii chiar şi în anul 1834. (nota 73)”

Note pentru capitolul 6:

1. Henry Kamen, Inquisition and Society in Spain (Bloomington: Indiana

University Press, 1985) 161.

2. G.G. Coulton, Inquisition and Liberty (Glouster, MA: Peter Smith, 1969) 81.

3. Peter Tompkins, “Symbols of Heresy” in The Magic of Obelisks (New York:

Harper, 1981) 57.

4. Henry Charles Lea, The Inquisition of the Middle Ages, Abridgement by

Margaret Nicholson (New York: MacMillan, 1961) 221-222.

5. Henri Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P.Dutton &

Company, Inc., 1957) 547 and Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the

Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 155.

6. Rossell Hope Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology (New

York: Bonanza Books, 1981) 13.

7. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 216.

8. Ibid., 211.

9. Ibid., 214.

10. Ibid., 215.

11. Ibid., 214.

12. Ibid., 177-179.

13. Ibid., 177.

14. Ibid., 174.

15. Ibid., 226-227.

16. Coulton, Inquisition and Liberty, 132.

17. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San

Francisco: Harper & Row, 1983) 439.

18. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 248.

19. Ibid., 226-227.

20. Robbins, The Encyclopedia of Witchcraft and Demonology, 271.

21. Ibid., 271.

22. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror (New York: Ballantine Books, 1978)

36.

23. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 438.

24. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 275.

25. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 70.

26. Ibid., 248.

27. Ibid., 232-233.

28. Ibid., 222.

29. Ibid., 224-225.

30. Ibid., 233-236.

31. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset

Press, 1962) 220.

32. John 15:16.

33. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 443.

34. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 252.

35. Coulton, Inquisition and Liberty, 154-155.

36. Ibid., 148.

37. Jean Plaidy, The Spanish Inquisition (New York: Citadel Press, 1967) 139.

38. Coulton, Inquisition and Liberty, 154-155.

39. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 1007.

40. Coulton, Inquisition and Liberty, 155.

41. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 445.

42. Plaidy, The Spanish Inquisition, 138-145.

43. Coulton, Inquisition and Liberty, 169.

44. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 163.

45. Ibid., 164.

46. John Bossy, Christianity in the West 1400-1700 (Oxford: Oxford University

Press, 1985) 84-85.

47. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York:

Thomas Y. Cromwell, 1968) 157.

48. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 161.

49. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, All.

50. Kamen, Inquisition and Society in Spain, 14-29.

51. Hugh A. Mulligan, “Columbus Saga Sinking Fast” (Associated Press, March

8, 1992).

52. Jon Margolis, “War of words over Columbus rages on”, The Sunday Denver

Post, July 28, 1991, p.7.

53. Ibid., 7,20.

54. Cecil Roth, The Spanish Inquisition (New York: W. W Norton & Company,

1964) 210.

55. Plaidy, The Spanish Inquisition, 165.

56. Roth, The Spanish Inquisition, 221.

57. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and

Oats, 1977) 90.

58. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 447.

59. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 79.

60. “Tripartite Tractate” 1,5 – 79.21-32 from The Nag Hammadi Library, James

M. Robinson, Director (New York: Harper & Row, 1977) 69.

61. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 82.

62. Forrest Wood, The Arrogance of Faith (New York: Alfred A. Knopf, 1990)

13.

63. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 82.

64. Ibid., 85.

65. Ibid., 85.

66. Leviticus 25:44-46.

67. Ephesians 6:5, I Timothy 6:1, Titus 2:9-10.

68. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 263.

69. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988)

114.

70. Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire, 88.

71. Wood, The Arrogance of Faith, 119.

72. Ibid., 127.

73. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 447.”

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s