CAPITOLUL 5: BISERICA LUPTĂ ÎMPOTRIVA SCHIMBĂRII – EVUL MEDIU

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 5: BISERICA LUPTĂ ÎMPOTRIVA SCHIMBĂRII – EVUL MEDIU

anii 1000 – 1500 Era Noastră.

“Spiritul Evului Mediu a ajuns să pună în pericol proaspăta stabilită autoritate a Bisericii. Biserica a răspuns întărindu-şi structura autoritară, apărând supremaţia Papei asupra tuturor celorlalte puteri imperiale, a raliat Europa împotriva musulmanilor, evreilor şi creştinilor ortodocşi din Est.

Cum cruciadele nu au putut să asigure unificarea Europei sub controlul bisericii, aceasta s-a apucat să-şi inventeze alţi duşmani: cei care dădeau bani cu împrumut, cei care susţineau autonomia naţiunilor şi pe catari.

Schimbări dramatice au urmat după intrarea într-un nou mileniu.

Societatea agricolă a început să permită dezvoltarea din ce în ce mai rapidă a oraşelor, întrucât a existat o explozie demografică pe care lumea occidentală nu o va mai cunoaşte până spre secolul 20. (nota 1)

Din ce în ce mai mulţi oameni au început să trăiască din dezvoltarea comerţului şi a industriei, şi aşa au apărut noi clase sociale ale negustorilor şi meşteşugarilor. (nota 2)

Aceşti negustori adesea au servit ca exemple pentru argumentele care spuneau că prin isteţime, cineva îşi putea schimba cursul vieţii. Negustorii au permis răspândirea de informaţii şi de idei în Europa dinspre lumea arabilor şi grecilor, întrucât transportau marfa din nordul Spaniei şi sudul Italiei.

Clasicii latini, cei mai mulţi uitaţi din cauza creştinismului, au fost traduşi din nou din arabă în latină. Când operele lui Aristotel au fost reintroduse în Occident, filosofia sa a dat naştere scolasticii, o disciplină care a pus în încurcătură pretenţiile bisericii ca poruncile sale să fie acceptate cu credinţă oarbă.

În secolul al 12-lea, Peter Abelard, de exemplu, a folosit metoda scolastică pentru a-i învăţa pe oameni cum să ia singuri decizii, pentru a-i îndemna să conteste puterile autoritare şi pentru a scoate la lumina zilei contradicţiile dintre doctrina bisericii şi ce era scris în scripturi.

Confiscarea educaţiei doar pentru biserică şi doar pentru educarea preoţilor a început să fie înlăturată. Nu doar că oamenii au început să construiască şcoli pentru cei din afara bisericii – care până atunci nu aveau voie la carte – pentru a le oferi cunoştinţe elementare negustorilor şi meşteşugarilor, dar au apărut universităţi în zone urbane cum ar fi Paris, Oxford, Toulouse, Montpellier, Cambridge, Salerno, Bologna şi Salamanca. (nota 3)

În această perioadă au apărut operele epice şi romanele de dragoste, cum ar fi The Romance of the Rose, The Song of the Cid, Arthur’s Knights of the Round Table, the Nibelungenlied, precum şi Divina Comedie a lui Dante. (nota 4)

Atunci au apărut şi trubadurii şi bufonii de la curţile regilor prin care poezia şi literatura în diverse dialecte au început să se răspândească.

A renăscut interesul pentru arhitectură, culminând cu stilul romanesc şi cu începutul ceremoniilor şi sărbătorilor gotice.

În secolul al 12-lea, chiar şi în mănăstiri, a prins viaţă arta cunoaşterii şi a ornamentării manuscriselor. (nota 5)

Arta, literatura, filosofia şi arhitectura – toate au început să înflorească din nou în perioada de mijloc a Evului Mediu.

Cum biserica a devenit prosperă şi s-a îmbogăţit subjugând o societate redusă la tăcere, Biserica a ales să curme schimbările din viaţa comunităţilor.

Papii au interzis cărţile lui Aristotel în Paris prin două decrete, emise în 1210 şi în 1215. În 1272 discutarea oricărei chestiuni teologice a fost interzisă cu desăvârşire. (nota 6)

Sf. Bernard de Clairvaux a exprimat sentimentul bisericii când a spus că scolastica lui Abelard îi învaţă pe oameni „să gândească totul contrar obiceiurilor şi tradiţiilor.” Bernard a scris:

Credinţa oamenilor obişnuiţi e batjocorită, tainele lui Iisus sunt profanate; oamenii îşi pun întrebări cu impertinenţă despre cele mai importante aspecte; părinţii bisericii sunt trataţi cu zeflemea pentru că au încercat mai degrabă să explice decât să rezolve aceste probleme. Raţiunea umană înşfacă totul pentru ea, şi nu mai lasă nimic pentru credinţă.” (nota 7)

Biserica a arătat un dispreţ similar şi pentru revigorarea literaturii clasice.

Aşa cum Christian Honorius din Autun a întrebat în secolul al 12-lea:

„Cum a beneficiat sufletul de lupta lui Hector, de argumentele lui Platon, de poemele lui Virgiliu, sau de elegiile lui Ovidiu, care, la fel ca alţii ca ei, scrâşnesc acum din dinţi în închisoarea infernului Bablilon, sub tirania plină de cruzime a lui Pluto?” (nota 8)

În mod special, Biserica a urât poezia, considerându-i pe poeţi la fel periculoşi ca magicienii pe care biserica îi dispreţuia. Ilustraţiile din “Hortus deliciarum” a lui Herrad de Landsberg, apărută în secolul al 12-lea, de exemplu, arătau patru „poeţi sau magicieni”, mânaţi de un spirit diavolicesc. (nota 9)

Preoţii insistau că trubadurii erau şi ei „lipsiţi de orice virtute” şi că „orice speranţă de a fi salvaţi era deşartă”. (nota 10)

Creştinii ortodocşi şi-au arătat dispreţul faţă de creativitatea oamenilor şi au declarat că cei care sprijineau artele erau necredincioşi şi păgâni.

În secolul al 15-lea, profetul dominican Girolamo Savonarola credea că poeţii clasici ar fi trebuit interzişi cu totul şi că ştiinţa, cultura şi educaţia ar trebui să se întoarcă din nou în mâinile călugărilor:

Singurul lucru bun pe care i-l datorăm lui Platon şi lui Aristotel e că ne-au pus la dispoziţie multe argumente pe care le putem folosi împotriva ereticilor. Cu toate acestea, şi ei şi alţi filosofi acum ard în flăcările iadului… Ar fi bine pentru religie dacă multe cărţi care par folositoare ar fi distruse. Când nu mai sunt atâtea cărţi şi nu mai apar atâtea argumente şi discuţii, religia va deveni mult mai puternică decât a fost vreodată.” (nota 11)

Savonarola şi-a dus la îndeplinire reformele morale în Florenţa, folosind tehnicile caracteristice unui stat poliţienesc: a instituit controlul personal prin spionarea servitorilor şi a organizat bande de tineri care năvăleau în casele localnicilor şi confiscau cărţile sau obiectele care nu erau în conformitate cu idealurile dreptei credinţe.

În special cărţile, mai ales cele ale poeţilor latini şi italieni, manuscrisele unor înţelepţi, bijuteriile femeilor, instrumentele muzicale şi picturile au fost furate din casele oamenilor şi arse într-un foc imens în 1497, astfel fiind distrusă o mare parte din cultura renascentistă din Florenţa.

Societatea medievală mocnea de ură faţă de biserică. Mulţi au început să-l caute pe Dumnezeu în afara bisericii. Oamenii obişnuiţi din Evul Mediu nu prea aveau cum să se regăsească în Biserică. Bisericile erau din ce în ce mai mari şi mai formale, pentru a sublinia brutal diferenţa dintre cler şi ceilalţi creştini.

În unele biserici, existau paravane în spatele cărora era ascuns altarul de privirile credincioşilor.

Slujbele, care în secolul al 4-lea au început să nu mai fie ţinute în greacă, ci în latină pentru a fi mai uşor înţelese, spre sfârşitul secolului al 7-lea deveniseră o bălmăjeală din care credincioşii şi chiar şi mulţi preoţi nu pricepeau nimic. (nota 12)

Biserica, acum extraordinar de bogată, era mai interesată să strângă cât mai mulţi bani decât să se apropie de credincioşi.

Preocuparea Bisericii medievale pentru averi era atât de mare încât se spunea că din cele 10 porunci a mai rămas doar una: „Dă-ne nouă banii tăi.” (nota 13)

Preoţii erau selectaţi mai mult în funcţie de avere, decât de virtuţile lor.

O prăpastie imensă s-a iscat nu numai între cler şi credincioşi, ci şi între preoţi, din cauza rangului lor.

Venitul unui episcop, de exemplu, era între 300 şi 1000 de ori mai mare decât cel al unui vicar. (nota 14)

În secolul al 12-lea, Biserica a interzis preoţilor să se mai căsătorească pentru a se asigura că proprietăţile şi averile preoţilor vor rămâne doar ale bisericii, şi nu nu vor fi împărţite cu cele ale familiilor lor. (nota 15)

Absurditatea unei organizaţii extraordinar de bogate care pretindea că reprezintă idealurile lui Iisus Cristos a dus la emiterea bulei papale „Cum inter nonnullos” în anul 1326, prin care a fost stabilit că era o erezie să se spună că Iisus şi Apostolii nu ar fi deţinut proprietăţi. (nota 16)

Cei care căutau o legătură spirituală cu Dumnezeu au început să se îndepărteze în masă de Biserica Catolică.

Ereziile medievale arătau o mare diversitate de opinii.

Existau secte apocaliptice care erau convinse că vine sfârşitul lumii, aşa cum erau cele conduse de  Tanchelin, Peter de Bruys, Henry din Lausanne, şi Arnold al Bresciei. Alte grupări, cum ar fi cele ale Waldensienilor, sau Lollarzilor au fost o avanpremieră a protestanţilor în dorinţa lor ca scripturile creştine să fie respectate cu stricteţe în viaţa de zi cu zi.

Alte grupări, cum erau Frăţia Spiritului Liber, Tulupinii, şi Adamiţii au îmbrăţişat credinţe panteisete şi animiste, care susţineau că Dumnezeu era prezent peste tot în lumea muritorilor. (nota 17)

La sfârşitul secolului al 14-lea, Meister Eckhart a pus în discuţie chiar şi nevoia de a avea o Biserică:

Când sufletul intră în împărăţia cerurilor, nu mai are nevoie de predici speciale şi de indicaţii.” (nota 18)

Mulţi eretici au insistat asupra unei legături directe cu Dumnezeu, respingând intermedierea preoţilor. Deşi era foarte riscant pentru ei, au tradus biblia în limbile vorbite de oamenii obişnuiţi. Simpla posesiune a unei asemenea biblii era pedepsită cu moartea. (nota 19)

Pentru a le oferi oamenilor imagini pe care le puteau înţelege, portretele lui Cristos au devenit şi ele mai accesibile şi mai umane.

De la picturile romaneşti în care Iisus era ilustrat ca fiind un judecător al universului, neînduplecat, superior şi foarte distant, arta gotică l-a creionat ca fiind o fiinţă umană suferindă şi plină de compasiune. (nota 20)

Cultul Fecioarei Maria s-a extins peste tot în Evul Mediu. Fecioara a devenit o figură la care oamenii puteau apela pentru iertare, şi care putea să ţină piept legii nemiloase a lui Dumnezeu. În cartea sa ”The Virgin”, Geoffrey Ashe relatează poveştile din folclor care ilustrau blândeţea şi compasiunea ei:

Un hoţ se roagă la ea înainte de a merge să fure, şi când e spânzurat, ea îl sprijină în aer până când călăul său recunoaşte miracolul şi îl lasă să trăiască. O călugăriţă pleacă de la mănăstire pentru a se lăsa pradă viciilor, dar continuă să se roage fecioarei, şi când se întoarce vede că Maria i-a ţinut locul la mănăstire şi nimeni nu i-a simţit lipsa.” (nota 21)

c5 maria

Litanii complete erau dedicate Fecioarei Maria. Cele mai mari catedrale medievale au fost ridicate în numele ei: la Paris, Chartres, Reims, Amiens, Rouen, Bayeux, Coutances, Noyon, şi Laon. (nota 22)

I s-au atribut expresii cum ar fi “corabie spirituală”, “motivul bucuriei noastre”, “Chivotul legii” şi “izvorul înţelepciunii”.

Chaucer s-a referit la ea numind-o “cea mai puternică şi mai miloasă Regină”. (nota 23)

O icoană în lemn a Fecioarei, ţinându-l în braţe pe Iisus în secolul al 14-lea, pictată de un pictor german e un indiciu al idolatrizării medievale pentru această reprezentare feminină a divinităţii. Când icoana e deschisă, Fecioara apare ca fiind toată Trinitatea. (nota 24)

Biserica a răspuns, nu încercând să asculte nevoile oamenilor, ci dimpotrivă, întărindu-şi structura autoritară, dezvoltându-şi propriul sistem poliţienesc, şi impunându-şi dominaţia cu forţa asupra tuturor.

Papalitatea şi-a extins consiliul administrativ de conducere numit Curia, mărind regulile în ce-i priveşte pe episcopi, convocând întruniri, şi, cel mai important, dându-le puteri sporite nunţilor papali.

Nunţii papali erau ofiţeri care puteau să-şi impună autoritatea asupra episcopilor, ceea ce a dus la delegitimarea acestora din urmă şi a făcut ca Papalitatea să-şi întărească controlul asupra mănăstirilor. (nota 25)

Biserica şi-a impus propriul ei sistem de legi pentru a obţine supremaţie asupra puterilor seculare.

Revigorarea legii civile, inspirată din legile romane şi germanice, a înlocuit multe obiceiuri feudale, şi a facilitat comerţul implementând principii care aveau jurisdicţie peste puterea de influenţă a tradiţiilor săteşti, care difereau de la localitate la localitate. (nota 26)

Legea Romană, însă, nu îl recunoştea pe Papă.

În 1149, Sf. Bernard şi-a dat seama de ameninţarea pe care legea civilă o putea aduce autorităţii biserici şi s-a plans că tribunalele ţin cont mai mult de legea lui Iustinian decât de cea a lui Dumnezeu. (nota 27)

În 1219, Papa a interzis preoţilor să studieze legea seculară romană şi a interzis studiul ei cu totul la universitatea din Paris. (nota 28)

În schimb, Biserica şi-a creat propriul ei sistem de legi, numite legi canonice.

În secolul 11, Ivo din Chartres şi, în secolul 12, Graţian au refăcut muntele de decrete necoordonate şi care adesea se contraziceau unul pe altul şi le-au cuprins în coduri care impuneau supremaţia Papei.

Dacă Papa însă găsea uneori că aceste legi canonice îl încurcă, era liber oricând să le ignore, tot conform legilor canonice.

Tribunalele bisericeşti au pretins şi au obţinut jurisdicţie asupra tuturor cazurilor în care interesele Bisericii erau puse în joc: plata obligatorie a 10 la sută din venitul fiecărui creştin către Biserică, privilegii, donaţii şi testamente.

Pentru a-i proteja pe preoţii săi, Biserica a pretins şi a obţinut dreptul ca doar ea să-i poată judeca pe cei care făceau parte din cler, tribunalele seculare nu aveau nici o putere asupra lor. (nota 29)

Biserica a pretins şi a obţinut jurisdicţie şi asupra oricărei chestiuni legată de administrarea sacramentelor şi de cea a jurămintelor de credinţă.

Aşa cum arată un istoric, „Biserica putea interveni aproape în orice chestiune legată de viaţa oamenilor, pentru că în societatea medievală, aproape totul avea legătură cu sacramentele sau depindea de jurământul de credinţă.” (nota 30)

Eforturile Bisericii de a sistematiza şi de a extinde autoritatea legilor ei canonice s-au concentrat asupra stabilirii supremaţiei şi dominaţiei Papei asupra celorlalte puteri imperiale.

Teoria „plenitudinii puterii” i-a dat Papei, ca vicar al lui Cristos, autoritate totală atât asupra vieţii seculare cât şi asupra vieţii spirituale.

I-a dat puterea să interzică distribuirea sacramentelor celor care intrau în conflict cu biserica, să excomunice şi să înlăture de la putere orice rege. (nota 31)

Dictatele legii canonice au anulat hirotonisirea unor Papi de către regi: aceştia au fost numiţi anti-Papi.

Legi antice au fost „descoperite” şi integrate în legile canonice ca dovadă a supramaţiei Papei asupra puterilor imperiale. Dintr-o astfel de scrisoare, intitulată „Donaţia lui Constantin” – o scrisoare care s-a spus că ar fi fost trimisă de către împăratul Constantin Papei Silvestru – ar fi reieşit că împăratul Constantin i-a atribuit Papei puterea supremă.

Scrisoarea spune: „Îi dăm în stăpânire lui Silvestru, Papa Universal, oraşul Romei şi toate provinciile, districtele şi oraşele Italiei, precum şi regiunile din Vest.” (nota 32)

În secolul al 16-lea, aceste scrisori au fost dovedite ca fiind false.

Papa s-a implicat din ce în ce mai mult în conflictele politice şi în cucerirea de teritorii.

Papa Bonifaciu al VIII-lea i-a scris lui Hapsburg Albert al Austriei: „Vă donăm, în plenitudinea puterii noastre, regatul Franţei, care aparţine Împăraţilor din Vest.” (nota 33)

Într-o scrisoare către regele Henry al II-lea al Angliei, trimisă în secolul al 12-lea, Papa Adrian al IV-lea şi-a dat aprobarea pentru invadarea Irlandei de către englezi. Scrisoarea spunea:

Nu e nici o îndoială, şi ştiţi asta, că Irlanda şi toate acele insule care au primit credinţa creştină, aparţin Bisericii de la Roma; dacă vreţi să intraţi pe acea insulă (Irlanda) pentru a o elibera de viciu, pentru a impune supunerea în faţa legii şi pentru a face ca fiecare gospodărie de acolo să plătească bir către Sf.Petru, vă anunţăm cu plăcere că vă stăm alături în această misiune.” (nota 34)

Istoricul Phillip Schaff descrie acţiunile Papalităţii medievale:

„Să înlăture prinţi, să dea dezlegare unor enoriaşi de la jurământul de credinţă, să instige la rebeliune cum a făcut în cazul lui Frederick al II-lea, să pună mâna pe pământ cum a făcut în sudul Franţei, să pună pe tron regi, să obţină prin ameninţarea cu cele mai grele pedepse plata de către enoriaşi a birului către biserică, să pedepsească disidenţii religioşi cu închisoare pe viaţă sau să-i predea autorităţilor seculare cu ordinul de a fi omorâţi, şi să trimită în luptă armate de cruciaţi, să confişte tribunalele civile non-religioase, să le distrugă autoritatea, să anuleze legile unei naţiuni, cum a fost cazul Magnei Carta – cu asta se ocupa de fapt Papalitatea.” (nota 35)

Setea Papei de putere era fără limite. Cum se vedeau superiori celorlalţi muritori, Papii au pretins nu doar că orice om era supusul autorităţii papale, ci şi că Papa însuşi nu avea voie să dea socoteală nimănui pe pământ pentru ce făcea, ci doar lui Dumnezeu. În 1302, Papa Bonifaciu a emis bula „Unam Sanctam”:

„Prin urmare, dacă puterile pământeşti fac o greşeală, ele vor fi judecate de puterea spirituală… dar dacă puterea spirituală greşeşte, ea poate fi judecată doar de Dumnezeu, şi de nici un om de pe pământ… Aşadar, declarăm, definim, şi considerăm că pentru salvarea fiecărui om de pe pământ, acesta trebuie să fie supusul suveranului pontif.” (nota 36)

Desigur, au izbucnit certuri legate de cine ar trebui să fie Papă şi să aibă o asemenea putere. În ceea a fost numită Marea Schismă, două rânduri diferite de Papi, unul care se afla în Roma şi unul care se afla în Avignon, au condus între 1378 şi 1417.

c5 papa urban

Se certau nu doar pe chestiuni legate de ideologia creştină sau de practicile religioase, ci şi pe chestiuni politice legate de cine ar trebui să conducă.

Pentru a abate atenţia de la schimbările tumultoase sociale, biserica a creat ţapi ispăşitori. În 1095, Papa Urban al II-lea a convocat cavalerii Europei să se unească şi să pornească la război pentru a salva Ierusalimul, oraşul sfânt, din mâinile infidelilor musulmani.

Cruciadele au fost o modalitate prin care biserica catolică şi-a extins teribil de mult influenţa.

Dar au servit şi altor scopuri politice ale bisericii. Când Papa a ordonat prima cruciadă în 1095 foarte multe puteri imperiale erau separate de biserică: regele Franţei, regele Angliei, împăratul Germaniei. (nota 37)

Cruciadele au fost folosite ca un mijloc de a forţa o unitate a Europei în numele creştinismului.

Fanatici, convinşi că fac ce e drept, cruciaţii i-au atacat pe duşmanii desemnaţi de biserică cu o sălbăticie rară. Papa Grigorie al VII-lea a declarat:

Blestemat fie omul care se abţine de la a vărsa sânge cu sabia sa.” (nota 38)

Cronicarul Raymond de Aguilers a relatat în acest fel cum bandele de cruciaţi au masacrat musulmani şi evrei în Ierusalim în 1099:

„Lucruri minunate aveau să fie văzute. Numeroşi saraceni au fost decapitaţi… Alţii au fost nimeriţi de săgeţi, sau împinşi în gol de pe turnurile zidurilor, alţii au fost torturaţi zile la rând şi apoi arşi de vii… Străzile erau pline de grămezi de trupuri şi de bucăţi din oameni. Caii pe care-i călăream călcau doar pe cadavre… În templul lui Solomon, caii s-au afundat într-o baltă de sânge până la glezne, de fapt nu, până la căpăstru. A fost o judecată dreaptă şi minunată din partea lui Dumnezeu ca acest loc plin de infideli să fie umplut de sângele necredincioşilor.” (nota 39)

Nicetas Choniates, un cronicar bizantin a scris:

Chiar şi saracenii (musulmanii) sunt miloşi şi buni prin comparaţie cu aceşti bărbaţi care poartă crucea lui Cristos pe umerii lor.” (nota 40)

c4 papa grigorie

Un alt duşman al cruciaţilor a fost Biserica de Răsărit din Constantinopol. Civilizaţiile răsăritului şi apusului se dezvoltaseră, fiecare pe drumul ei, de câteva secole deja. Având un respect mai mare pentru arte, literatură şi educaţie, civilizaţia din răsărit devenise mult mai sofisticată decât cea din vest.

Estul a păstrat cu respect scrierile grecilor din antichitate. Greaca a rămas limba oficială a legii, guvernului şi bisericii de răsărit, şi a literaturii din răsărit. În vest, însă, chiar şi alfabelul grecesc a dispărut. Scriitorul Charles H. Haskins spune:

Reprodus de un scrib medieval, un cuvânt grecesc devenea ceva care părea scris în păsărească sau era pur şi simplu omis, expresia “grecum” fiind inserată în locul lui pentru a-i explica lipsa.” (nota 41)

Începând cu sfârşitul anilor 700, cele două civilizaţii au început să folosească şi bani diferiţi. (nota 42) Disparitatea dintre cele două culturi a crescut cu atât mai mult cu cât fiecare biserică – din est şi din vest – şi-a format propriul ei rit creştin. Sărbătoreau Paştele în zile diferite. Modul în care priveau folosirea icoanelor era diferit, şi aveau o viziune diferită şi asupra modului în care înţelegeau sfânta treime stabilită stabilită la Niceea. (nota 43)

Cu excepţia faptului că şi cei din est şi cei din vest spuneau că sunt creştini, mare lucru nu mai aveau în comun. În 1054, după ce mai multe încercări de reconciliere între Roma şi Constantinopol au eşuat, cele două ramuri ale creştinătăţii au formalizat divorţul.

Biserica de la Roma, care avea pretenţii vehemente în a-şi impune supremaţia peste tot, a văzut această separare ca pe un afront, ca pe o jignire şi ca pe o respingere directă a autorităţii Papei.

Cu ajutorul preoţilor care au făcut propagandă ideii că separatiştii greci erau slugoii Satanei şi că ei erau de vină pentru orice nenorocire sau necaz, în 1096, credincioşii cruciaţi au distrus Belgradul, oraşul imperial cel mai important după Constantinopol. (nota 44)

Un cronicar grec a scris următoarele despre Papă:

… dorea să ne oblige să recunoaştem supremaţia Papei asupra tuturor celorlalţi prelaţi şi să îi slăvim numele la slujbe, altfel ne-a ameninţat cu moartea pe cei care nu ne supuneam.” (nota 45)

Mai târziu, în 1204, Papa Inocent al III-lea a trimis o armată de cruciaţi peste Constantinopol.  Soldaţii lui Cristos au năvălit asupra Constantinopolului cu o ură şi o sete de răzbunare nemaivăzute, au violat, au tâlhărit şi au lăsat oraşul în flăcări. (nota 46)

Cronicarul Geoffrey Villehardouin a scris că niciodată de la când era lumea, n-a existat atâta pradă de război ca atunci. (nota 47)

Răspunsul Papei către împăratul grec:

… considerăm că cruciaţii au aplicat grecilor pedeapsa dreaptă de la Dumnezeu: aceşti greci care au năzuit să rupă singura robă a lui Iisus Cristos… La fel ca aceşti greci au pierit în potop şi cei care nu s-au urcat pe arca lui Noe; iar cei care nu au avut ce mânca au murit de foame în mod just pentru că au refuzat să-l accepte ca păstor al lor pe Petru, Prinţul Apostolilor.” (nota 48)

Pentru Papă, violul Constantinopolului a fost o pedeapsă dreaptă pentru că a refuzat să se supună Bisericii Romano Catolice. Pasajele biblice au fost invocate pentru a susţine justeţea pedepsei:

Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea.” (Evanghelia după Luca, 19:27)

c5 cruciati constantinopol

După atac, un patriarh latin, supus Papei de la Roma, a condus biserica de est până în 1261. (nota 50) Constantinopolul nu şi-a revenit după atacul cruciaţilor şi în 1453 a fost ocupat cu uşurinţă de turci.

Cruciadele s-au întins pe 200 de ani: mii, dacă nu milioane de oameni au fost ucişi.

Cruciaţii distrugeau la fel cum făcuse biserica la începutul Evului Întunecat.

Ardeau toate cărţile pe care le găseau. (nota 51)

12.000 de volume de pergamente ebraice ale Talmudului şi lucrările lui Maimonides au fost arse de cruciaţi. (nota 52)

După ce tâlhăreau şi furau din răzbunare, cruciaţii îşi dădeau seama că nu pot transporta prada de război în Europa.

Deşi cruciadele au permis ca, pentru o perioadă, europenii să se unească în jurul creştinismului, nu şi-au atins alte scopuri deloc.

Cruciadele nu au putut să aducă Romei decât un control vag asupra Ierusalimului, şi nu au reuşit să-i îmbogăţească pe cruciaţi.

Departe de a câştiga noi adepţi pentru Biserica Romano Catolică, cruciaţii au răspândit peste tot o duşmănie teribilă care dăinuie şi azi. (nota 53)

Evreii europeni au fost adesea primele victime ale unei cruciade. Dar persecuţiile evreilor de către creştini au continuat cu mult după ce cruciadele s-au oprit. Evreii au devenit ţapii ispăşitori pentru orice problemă pe care Biserica nu o putea rezolva. Când, de exemplu, ciuma neagă a izbunit în secolul al 14-lea, Biserica Creştină a explicat că evreii sunt vinovaţi pentru asta şi a ordonat creştinilor să-i atace. (nota 54)

Biserica a inventat un întreg folclor în jurul evreilor, minţind că ei ar fi răpit şi mâncat bebeluşi creştini de care ar fi avut nevoie în ritualurile lor de canibalism, şi inventând minciuni că evreii furau şi pângăreau sfintele sacramente creştine.

Acestea erau de fapt aceleaşi poveşti pe care romanii le spuseseră pe vremuri despre creştinii pe care-i urau, aceleaşi poveşti pe care creştinii le-au spus ulterior despre vrăjitoare, şi aceleaşi poveşti pe care protestanţii aveau să le spună despre catolici. (nota 55)

Pogromurile, atacurile şi distrugerea sinagogilor evreilor, închiderea lor în ghetouri au devenit o demonstraţie obişnuită a dreptăţii creştine.

Evreii erau ţinte uşoare pentru că ei nu au fost acceptaţi niciodată de societatea creştină.

În sistemul feudal, creştinii le-au interzis evreilor să muncească sau să deţină pământ, obligându-i să se ocupe de negoţul din oraşe şi să fie meşteşugari.

Odată cu explozia demografică din secolele 11 şi 12 şi care a determinat un flux masiv al oamenilor de la sate la oraşe, ghilduri de artizani au fost stabilite, fiecare având un sfânt care îi acorda protecţie.

Evreii au fost din nou alungaţi din breasla meşteşugarilor şi au fost obligaţi să se ocupe cu ce le-a mai rămas: băncile, tranzacţiile cu bani şi împrumuturile de bani. (nota 56)

Persecutarea evreilor a devenit, astfel, un mijloc convenabil de a scăpa de datorii. Argumente religioase au fost invocate de regii plini de datorii pentru a confisca proprietăţile evreilor, şi pentru a-i expulza din regatele lor. (nota 57)

Oricine avea putere în mod sigur ajungea şi ţinta Bisericii.

Cavalerii Templieri, un grup format iniţial pentru a-i proteja pe cruciaţi, au câştigat influenţă politică şi au devenit oameni în care se putea avea încredere dacă cineva dorea un împrumut. (nota 58)

Se credea şi că ei au adus în Europa cheile misterelor gnostice, kabalei şi misterelor musulmane. Ameninţaţi de puterea politică în creştere a templierilor, suspicioşi faţă de credinţa lor religioasă oarecum independentă de cea a Bisericii, şi invidioşi pe averea lor, atât conducătorii Bisericii creştine, cât şi regii au avut motive pentru a-i persecuta.

La fel ca în cazul evreilor, biserica a pus în circulaţie poveşti incredibile despre templieri: spuneau că ritualurile lor de iniţiere implicau negarea lui Cristos, a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria şi că ar fi călcat în picioare, ar fi scuipat şi ar fi urinat pe cruce.

Acuzaţi de homosexualitate, de uciderea copiilor din flori şi de vrăj, templierii au fost asasinaţi iar proprietăţile lor confiscate. (nota 59)

Biserica a avut probleme cu aproape toată lumea în Evul Mediu.

A reacţionat imediat şi în forţă pentru a suprima primele seminţe ale autonomiei unor popoare în dorinţa lor de a-şi câştiga independenţa faţă de Roma. Când disputele asupra birurilor pe care le pretindea biserica au devenit din ce în ce mai greu de controlat, în 1275, Papa a excomunicat întregul oraş al Florenţei. (nota 60)

Iar când mai multe orăşele din Italia s-au unit într-o revoltă împotriva controlului papal în 1375, nunţiul papal din Italia, Robert al Genevei, a angajat mercenari pentru a înăbuşi revolta şi a recâştiga control asupra acelei regiuni.

După ce au eşuat să pună mâna pe Bologna, acei mercenari s-au îndreptat spre orăşelul Cesna. (nota 61)

Jurând solemn clemenţă, Cardinalul Robert i-a convins pe localnicii din Cesna să predea armele şi le-a câştigat încrederea rugându-i pe mercenari să elibereze 50 de ostatici ca semn de bunătate. Apoi, i-a chemat  pe mercenari…Cardinalul a ordonat ca localnicii să fie masacraţi pentru „a face dreptate”…. Timp de 3 zile şi 3 nopţi, începând din 3 februarie 1377, porţile oraşului au fost închise, iar mercenarii cardinalului i-au omorât pe toţi localnicii pe care i-au prins. „Toate pieţele din oraş erau pline de cadavre.” Femeile au fost răpite şi au fost violate, copiii au fost răpiţi pentru a cere recompense de la părinţii lor, şi după ce familiile erau ucise, mercenarii furau tot ce puteau, operele de artă au fost distruse, „iar ce nu puteau lua cu ei, mercenarii au ars sau au distrus pentru a nu mai putea fi folosit de nimeni”.

Numărul morţilor acestui masacru a fost între 2.500 şi 5.000 de oameni. (nota 62) Cardinalul Robert al Genevei a fost numit Papă trei ani mai târziu după acest masacru, în 1378, şi şi-a luat numele de Clement al VII-lea. (nota 63)

Judecând după ferocitatea atacului bisericii asupra unui grup de creştini, Catarii, putem spune că Biserica s-a simţit mai ameninţată de acest grup de „eretici” decât de oricine altcineva în toată istoria ei de până atunci.

Catarismul a apărut şi s-a extins foarte rapid în sudul Franţei, într-o regiune cunoscută sub numele Langedoc.

Politic şi cultural diferiţi de cei din nord, locuitorii din Langedoc erau toleranţi faţă de oricine era diferit de ei. Etnii de tot felul trăiau în pace acolo – fenicieni, evrei, musulmani, greci, creştini.

Evreii nu erau doar feriţi de orice persecuţie, dar ajungeau să fie numiţi şi în poziţii din administraţie şi de conducere, pe lângă lorzi sau chiar şi pe lângă preoţii creştini.

Distincţia între clase nu era aşa brutală, exista o formă mai blândă de servitude, oraşele erau mai libere, iar sistemul legal era construit pe legea romană. (nota 64)

Nicăieri altundeva în Europa oamenii nu erau atât de educaţi ca în Langedoc. (nota 65)

Cultura şi comerţul înfloriseră, ceea ce făcuse din această regiune una dintre cele mai prospere din Europa la acea vreme.

Catarii acceptau elemente religioase diverse.

Există documente istorice care atestă o legătură foarte puternică între catari, musulmanii sufiţi şi evreii care practicau tradiţia Cabalei. (nota 66)

Femeile puteau sluji ca preotese, şi puteau ţine chiar şi cel mai important ritual, numit consolamentum. (nota 67)

Catarii erau foarte apropiaţi de trubaduri, poeţii romantici, şi se spune că ar fi crezut că dumnezeu se manifesta în culorile şi sunetele naturii. (nota 68)

Atât clasele conducătoare cât şi vecinii lor catolici îi plăceau şi în protejau atât de mult încât, atunci când au fost atacaţi de armata trimisă de Biserica de la Roma, mulţi catolici au ales mai degrabă să moară decât să lase Biserica să pună mâna pe vecinii lor catari. (nota 69)

Ca răspuns la popularitatea din ce în ce mai mare a catarilor, biserica catolică i-a acuzat conform procedurii standard: că au ponegrit sacramentele şi crucea, că erau canibali, că s-au îndepărtat de Cristos, şi că făceau orgii sexuale. (nota 70)

Şi totuşi, catolicul Sf. Bernard, despre care nu se poate spune că ar fi fost un prieten al catarilor, a scris următoarele despre ei:

Când îi interoghezi, nimic nu poate fi mai creştin decât comportamentul lor; nimic nu e respingător în modul în care vorbesc, şi ce spun dovedesc prin faptele lor. În ce priveşte moralitatea acestor eretici, ei nu înşeală pe nimeni, nu oprimă şi nu subjugă pe nimeni, nu lovesc şi nu atacă pe nimeni; feţele lor au o anumită paloare pentru că respectă postul şi nu se hrănesc niciodată din munca altcuiva decât din a lor – mâinile lor sunt dovada că muncesc pentru traiul lor.” (nota 71)

Propaganda mincinoasă şi scandaloasă dusă de biserică împotriva catarilor n-a dat roade şi n-a putut ucide gândirea independentă şi toleranţa din Langedoc.

Încălcând pe faţă una dintre cele mai grave sentinţe bisericeşti, oraşul Viterbo chiar a ales un eretic excomunicat în funcţia şamberlan. (nota 72)

În 1139, biserica a început să convoace mai multe concilii pentru a-i condamna pe catari şi pe cei care-i sprijineau. (nota 73)

În 1179 Alexandru al III-lea a ordonat o cruciadă împotriva acestor duşmani ai bisericii, promiţându-le celor care participau la ea că timp de doi ani vor beneficia de indulgenţa bisericii şi vor fi feriţi de pedepsele pentru păcate, iar celor care vor muri în luptă le-a promis că vor fi mântuiţi pentru vecie.

Acesta a fost un precedent care a oferit bisericii ocazia să convoace poliţii religioase oricând avea o problemă cu cineva (nota 74), dar nu a avut succes împotriva catarilor: nimeni nu voia să-i distrugă.

Prin urmare, în 1204, Papa Inocent al III-lea a sufocat ce a mai rămas din independenţa bisericilor locale când i-a înarmat pe nunţii papali cu autoritatea „de a distruge şi dărâma tot ce era de distrus şi de dărâmat şi de a reconstrui tot ce era de reconstruit.” (nota 75)

În 1208, când Papa Inocent al III-lea a oferit, celor care vor pune mâna pe arme – pe lângă iertările de păcate şi mântuirea veşnică — terenurile şi proprietăţile ereticilor şi prietenilor lor pe care-i vor ucide — a început Cruciada Albigensiană al cărei scop a fost masacrarea şi exterminarea catarilor.

Cruzimea şi sălbăticia care s-au abătut asupra sudului Franţei timp de 30 de ani a distrus întreaga regiune Langedoc.

Doar în Catedrala Sf. Nazir 12.000 de oameni au fost măcelăriţi.

Episcopul Folque din Toulouse a ordonat asasinarea a 10.000 de oameni. (nota 76)

Când cruciaţii au năvălit asupra oraşului Beziers şi Arnaud,  întrebat cum pot cruciaţii să-i deosebească pe catolici de catari, trimisul Papei, care conducea operaţiunea, a răspuns: „Omorâţi-i pe toţi, că ştie Dumnezeu care-s ai lui.” (nota 77)

Nici un copil nu a scăpat de săbiile cruciaţilor.

Un istoric a scris că „nici chiar morţii nu au scăpat de furia cruciaţilor, iar cele mai mari cruzimi le-au suferit femeile.” (nota 78)

Nunţiul papal a raportat la Roma că în orăşelul Beziers 20.000 de oameni au fost omorâţi de cruciaţi, dar alţi cronicari vorbesc de mult mai multe victime: între 60.000 şi 100.000. (nota 79)

Crimele în masă din timpul cruciadei Albigensiene se ridică în total la aproximativ un milion de oameni, nu doar catari, dar şi o mare parte din populaţia din sudul Franţei.

Când cruciada a încetat, aproape întreaga populaţie fiind exterminată, clădirile lăsate în paragină, economia distrusă, pământurile din sudul Franţei au fost anexate nordului.

Adânc înrădăcinată în structura sa autoritară, ferm convinsă de credinţa în propria sa supremaţie, Biserica Catolică a fost incapabilă să facă faţă evoluţiei rapide a societăţii medievale şi a schimbărilor rapide din sânul ei.

Aşa că, Biserica a cerut supunere totală în faţa Papei. Când cruciadele  împotriva infidelilor musulmani, greci şi evrei nu au putut uni în mod definitiv Europa în jurul creştinismului, Biserica a lovit mai aproape de casă: a atacat pe oricine a perceput ca fiind o ameninţare asupra supremaţiei puterii sale sau care nu s-a supus ordinelor sale.

Cruciada de 30 de ani din sudul Franţei a inaugurat o perioadă de 500 de ani de represiune brutală şi sângeroasă, de o durată şi anvergură fără precedent în lumea occidentală.”

Note pentru capitolul 5: 

1. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York: Thomas Y Cromwell, 1968) 106.

2. Charles Homer Haskins, The Renaissance of the 12th Century (Cleveland & New York: Meridian Books, 1927) 62.

3. Albert Clement Shannon, The Medieval Inquisition (Washington D.C.: Augustinian College Press, 1983) 141.

4. Ibid., 141.

5. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 45.

6. Ibid., 364.

7. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 169.

8. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 96.

9. Ibid., 97.

10. Ibid., 55-56.

11. Jacob Burckhardt, The Civilization of the Renaissance in Italy, edited by Irene Gordon (New York: Mentor Books, 1960) 336.

12. Russell, A History of Medieval Christianity, 97-98.

13. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror (New York: Ballantine Books, 1978) 327.

14. Henri Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P. Dutton & Company, Inc., 1957) 246.

15. Henry C. Lea, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church, 4th edition revised (London: Watts & Co., 1932) 264, 279.

16. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 438.

17. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 521.

18. Theodore Nottingham, “The Birth Within: Meister Eckhart and the Knowing of God” GNOSIS, No. 18 (Winter 1991) 19.

19. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 212.

20. Jeffrey Burton Russell, Witchcraft in the Middle Ages (Ithaca & London: Cornell University Press, 1972) 102.

21. Geoffrey Ashe, The Virgin: Mary’s Cult and the Re-emergence of the Goddess (London: Arkana, 1976, 1988) 219.

22. Ibid., 217.

23. Ibid., 217, 221.

24. Ibid., 154.

25. Russell, A History of Medieval Christianity, 124-126, 150.

26. Russell, A History of Medieval Christianity, 149, and Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 207.

27. Henry Charles Lea, The Inquisition of the Middle Ages, Abridgement by Margaret Nicholson (New York: MacMillan, 1961) 24.

28. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 217-218.

29. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 240.

30. Ibid., 241.

31. Russell, A History of Medieval Christianity, 165.

32. Ibid., 75.

33. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 470.

34. Ibid., 470.

35. Phillip Schaff, History of the Christian Church Vol. V: The Middle Ages (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1952) 775-6.

36. Russell, A History of Medieval Christianity, 168-169.

37. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 433-435.

38. Malachi Martin, Decline and Fall of the Roman Church (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1981) 134, and Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 276.

39. James A. Haught, Holy Horrors (Buffalo: Prometheus, 1990) 25-26.

40. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 134.

41. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 280.

42. Russell, A History of Medieval Christianity, 75.

43. Ibid., 64.

44. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade, 439-441.

45. G.G. Coulton, Inquisition and Liberty (Glouster, MA: Peter Smith, 1969) 165.

46. Russell, A History of Medieval Christianity, 159-160.

47. Karen Armstrong, Holy War: The Crusades and Their Impact on Today’s

World (New York: Doubleday, 1988) 387.

48. Coulton, Inquisition and Liberty, 164-165.

49. Luke 19:27.

50. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 134.

51. The common belief that the crusaders returned from their exploits with literature and learning is mistaken. To quote Charles H. Haskins, “The Crusaders were men of action, not men of learning, and little can be traced in the way of translations in Palestine or Syria.” (The Renaissance of the 12th Century, 282.)

52. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 444.

53. For more discussion, see Karen Armstrong, Holy War: The Crusades and Their Impact on Today’s World.

54. Russell, A History of Medieval Christianity, 75.

55. Ibid., 156.

56. Ibid., 155.

57. Ibid., 157.

58. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 510.

59. Ibid., 510.

60. Martin, Decline and Fall of the Roman Church, 146.

61. Tuchman, A Distant Mirror, 321 -322.

62. Ibid., 322.

63. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 2442.

64. Coulton, Inquisition and Liberty, 59.

65. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 27.

66. Timothy O’Neill, “Century of Marvels, Century of Light” 14-18 and Judith Mann, “The Legend of the Cathars” GNOSIS, No.4, 28.

67. Ian Begg, The Cult of the Black Virgin (London: Arkana, 1985) 136 and Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 43.

68. Otto Rahn, Kreuzzug gegen den Gral, as quoted in Nigg, The Heretics, 182- 183.

69. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 74.

70. Russell, Witchcraft in the Middle Ages, 125.

71. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 46.

72. Ibid., 54.

73. Ibid., 54.

74. Ibid., 57-59.

75. Ibid., 64.

76. John Kimsey, “The Code of Love,” GNOSIS, No.18 (Winter 1991) 27.

77. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 75.

78. Friedrich Heer, The Medieval World, translated by Janet Sondheimer, (New York: NAL, 1961) 214.

79. Lea, The Inquisition of the Middle Ages, 75.

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s