CAPITOLUL 3: STABILIREA DOCTRINEI – SEXUL, LIBERUL ARBITRU, REÎNCARNAREA ŞI FOLOSIREA VIOLENŢEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

CAPITOLUL 3: STABILIREA DOCTRINEI – SEXUL, LIBERUL ARBITRU, REÎNCARNAREA ŞI FOLOSIREA VIOLENŢEI

anii 300 – 500 Era Noastră

“Biserica şi-a formulat doctrina în privinţa sexului, liberului arbitru şi reîncarnării pentru a le veni de hac primilor eretici. În fiecare caz, a ales acele argumente ideologice care îi justificau controlul asupra individului şi asupra societăţii.

Biserica a dezvoltat o doctrină care justifica folosirea violenţei pentru a putea convinge societatea să i se supună.

Nu a durat mult până când Biserica a avut nevoie de acea doctrină care să-i legitimize violenta exterminare a ereticilor.

Cuvântul “erezie” vine din grecul hairesis care înseamnă “alegere”. (nota 1)

În primele secole, puteai alege o diversitate de credinţe chiar din sânul creştinismului – şi iată de unde atâţia eretici. Gnosticilor li s-au alăturat Marcioniții, Montaniștii, Arianii, Sabellienii, Nestorienii, Monofiziştii, Copţii din Egipt, Iacobiţii din Siria, şi biserica ortodoxă armeană care era în conflict cu biserica catolică.

Ereziile lui Pelagius, Origene, şi ale Donatiştilor au dus la formarea unor doctrine semnificativ diferite. Erezia Maniheenilor, deşi nu a rezultat într-o doctrină specifică, a stabilit un precedent atunci când Biserica şi-a negat aspectele nepopulare din propria sa ideologie.

Controversa din jurul lui Pelagius a determinat Biserica să îşi formeze o doctrină specială privind liberul arbitru şi privind sexualitatea.

Pelagius, un călugăr irlandez, care a ajuns în Roma la începutul secolului al 5-lea, credea că o persoană are libertatea asupra voinţei sale şi poartă responsabilitatea propriilor sale acţiuni. El credea că eforturile fiecărui om joacă un rol în determinarea propriei sale mântuirii sau nu.

Pelagius credea că sprijinul care venea din iertarea păcatelor de către Cristos trebuia însoţit de responsabilitatea individuală şi de efortul de a face fapte bune. (nota 2)

Atunci când i-a dat omului responsabilitate pentru propriile sale acţiuni, Creatorul i-a dat şi libertatea. Aşa cum a scris un istoric:

Pelagius s-a luptat pentru incomensurabilul bine care vine odată cu libertatea omului. Libertatea nu poate fi cedată fără pierderea demnităţii umane… Dacă libertatea unui om asupra propriilor sale decizii nu e recunoscută, atunci el e redus la o simplă marionetă. Potrivit lui Pelagius, Creatorul a oferit autoritate morală omului, şi a-l lipsi  de această autoritate ar fi echivalat cu a pune la îndoială faptul că omul ar fi fost creat după chipul lui Dumnezeu.” (nota 3)

Cea mai vehementă opoziţie faţă de învăţăturile lui Pelagius a venit din partea Sfântului Augustin, sărbătoritul Doctor al Bisericii şi episcop de Hippo.

Salvarea sau mâtuirea, aşa cum o vedea Augustin, aparţinea în totalitate lui Dumnezeu, era cu totul numai în mâinile lui. Un om nu putea face nimic în legătură cu asta.

Dumnezeu a ales doar o mână de oameni pe care îi va binecuvânta şi îi va mântui. Doar pentru aceştia, Cristos a venit pe lume. Toţi ceilalţi erau blestemaţi pentru eternitate. Augustin credea că numai graţia lui Dumnezeu ducea la mântuire, şi nici o acţiune şi voinţă umană nu puteau face asta.

Augustin credea că libertatea noastră de a alege să facem bine şi nu rău a fost pierdută odată cu păcatul comis de Adam.

Păcatul lui Adam, în cuvintele lui Augustin, stătea în “natura spermei prin care ne înmulţim”. Aceasta a adus suferinţă şi moarte în lume, ne-a deposedat de liberul arbitru şi ne-a lăsat cu totul pradă naturii răufăcătoare. (nota 4)

Era inevitabil să nu păcătuim. Dacă uneori am fi făcut un bine, era numai datorită irezistibilei graţii divine.

Atunci când un om trăieşte potrivit firii sale şi nu firii lui Dumnezeu, e ca şi cum ar fi Diavolul însuşi”, a scris Augustin. (nota 5)

Un individ, potrivit lui Augustin, avea puţină putere de a influenţa soarta sa déjà stabilită şi depindea întru totul de Dumnezeu pentru a putea fi salvat de la damnare.

Sexualitatea umană, potrivit lui Augustin, demonstra în mod clar că omul era incapabil să aleagă între bine şi rău. Augustin şi-a bazat credinţa pe propria sa experienţă.

Cum în tinereţe a dus o viaţă promiscuă, în timpul căreia a fost tatăl unui copil din flori pe care l-a abandonat, el credea că sexul era intrinsec diavolicesc. Se plângea aşa de dorinţele sale sexuale:

Cine se mai poate controla când i se trezeşte apetitul sexual? Nimeni! Nu există nici o cale prin care acest apetit sexual să răspundă deciziilor voinţei unui om. Deşi el îşi doreşte asta, nu poate face nimic în privinţa lui… În acel moment al excitării sexuale, nu există nici o cale prin care aceasta să răspundă deciziilor voinţei umane.” (nota 6)

Potrivit lui Augustin, natura umană e lipsită de putere ori să se lase cuprinsă de dorinţele sexuale, ori să le reprime:

Dar chiar şi cei care sunt încântaţi de această plăcere nu sunt încântaţi din propria lor voinţă, chiar dacă aleg plăceri legale sau aleg plăcerile ilegale; însă uneori această poftă sexuală le face probleme în ciuda lor înşile, şi uneori îi lasă baltă când îşi doresc să o simtă, aşa că pofta le ia minţile, dar nu se manifestă şi trupeşte. Astfel, e destul de straniu că această emoţie nu numai că nu poate să se supună dorinţei legitime de a avea urmaşi, dar refuză şi să servească poftelor lascive, şi deşi adesea energiile pe care le stârneşte vin împotriva sufletului, care le opune rezistenţă, uneori aceste energii lucrează una împotriva celeilalte: deşi afectează sufletul, nu au nici o putere asupra trupului.” (nota 7)

“Această diabolică excitare a organelor genitale, scria Augustin referindu-se la sex, e dovada păcatului originar al lui Adam care acum se transmite “prin pântecul mamei, şi murdăreşte toate fiinţele umane cu păcat, şi le lasă neputincioase să aleagă între bine şi rău, sau să-şi poată hotărî propriul destin.” (nota 8)

Modul în care Augustin vedea sexualitatea diferea radical de modul în care pre-creştinii considerau sexul ca fiind o parte integrantă din sacralitatea vieţii.

Părerile sale, oricum, au ajuns să fie împărtăşite de mulţi creştini.

Cu excepţia unor grupuri eretice minuscule, cum ar fi cel al gnosticilor Carpocraţi care priveau sexul ca fiind ”legătura dintre toate lucrurile create,” (nota 9), aproape toți creștinii au început să creadă că sexul ar trebui evitat, cu excepția scopului de a procrea.

Sf. Ieronim avertiza: ”Priviți totul ca pe o otravă care poartă în ea sămânța plăcerii senzuale”. (nota 10)

În cartea sa, “Adam, Eva și Șarpele”, Elaine Pagels scrie:

”Clement (al Alexandriei) a interzis sexul oral și anal și sexul cu femei însărcinate, aflate la menstruație, sterpe, sau cu soția aflată la menopauză, și chiar și a face sex cu soția ”dimineața”, ”în timpul zilei”, sau ”după cină”. Clement avertiza că ”într-adevăr chiar și noaptea, deși e întuneric, nu e potrivit să faci un asemenea act lipsit de modestie și indecent, decât cu reţinere, așa încât orice s-ar întâmpla, să se întâmple cu rațiune… pentru că chiar și acea împreunare, care e legitimă, e periculoasă, cu excepția cazului în care are ca scop aducerea pe lume a unor urmași”.” (nota 11)

Sexul fiind un act care îl elibera pe individ era privit ca o amenințare asupra inteției bisericii de a controla societatea. Așa cum a spus Clement, ”pofta sexuală nu e ușor de stăpânit, dacă omul nu se teme…” (nota 12)

Negând omului liberul arbitru și condamnând plăcerea sexuală, biserica a putut şi mai uşor să controleze și să subjuge oamenii. Augustin scria:

omul a fost creat natural în așa fel încât e în avantajul lui să fie supus, și ar fi un dezastru pentru el dacă și-ar urma propria voință, și nu voința creatorului său…” (nota 13)

El credea că păcatul lui Adam a fost acela că ”a disprețuit autoritatea lui Dumnezeu… și de aceea a fost pedepsit…” (nota 14)

Augustin îi scria episcopului Romei în anul 416, avertizându-l că ideile lui Pelagian subminau baza autorității episcopale și că dacă îi lăsa în pace pe adepţii lui Pelegian ar fi pus în pericol puterile abia obţinute de Biserica Catolică. (nota 15)

Prietenul lui Augustin, episcopul African Alypius, a adus o avere iemensă la curtea imperială pentru a-i mitui pe judecători să îi ţină partea lui Augustin şi nu lui Pelagius. Augustin a câştigat. În luna aprilie în anul 418, Papa l-a excomunicat pe Pelagius. De atunci încoace, Biserica Catolică a îmbrăţişat oficial doctrina transmiterii păcatului originar pe cale ereditară. (nota 16)

Biserica şi-a formulat poziţia privitoare la reîncarnare ca răspuns la controversa stârnită de Origene. Origene, un gânditor creştin, credea că sufletul uman există înainte de a fi încarnat într-un trup material, şi că trece de la un trup la altul până când ajunge să se unească cu Dumnezeu, după care nu mai poate lua nici o formă fizică. El credea că toate sufletele se vor întoarce la Dumnezeu în cele din urmă. Origene credea că în timp ce Cristos ar fi putut să grăbească într-o foarte măsură împăcarea cu Dumnezeu, o asemenea reconciliere nu ar fi putut să aibă loc fără un efort şi din partea indivizilor. Din moment ce umanitatea căzuse din graţia lui Dumnezeu prin propria sa voinţă, la fel umanitatea trebuia să se întoarcă la Dumnezeu tot prin propria sa voinţă. Ortodocşii s-au opus teoriilor lui Orginene, şi au insistat că ele se bazau prea mult pe autodeterminarea individuală. (nota 17)

Creştinii ortodocşi credeau de asemenea că teoria reîncarnării minimaliza rolul lui Iisus, mergea împotriva necesităţii salvării în timpul vieţii pe pământ şi diminua natura unică a învierii lui Cristos.

Mântuirea unei persoane, în viziunea ortodocşilor, depindea nu de autodeterminare şi de voinţă liberă, aşa cum sugerau teoriile lui Origene, ci de aderarea la învăţăturile lui Iisus. Şi mai mult, dacă o persoană alegea să se reunească cu Dumnezeu în timpul uneia dintre multele sale vieţi, atunci ar fi dispărut frica de eterna damnare – şi frica era o parte esenţială a creştinismului.

Ideile lui Origene — că sufletul e separat de trup — puteau duce şi la diminuarea naturii extraordinare a înălţării la ceruri a lui Iisus. Miracolul învierii lui Cristos era înţeles ca oferind posibilitatea învingerii morţii fizice. Dacă, în orice caz, fiecare suflet odată la un anumit interval, învinge moartea separându-se de un trup şi intrând în altul, atunci moartea lui Iisus nu ar mai fi fost unică.

Gândirea lui Origene punea în pericol controlul Bisericii asupra gândirii şi spiritualităţii. Deşi a citat cu meticulozitate din scripturi pentru a-şi argumenta ideile, Origene a descoperit că scripturile ofereau o îndrumare limitată în anumite chestiuni. Cum a primit o educaţie grecească, Origene a continuat că caute răspunsuri şi în filosofia lui Platon şi în propria sa imaginaţie când scriptura nu îl ducea nicăieri. (nota 18)

Şi Augustin şi-a pus întrebări la care scripturile nu prea aveau răspuns. Augustin se întreba, de exemplu:

…şi înainte de această viaţă, O, Dumnezeule şi bucuria mea, am fost eu oare în alt trup? Pentru că la asta nu îmi poate răspunde nimeni, nici tata, nici mama, nici experienţele altora, nici amintirile mele.” (nota 19)

Dar, în timp ce Origene a continuat să cerceteze şi să mediteze asupra acestor chestiuni, Augustin a ales să se retragă din cercetarea lor şi să nu iasă din cuvântul scripturilor.

Augustin a scris aşa:

Chiar dacă aş dori să ştiu acele lucruri privind originea sufletului, pe care nu le cunosc, aş dori să ştiu dacă aceste lucruri nu sunt menite a fi cunoscute de noi cât trăim pe acest pământ. Şi totuşi, dacă acestea sunt tocmai acele lucruri despre care ni se spune: “Nu căuta să înţelegi lucrurile care te depăşesc, şi nu căuta să înţelegi lucrurile care sunt deasupra puterii tale de a cunoaşte: ci caută acele lucruri pe care Dumnezeu ţi-a comandat să le cunoşti, gândeşte-te la ele mereu şi cu alte lucrări ale lui Dumnezeu nu-ţi bate capul”. (Ecclesiastul 3:22)

Augustin a mers până acolo încât a susţinut ideea că, înainte de a crea lumea, Dumnezeu a fost ocupat cu pregătirea unui loc unde urma să fie pedepsiţi cei care aveau obrăznicia să se întrebe ce a precedat creaţia. (nota 21)

Deşi Origene a murit în anul 284, dezbaterea asupra teoriilor sale a continuat până în anul 553, când a fost oficial declarat eretic şi  fost blestemat de către al doilea consiliu de la Constantinopol. Condamnându-l pe Origene, Biserica a rezolvat implicit şi chestiunea reîncarnării. Creştinii nu aveau voie să creadă în pre-existenţa sufletelor, în existenţa unei conştiinţe lipsită de trup, sau să creadă că o persoană putea avea mai multe vieţi, înainte de a se întoarce la Dumnezeul creştin, fără a risca damnarea pentru eternitate.

Şi mai mult, anathema asupra lui Orignene a folosit să le amintească creştinilor că, indifferent de sinceritatea şi de credinţa cuiva, nimeni nu trebuie să iasă din cuvântul scripturilor.

Când a pus capăt ereziei Donatiştilor, Biserica a stabilit precedentul care îi permitea să folosească violenţa pentru a-i reduce la tăcere pe disidenţi. Când Donatiștii au cerut standarde mai înalte din partea preoţilor decât stabilise Biserica catolică, mişcarea lor s-a răspândit ca focul, donatiştii ajungând să îi depăşească numeric pe catolici în Africa la mijlocul secolului al 4-lea.

Susţinând că nimeni nu trebuia obligat să creadă împotriva voinţei sale, Augustin a încercat să-i convingă pe Donatiști să se întoarcă la biserica catolică pentru a discuta nemulțumirea lor. Totuşi, când discuțiile au eșuat, Augustin a recurs la violență, invocând legile emise de Theodosian împotriva ereziei. Biserica i-a urmat sfatul și a zdrobit cu brutalitate mișcarea Donatiştilor. (nota 23)

Opunându-se Donatiștilor, Augustin a stabilit principiul Cognite intrare, ”Sileşte-i să intre”, care va fi folosit de-a lungul evului mediu pentru a justifica înăbușirea violentă de către Biserică a oricărei forme de disidență și reprimarea oricărei opinii diferite de cea oficială. Augustin a fost mulțumit:

”Rănile unui prieten sunt mai bune decât sărutul unui dușman. Să iubești cu neînduplecare e mai bine decât să duci în eroare cu blândețe… În Luca 14:23 e scris: ”Sileşte-i să intre!” Prin amenințarea mâniei lui Dumnezeu, Tatăl aduce sufletele la Fiul Său.” (nota 24)

Chiar și la începutul secolului 20, Papa Leo al XIII-lea încă susținea că scopul justifică mijloacele:

Pedeapsa cu moartea e un mijloc necesar și eficace prin care Biserica își atinge scopurile când acțiunile rebele împotriva sa tulbură unitatea eclezisastică. Mai ales ereticii încăpățânați nu pot fi opriți decât cu pedeapsa cu moartea de la a deranja ordinea ecleziastică și de la a-i îndemna pe alții la tot felul de nelegiuiri… Când perversitatea unuia sau câtorva are ca scop să aducă ruina copiilor lor, e obligatoriu ca aceştia să fie înlăturaţi cu înţelepciunea că nu există alt remediu pentru a salva oamenii de ei, iar aceşti oameni răi trebuie omorâţi.” (nota 25)

O altă controversă, erezia Maniheenilor, a demonstrat dorinţa bisericii de a-şi nega propria ideologie când aceasta devenise nepopulară sau neprofitabilă. Fondată de Mani din Persia, în secolul al 3-lea, teologia Maniheenilor era consecinţa logică a credinţei într-o unică şi singură divinitate.

Credința într-un singur și atotputernic Dumnezeu ducea la întrebarea de ce există suferință și atâta rău în lume. De ce Dumnezeul atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor, permite suferința umană? Răspunsul logic era că trebuie să fie o altă forță care i se opune, o altă putere, sau un alt dumnezeu care face răul. Trebuie să existe un Diavol. O teologie dualistă a apărut în consecință. Una în care viața era înțeleasă ca o luptă între Dumnezeu și Satana, între bine și rău, între spirit și materie. Conceptul de diavol aparține exclusiv monoteismul. Răul e mai ușor de înțeles și nu pune problema nevoii unui diavol când Dumnezeu are mai multe reprezentări.

În cartea sa, ”Religia și Declinul Magiei”, Keith Thomas scrie despre iudaismul timpuriu, pre-monoteistic:

Evreii de la începuturi nu aveau nevoie să personifice principiul răului, ei îl atribuiau influenței zeităților rivale. Apariția monoteismului a făcut necesară explicația privind răul din lume, dacă Dumnezeu era doar bun. Diavolul a ajutat astfel la susținerea unei divinități perfecte în toate aspectele sale.” (nota 26)

Maniheenii au îmbrățișat ideologia creștină mai serios decât Biserica Catolică. Ei au luat în serios ideea că spiritualitatea şi divinitatea sunt rupte de lumea de pe pământ. Credinţa într-o supremaţie singulară a determinat o ierarhie care îşi separa părţile, formând o ruptură între cer şi pământ, între spiritual şi material.

Cei de la vârful ierarhiei erau consideraţi buni, cei de pe treptele inferioare ale ierarhiei erau consideraţi răi. Prin urmare, Maniheenii au devenit asceţi şi s-au retras din rândul lumii. Femeile, care erau văzute ca încercând să-i ispitească pe bărbaţi cu plăcerea sexului şi a familiei, au fost considerate forţe ale Satanei. Pentru a se apropia şi mai mult de Dumnezeu, Maniheenii credeau că trebuie evitat orice l-ar lega pe un om de viaţa pământească. Deşi Biserica însăşi va adopta o asemenea ideologie maniheeană peste câteva secole în timpul reformei, în primii ei ani nu-şi putea permite politic să adere la o asemenea formă de monoteism. Biserica încerca să recruteze dintre păgâni cât mai mulţi credincioşi, iar aceşti păgâni aveau credinţele lor, erau panteişti sau politeişti. Cei mai mulţi oameni în acele timpuri credeau că Dumnezeu respiră prin tot ce există pe pământ, că exista o graniţă foarte fină între spirit şi materie, şi că divinitatea era personificată în multe feluri.

Să pledezi pentru o completă renunţare la lumea pământească pentru că aceasta ar fi fost tărâmul lui Satana şi să respingi tot în afară de divinitate ar fi împiedicat Biserica să se răspândească cu repeziciune. Aşa că, deşi susţinea credinţa într-o singură supremaţie, Biserica a permis şi venerarea Fecioarei Maria, dar şi a foarte multor sfinţi şi îngeri.

Maniheenii ar putea fi văzuţi ca fiind mai loiali decât erau creştinii ortodocşi propriei lor ideologii, dar politic era imprundent să li se dea dreptate.

Maniheenii şi alţii care au promovat idei similare în secolele care au urmat au fost etichetaţi drept eretici.

Dogmele formulate de Biserică pentru a scăpa de eretici au dat Bisericii validitatea doctrinară de a impune controlul asupra individului şi asupra societăţii.

Când a respins tezele lui Pelagius, Biserica a adoptat ideile lui Augustin care susţinea că oamenii sunt inerent răi, incapabili să facă alegeri şi astfel e nevoie să fie conduşi de o mână de fier, au nevoie să se supună unei autorităţi puternice.

Sexualitatea umană a fost văzută ca fiind dovada naturii lor păcătoase.

Când a denunţat teoriile privind reîncarnarea, înaintate de Origene, Biserica şi-a afirmat cu convingere credinţa într-o singură înviere fizică a lui Cristos, precum şi credinţa că o persoană are o singură viaţă la dispoziţie pentru a se supune Bisericii sau, dacă nu, riscă să ardă pe vecie în iad.

Când i-a eliminat pe donatişti, Biserica a stabilit precedentul folosirii forţei şi a violenţei pentru a convinge disidenţii să i se supună.

Iar cu maniheenii, Biserica a demonstrat că are voinţa să-şi abandoneze propriile credinţe pentru a obţine putere politică.”

Note pentru capitolul 3: 

1. Evrett Ferguson, Michael P. McHugh & Frederick W. Norris, Encyclopedia of Early Christianity (New York & London: Garland Publishing, 1990) 420.

2. Walter Nigg, The Heretics: Heresy Through the Ages (New York: Dorset Press, 1962) 138.

3. Ibid., 138.

4. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988) 107.

5. Saint Augustine, The City of God, Book XIV, Ch.4, translated by Marcus Dods (New York: The Modern Library, 1950) 445.

6. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 141.

7. Augustine, The City of God, Book XIV, Ch. 16, 465.

8. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 131-134.

9. Nigg, The Heretics, 37.

10. Barbara Walker, The Wman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (San Francisco: Harper & Row, 1983) 910.

11. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 28.

12. Ibid., 45.

13. Ibid., 107.

14. Augustine, The City of God, Book XIV, Ch. 15, 462.

15. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 125.

16. Ibid., 129-130, 134.

17. Quincy Howe, Jr., Reincarnation For The Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974) 65-72.

18. Ibid., 66.

19. Reincarnation, compiled and edited by Joseph Head and S.L. Cranston (New York: The Julian Press, 1961) 38.

20. Howe, Reincarnation For The Christian, 81.

21. Ibid., 67.

22. The New Columbia Encyclopedia edited by William H. Harris and Judith S. Levey (New York & London: Columbia University Press, 1975) 782.

23. Nigg, The Heretics, 117.

24. Ibid., 116.

25. Lloyd M. Graham, Deceptions and Myths of the Bible (New York: Citadel Press, 1975) 468.

26. Keith Thomas, Religion and the Decline of Magic (New York: Charles

Scribner’s Sons, 1974) 477.”

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s