CAPITOLUL 4: BISERICA AJUNGE LA PUTERE – EVUL ÎNTUNECAT

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 4: BISERICA AJUNGE LA PUTERE – EVUL ÎNTUNECAT

anii 500 – 1000 Era Noastră

“Biserica a avut un impact devastator asupra societăţii. Pe măsură ce biserica prelua pârghiile puterii, orice progrese în medicină, ştiinţă, educaţie, istorie, artă şi comerţ aproape că au încetat.

Europa a intrat astfel în Evul Întunecat.

Deşi Biserica a strâns o avere imensă în aceste secole, cea mai mare parte a ceea ce definea civilizaţia a dispărut.

Imperiul Roman de Vest s-a prăbuşit în secolul al 5-lea în urma atacurilor repetate ale Goţilor germani şi ale Hunilor în timp ce provincia romană din Africa a fost capturată de Vandali.

Mulţi au dat vina pe creştinism pentru starea Imperiului Roman.

În anul 410, când creştinii visigoţi au cucerit Roma, „oraşul etern” care fusese centrul lumii timp de 620 de ani, critica asupra noii religii s-a intensificat.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări a lui Sf. Augustin, „Oraşul lui Dumnezeu”, a fost scrisă în apărarea creştinismului în faţa acestor acuzaţii.

În orice caz, Imperiul Roman de Est, cunoscut ca Imperiul Bizantin, a rezistat. În special sub domnia împăratului Iustinian (527-565), şi-a recâştigat mult din putere, a recâştigat controlul asupra Italiei după ce i-a alungat pe Ostrogoţi, şi a recuperat Africa de la Vandali. Iustinian şi soţia sa, Theodora, au fost lăudaţi pentru revigorarea literaturii, artei, arhitecturii, precum şi pentru noile coduri de legi romane.

Dar această cultură bizantină înfloritoare a fost pusă la pământ când ciuma bubonică, în anul 540, a lovit populaţia cu o virulenţă necunoscută în istoria umanităţii până atunci şi de atunci încoace.

Doar în Bizanţ, ciuma se spune că omora 10.000 de oameni pe zi.

E greu de imaginat catastrofa produsă de această boală.

Ciuma neagră din anii 1300, care, după unele estimări, a omorât o treime din populaţia Europei, a provocat moartea a 27 de milioane de oameni. Prin comparaţie, ciuma din secolul al 6-lea a omorât 100 de milioane de oameni. (nota 1)

Imperiul Roman nu şi-a revenit niciodată.

În privinţa creştinismului, ciuma a avut un impact cu totul diferit.

Oamenii se călcau în picioare în biserici, cuprinşi de teroare. (nota 2)

Biserica a explicat că ciuma a fost trimisă de Dumnezeu, şi că a fost o pedeapsă pentru cei care au păcătuit prin nesupunere faţă de autoritatea Bisericii.

Biserica a susţinut că Iustinian era un eretic.

A declarat că medicina greacă şi romană, care nu reuşise să găsească un leac pentru combaterea ciumei, era eretică. (nota 3)

Pe măsură ce ciuma dărâma Imperiul Roman, întărea puterea Bisericii creştine.

După ciumă, Biserica şi-a asigurat dominaţia asupra medicinei.

c4 sangerarea

Cea mai comună practică medicinală între secolul al 6-lea şi al 16-lea folosită în orice maladie a fost „sângerarea”.

Călugării creştini spuneau că provocarea sângerării unei persoane prevenea dezechilibrele toxice, dorinţele sexuale, şi refăcea vitalitatea oamenilor.

În secolul al 6-lea această practică va duce la moartea a mii de oameni în fiecare an. Cu toate acestea, când o persoană murea, călugării pretindeau că de vină a fost faptul că nu au început tratamentul sângerării mai devreme şi că nu l-au aplicat cu mai multă agresivitate. (nota 4)

Tehnologia a dispărut pe măsură ce Biserica a devenit cea mai solidă putere din societatea Occidentală.

Apeductele şi sitemul de canalizare au dispărut. Creştinii ortodocşi îi învăţau pe enoriaşi că orice ţinea de trupul lor trebuia ponegrit şi, prin urmare, au descurajat spălarea trupului cât au putut de mult.

Toaletele şi sistemul de canalizare din interiorul caselor au dispărut. Bolile loveau peste tot din moment ce igiena şi salubritatea erau descurajate.

Timp de 500 de ani, populaţia oraşelor şi satelor a fost decimată de nenumărate epidemii. (nota 5)

Sistemul central de încălzire a locuinţelor, inventat de romani, a fost lăsat în paragină. (nota 6)

Aşa cum a scris un istoric:

Începând din anul 500 nu mai era o problemă pentru nimeni să doarmă pe jos, sau pe cine ştie ce băncuţă deasupra podelei din pământ, jegoasă şi plină de şobolani care mişunau peste tot. Să fii înăuntrul a patru pereţi era deja considerat un lux prea mare. Nici nu mai era ceva dezgustător că toată familia dormea împreună, pentru că era mai important să nu moară de frig decât să aibă intimitate.” (nota 7)

Reţeaua vastă de drumuri care a asigurat transportul şi comunicaţiile în timpul Imperiului Roman a fost şi ea abandonată şi va rămâne într-o stare deplorabilă până în secolul al 19-lea. (nota 8)

Pierderile ştiinţei au fost însă monumentale. Cărţile arse de creştini, hăituirea şi oprimarea gânditorilor au întors umanitatea chiar şi cu 2000 de ani în termenii înţelegerii ştiinţifice a lumii.

Deja în secolul al 6-lea înainte de era noastră, Pythagora venise cu ideea că pământul se învârtea în jurul soarelui. În secolul al treilea înaintea erei noastre, Aristarchus a subliniat teoria heliocentrică, iar Eratosthenes măsurase deja circumferinţa pământului. În secolul al doilea înaintea erei noastre, Hipparchus a inventat longitudinea şi latitudinea şi a stabilit caracterul oblic al mişcării soarelui. (nota 9)

După Evul Întunecat însă, abia în secolul al 16-lea era noastră, Copernic va reveni asupra teoriei că pământul se învârte în jurul soarelui. Când Galileo a încercat să susţină teoria heliocentrică în secolul al 17-lea, a fost judecat de Inchiziţia din Roma. Abia în 1965, biserica Romano Catolică a revocat condamnarea lui Galileo.

Sf. Augustin a dat glas modului în care Biserica înţelegea ştiinţific lumea:

E imposibil să existe locuitori pe cealaltă parte a pământului, pentru că nici o astfel de rasă nu e menţionată în scripturi ca fiind urmaşa lui Adam.” (nota 10)

Istoria a fost rescrisă pentru a deveni o confirmare a credinţelor creştine.

Creştinii ortodocşi credeau că istoria era necesară numai pentru a pune evenimentele în contextul biblic.

În cuvintele lui Daniel Boorstin, „Istoria a devenit nota de subsol a ortodoxiei”. (nota 11)

El scrie în cartea sa „Descoperirile”:

Creştinii au testat dorinţa de a crede într-un Iisus Cristos şi în mesajul său de mântuire. Li s-a cerut nu să fie critici, ci creduli. Părinţii Bisericii au observat că în domeniul gândirii, doar erezia a avut o istorie.” (nota 12)

Eusebius din Caesarea s-a apucat, în timpul domniei lui Constantin, să rescrie istoria lumii din punctul de vedere al istoriei creştinismului:

Alţi cronicari ai istoriei”, scria Eusebius, „au notat războaiele purtate de dragul copiilor şi al ţării şi de dragul altor posesiuni. Dar povestea guvernării lui Dumnezeu va menţiona cu litere de neşters cele mai paşnice războaie purtate în numele păcii sufletului…” (nota 13)

Credinţa oarbă a înlocuit investigaţia istorică. Trebuia ca istoricii să aibă încredere, aşa cum spunea Eusebius, în „cuvintele incontestabile ale Stăpânului tututor disciplinelor: „Nu e treaba ta să ştii vremea şi anotimpurile pe care Tatăl le-a pus în puterea sa.” (nota 14)

Deşi creştinii au restricţionat investigaţia istorică într-un mod dramatic, au continuat un proces de rescriere a istoriei care a început mult mai devreme.

Arheologii din secolul al 12-lea începuseră să descopere o istorie a umanităţii cu totul diferită de ceea ce se credea chiar şi în Roma pre-creştină. Ideea că istoria a început cu numai 5.000 de ani în urmă era teribil de greşită. În timpul erei neoliticului după ce oamenii au trecut de la vânătoare la agricultură, în special între anii 7.000 şi 4.000 înaintea erei noastre, civilizaţiile au început să devină din ce în ce mai sofisticate şi să înflorească. Arta, arhitectura, planificarea urbană, dansul, ritualul, drama, comerţul atât pe apă cât şi pe uscat, scrierea, legea şi administrarea comunităţilor erau bine cunoscute oamenilor care trăiau atunci.

Primele idei ale democraţiei nu vin de la greci, ci merg cu mult înainte, în era neolitică. Poate faptul cel mai remarcabil e că în aceste civilizaţii nu se găseşte nici o dovadă a ierarhiei aşa cum o cunoaştem noi; în acele vremuri oamenii nu cunoşteau războiul, opresiunea organizată sau sclavia. (nota 15)

Rescrierea istoriei pentru a şterge orice urmă a unui asemenea trecut i-a ajutat pe cei de la putere să deturneze criticile faţă de modul în care ei administrau treburile comunităţilor.

Prezentând societatea umană ca evoluând în mod constant în mai bine, în loc să arate că au existat suişuri şi coborâşuri, istoricii creştini au lăsat impresia că, oricât de urâtă şi de violentă era societatea atunci, în trecut ar fi fost mult mai sălbatică.

Discipolul lui Augustin, Orosius, de exemplu, în lucrarea sa “Şapte Istorii împotriva Păgânilor”, a susţinut că relele acelor vremuri nu puteau fi puse pe seama creştinismului pentru că în timpurile anterioare lui umanitatea ar fi cunoscut tragedii şi mai mari. (nota 16)

Deformarea şi rescrierea istoriei au lăsat impresia că creştinismul nu numai că a ajutat societatea să se ridice deasupra unor vremuri mult mai aspre şi barbare, dar şi că structura socială întemeiată pe ierarhie şi pe dominaţie ar fi existat dintotdeauna şi că era, prin urmare, inevitabilă.

Biserica Creştină a avut un impact similiar şi asupra educaţiei şi învăţăturii.

Biserica a ars munţi de literatură. În 391, creştinii au transformat în cenuşă cea mai mare bibliotecă a lumii, din Alexandria, care se spunea că adăpostea 700.000 de scrieri. (nota 17)

Toate cărţile gnosticului Basilides, cele 36 de volume ale lui Porphyry, papirusurile celor 27 de şcoli ale Misterelor, şi 270.000 de documente antice colecţionate de Ptolemy Philadelphus au fost arse. (nota 18)

Academiile de studii din antichitate au fost închise.

Educaţia pentru cei care nu făceau parte din Biserică a fost interzisă.

Şi educaţia care a mai rămas în Evul Întunecat, deşi doar clerul avea acces la ea, era folosită de regi puternici ca mijloc prin care-şi asigurau administratori pricepuţi. (nota 19)

c4 papa grigorie

Biserica s-a opus studiului gramaticii şi limbii Latine. Papa Grigorie I, sau Grigorie cel Mare, un om despre care se crede că a fost cel mai mare arhitect al ordinii medievale (nota 20) şi-a justificat astfel opoziţia faţă de studiul gramaticii:

Dispreţuiesc frazele construite corect, şi cazurile, pentru că eu cred că e foarte nepotrivit ca regulile lui Donatus [un foarte cunoscut expert în gramatică] să restricţioneze cuvintele oracolului ceresc.” (nota 21)

Grigorie cel Mare a condamnat şi educaţia pentru mase, cu excepţia clerului, ca fiind o nebunie şi o ticăloşie.

A interzis mirenilor chiar şi să citească biblia.

c4 sf pavel

A dat ordin ca biblioteca lui Apollo din Palatine să fie incendiată „pentru că literatura seculară le distrăgea atenţia credincioşilor de la contemplarea paradisului.” (nota 22)

Al patrulea Consiliu din Cartagia din anul 398 le-a interzis episcopilor chiar şi să le citească din cărţi credincioşilor. (nota 23)

Ieronim, unul dintre Părinţii Biserici, un călugăr care a trăit în secolul al 4-lea, s-a bucurat că autorii clasici au fost uitaţi.

Iar călugării mai tineri de la mănăstirea sa erau renumiţi că se lăudau pentru ignoranţa lor în privinţa a orice, cu excepţia literaturii creştine. (nota 24)

După ce creştinii au petrecut ani în şir distrugând cărţi şi biblioteci, Sf. Ioan Chrysostom, părintele grec al Bisericii, a declarat, cu mândrie:

Orice urmă a vechilor filosofii şi a literaturii din lumea antică a dispărut de pe faţa pământului.” (nota 25)

Bibliotecile mănăstirilor, singurele care au rămas, cuprindeau doar cărţi religioase. Chiar şi cele mai importante biblioteci aveau puţine cărţi în afara celor de teologie creştină. (nota 26)

În timp ce călugării au copiat manuscrise, acestea nu erau respectate pentru valoarea lor intrinsecă, ci erau mai degrabă considerate ca fiind mucă manuală, necesară în efortul de a „lupta cu Diavolul cu ajutorul peniţei”, aşa cum s-a exprimat creştinul Cassiodorus. (nota 27)

Copierea manuscriselor, chiar şi dacă era vorba de lucrări clasice, nu era făcută în semn de apreciere a învăţăturilor clasicilor. 

Un istoric a observat că ordinul Cluni respecta obiceiul care implica afişarea dispreţului faţă de lucrările clasice.

Dacă un călugăr dorea o carte în timpul orei de linişte, făcea un semn suflecându-şi mânecile. Dacă dorea o carte clasică, se scărpina după ureche ca şi cum ar fi fost un câine.” (nota 28)

Biserica a avut un impact devastator asupra expresiei artistice.

Potrivit creştinismului ortodox, arta trebuia să întărească şi să promoveze valorile creştine; şi nu trebuia să fie doar călătoria exploratorie a unui individ şi expresia artistică a acesteia.

Noi lucrări de artă care ieşeau din tiparele ideologiei creştine nu au putut să mai apară decât în timpul Renaşterii.

Statuile de marmură ale Romei antice au fost distruse, cel mai probabil din ordinul lui Papei Grigorie cel Mare, şi transformate în pietre de var.

Lucrările de arhitectură din marmură şi mozaicurile au fost ori transformate în pietre de var, ori au fost folosite ca ornamente pentru catedralele din toată Europa, chiar şi pentru decorarea Mănăstirii Westminster din Londra.

Distrugerea lucrărilor din marmură e o explicaţie pentru dalele din piatră pe care sunt trecute inscripţii antice care se găsesc în multe biserici şi azi. (nota 29)

Ascensiunea bisericii creştine a coincis cu un grav colaps economic care a afectat întreaga lume occidentală.

Biserica a făcut puţin pentru a încuraja comerţul.

Canoanele lui Gratian includeau un document din secolul al 6-lea care spunea: „Oricine cumpără un lucru cu scopul de a-l revinde intact, nu contează despre ce e vorba, se poartă ca negustorii care au fost alungaţi din Templu de Iisus.” (nota 30)

Biserica a stigmatizat împrumuturile cu dobândă, ceea ce a făcut ca finanţarea afacerilor să fie extrem de dificilă.

Contractele comerciale din acea vreme indicau faptul că Biserica intervenea uneori pentru a scăpa un om de datoriile sale, subminând dorinţa oricui de a mai împrumuta bani altcuiva. (nota 31)

Biserica însăşi era însă una dintre cele mai profitabile organizaţii din lume.

Îşi permitea în consecinţă să le dea de lucru multor oameni. Banii şi puterea au jucat un rol crucial în promovarea unui preot în ierarhia creştină şi astfel de practici au contribuit la faima sinistră pe care Biserica şi-a câştigat-o în evul mediu.

Se ştie de cel puţin 40 de Papi care şi-au cumpărat funcţiile în vârful ierarhiei bisericii. (nota 32)

Acuzaţiile de crimă şi nelegiurile în interiorul bisericii se înmulţeau cu cât papii se schimbau mai des.

Pe parcursul a 100 de ani, mai mult de 40 de Papi au fost numiţi. Pe parcursul a 12 ani, între anii 891 şi 903, nu mai puţin de 10 Papi au fost la putere. (nota 33)

Biserica a strâns o avere exorbitantă în timpul Evului Întunecat.

Biserica deţinea terenuri pentru care nu plătea taxe şi care constituiau între un sfert şi o treime din totalul suprafeţei Europei occidentale. (nota 34)

Pe lângă acest patrimoniu, episcopii deţineau adesea teritorii în arendă feudală, ceea ce îi obliga, la fel ca pe conţi sau baroni să îi ofere regelui soldaţi când acesta le cerea.

Biserica a făcut bani colectând veniturile pentru conducătorii imperiului, confiscând proprietăţi în urma unor sentinţe judecătoreşti, vânzând dezlegări de păcate (numite „îndurări”), şi uneori pur şi simplu furând pământ cu forţa. (nota 35)

Alianţele bisericii cu Statul au fost esenţiale pentru expansiunea influenţei Bisericii asupra lumii seculare şi pentru creşterea averii sale.

Oricum, spre deosebire de Imperiului Roman, acum câteva forţe imperiale deţineau puterea. Până în anul 700, de exemplu, Vestul era împărţit în patru sfere politice. Spania era condusă de creştinii visigoţi şi în 711-713 avea să fie cucerită de maurii musulmani. Anglo-saxonii conduceau Anglia. Francii conduceau Galia. Italia era sub dominaţia Lombarzilor, o parte dintre regiunile sale fiind încă în mâinile Imperiului Bizantin. (nota 36)

Noua, mult mai complicata alianţă între Biserică şi diferitele forţe imperiale a ajuns să fie cunoscută sub numele de Sfântul Imperiu Roman şi a fost simbolizată de ceremonia de încoronare de către Papă a lui Charlemagne în anul 800 şi a regelui german, Otto I, în anul 952.

Şi Biserica şi Statul au profitat de pe urma alianţei lor. Conducătorii imperiali au asigurat pentru biserică nu numai accesul la resurse militare, dar şi poziţii foarte bănoase pentru preoţime.

Pentru a se putea ocupa de treburile administrative ale conducătorilor, episcopii au fost învestiţi cu autoritate atât civilă cât şi militară.

Au ajuns să fie la fel de puternici şi de influenţi pe cât erau lorzii feudali.

Istoricul Jeffrey Burton Russell spune: „Sistemul se auto-perpetua: cu cât episcopii aveau mai multă putere şi mai multă bogăţie, cu atât mai mult regii aveau nevoie să numească oameni loiali; dar pentru a fi siguri de loialitatea lor, regii trebuia să le dea puteri şi mai multe şi averi şi mai mari. Nu e de mirare că episcopii îşi ţineau ochii aţintiţi asupra tronului, mai degrabă decât asupra crucii.” (nota37)

Într-o epocă în care credinţa în dreptul divin al regilor prevala, sprijinul Papei pentru rege era considerat esenţial. Biserica a reuşit şi să creeze aparenţa unei unităţi în interiorul imperiului, convertind oamenii la creştinism. Dar aceste convertiri erau mai degrabă de faţadă.

Într-o scrisoare trimisă emisarului său britanic, Sf. Augustine din Canterbury,  Papa Grigorie I îşi mărturisea neliniştea în privinţa faptului că aceste convertiri erau doar de formă:

„…oamenii nu vor simţi nevoia să-şi schimbe locurile unde se întâlneau până acum; dacă până acum erau obişnuiţi să sacrifice vacile pentru demoni, mai încolo vor începe să se strângă în locurile unde sunt ridicate biserici ale sfinţilor şi îşi vor omorî fiarele nu pentru a aduce tribut demonilor vechi, ci pentru a oferi de mâncare celorlalţi în numele celui pe care-l vor slăvi de acum înainte.”(nota 38)

Deşi biserica medievală a creat numai catastrofe în cele mai multe aspecte ale vieţii oamenilor, nu a putut produce o schimbare reală în modul în care oamenii obişnuiţi îl percepeau pe Dumnezeu. Neobosita propagandă a bisericii împotriva tradiţiilor păgâne arată cât de lispite de substanţă erau de fapt convertirile la creştinism. Biserica era mereu nevoită să ţină predici împotriva tradiţiilor care ţineau de copaci, de natură, şi de credinţa în magie, din când în când să radă de pe faţa pământului o biserică dacă descopereau că cei care o frecventau de fapt îi slăveau tot pe zeii şi zeiţele lor vechi şi nu pe cei ai bisericii. (nota 39)

Un decret emis de Biserică în anul 742 spunea următoarele: … orice pângărire păgână trebuie respinsă şi refuzată cu dispreţ, chiar dacă e vorba de un ritual de sacrificare pentru cei morţi, incantanţii magice, amulete, sau alte sacrificii păgâne – sunt obiceiuri păgâne pe care ignoranţii le ţin în biserici, sub acoperirea ritualurilor de slăvire a sacrilor martiri creştini. (nota 40)

Izvoarele sacre au fost redenumite şi au primit nume de sfinţi iar biserici au fost ridicate pe locurile unde erau în trecut temple păgâne, şi totuşi natura idolatrizării a rămas neschimbată.

Biserica a jucat un rol crucial în impunerea Evului Întunecat asupra Europei.

Impactul său catastrofal a fost simţit aproape în orice aspect al vieţii oamenilor. În mod ironic, biserica medievală nu a putut schimba considerabil spiritualitatea oamenilor obişnuiţi. În timp ce mulţi au trecut la credinţa creştină, asta nu a schimbat modul în care se raportau la divinitate sau modul în care o înţelegeau.”

Note pentru capitolul 4: 

1. Charles Panati, Panati’s Extraordinary Endings of Practically Everything (New York: Harper & Row, 1989) 225-228.

2. Ibid., 225.

3. Ibid., 225.

4. Ibid., 264-265.

5. Charles Panati, Extraordinary Origins of Everyday Things (New York: Harper

& Row, 1987) 201-202.

6. Ibid., 131.

7. Ibid., 328.

8. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 2331.

9. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 448.

10. Ibid., 449.

11. Daniel J. Boorstin, The Discoverers (New York: Random House, 1983) 573.

12. Ibid., 572.

13. Ibid., 573.

14. Ibid., 573.

15. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row, 1987) and Merlin Stone, When God Was a Woman (New York: Dorset Press, 1976).

16. Boorstin, The Discoverers, 573.

17. The New Columbia Encyclopedia, 61, and Eisler, The Chalice and the Blade.

18. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 444.

19. Jeffrey Burton Russell, A History of Medieval Christianity (New York: Thomas Y. Cromwell, 1968) 103.

20. Ibid., 40.

21. Charles Homer Haskins, The Renaissance of the 12th Century (Cleveland & New York: Meridian Books, 1927) 96.

22. Barbara G. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 208.

23. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 95.

24. John H. Smith, The Death of Classical Paganism (New York: Charles Scribner’s Sons, 1976) 223.

25. Walker, The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets, 208.

26. Smith, The Death of Classical Paganism, 247.

27. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, 34.

28. Ibid., 43.

29. Boorstin, The Discoverers, 581.

30. H. Daniel-Rops, Cathedral and Crusade (New York: E.P. Dutton & Company, Inc., 1957) 273.

31. Ibid., 274.

32. Malachi Martin, Decline and Fall of the Roman Church (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1981) 141.

33. Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 464.

34. Russell, A History of Medieval Christianity, 92, and Graham, Deceptions and Myths of the Bible, 470.

35. Russell, A History of Medieval Christianity, 92.

36. Ibid., 65.

37. Ibid., 93.

38. Joan O’Grady, The Prince of Darkness (Longmead: Element Books, 1989) 62.

39. Smith, The Death of Classical Paganism, 229.

40. Ibid., 246.”

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s