Capitolul 10: O lume fără Dumnezeu

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

Helen Ellerbe

Capitolul 10: O lume fără Dumnezeu

din 1600 până în prezent

“Dreapta credință creștină a împins umanitatea către o înțelegere a lumii ca fiind separată de ideea de divinitate.

Învățându-i pe oameni că lumea reală e lipsită de sanctitate, creștinii au construit fundația ideologică pentru societatea modernă.

Filosofii moderni au perpetuat conceptele dreptei credințe creștine, oferind validare științifică pentru credința în ierarhie, dominare și conflict.

Odată cu apropierea secolului 21, însă, conștientizarea deficienței și a lipsei de acuratețe științifică a acestor concepte e din ce în ce mai mare.

Imediat după ce oamenii au acceptat credința că Dumnezeu nu acționa prin puterile sale supranaturale asupra lumii materiale, a devenit un lucru obișuit, mai ales printre cei educați, să creadă că nici diavolul nu avea putere asupra lumii fizice.

Odată ce ideea de magie divină a fost respinsă, a fost ușor să se accepte că nici un fel de magie, divină sau satanică, nu operează în lumea reală, materială.

Realitatea fizică a fost însă percepută ca fiind de natură mecanică, elementele sale funcționând cu totul pe baza unor legi raționale și clar definite, similare cu rotițele unui ceas uriaș.

Personajul Lafeu al lui Shakespeare descrie această eră:

Se zice că minuni în vremea noastră nu se mai fac, si noi, ce-i de-azi, i-avem şi noi, la locul lor, pe filosofii noştri, ce fac să pară lucruri de nimica şi fleacuri ca de fie­care zi, fenomenele ce-s supranaturale, şi n-au nici pricini de vreun fel. (nota 1)

Această nouă percepție și înțelegere a lumii a caracterizat ceea ce a fost numit Iluminismul.

Lipsit de creativitatea pasionantă a Renașterii, Iluminismul a fost inspirat de gânditorii din secolul al 17, ca Galileo, Rene Descartes, Johannes Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Benedict Spinoza, și John Locke.

În timp ce cei mai mulți credeau că Dumnezeu a creat lumea, acum gândeau că universul funcționa după niște legi comprehensive care nu mai aveau nevoie de intervenția lui Dumnezeu.

Aceste noi credințe și atitudini erau o oglindire a celor creștine.

După cum creștinii credeau că există o separare între cer și pământ, așa și oamenii de știință percepeau o separare similară, exprimată de Descartes ca fiind cea dintre minte și materie.

Cum creștinii credeau că Dumnezeu e detașat de lumea materială, și oamenii de știință credeau că conștiința și lumea materială erau separate.

Deși dreapta credință și gânditorii moderni se diferențiau în credința lor privindu-l pe diavol, ambele tabere au înțeles că lumea fizică era lipsită de divinitate și sacralitate.

Credința că lumea fizică funcționa independent de conștiință și-a găsit aplicabilitatea în legile lui Newton.

Legile sale privind mișcarea și gravitatea au descris un univers care opera pe baze cu totul imparțiale, mecanice și deterministice.

Newton şi-a bazat observaţiile pe dovezi obţinute în urma unor experimente, ca mărturie faţă de credinţa că materia era lipsită de influenţe supra-naturale şi de conştiinţă: din moment ce gândurile unei persoane care făcea un anumit experiment nu aveau nici un impact asupra materiei, înseamna că rezultatele fiecărui experiment trebuia să se poată repeta. (nota 2)

Cu alte cuvinte, credea că e posibil ca o persoană să observe fenomene fizice fără să le influenţeze.

Acceptând ideea ortodoxă că Dumnezeu nu avea nici un impact asupra lumii fizice, gânditorii moderni au concluzionat că conştiinţa umană în mod similar nu putea influenţa fenomenele fizice.

Oamenii de ştiinţă şi filosofii au îmbrăţişat şi conceptul de ierarhie şi l-au aplicat lucrărilor lor.

Ordinea ierarhică impunea ca toate componentele să fie separate şi aşezate în categorii în funcţie de superioritatea şi inferioritatea lor; se concentra asupra diferenţei unui element şi nu asupra relaţiei prin care acel element sprijinea şi prin care era conectat la întreg.

Oamenii de ştiinţă în mod similar s-au concentrat asupra separării, izolării şi analizării particulelor din ce în ce mai mici.

Puţină atenţie au acordat relaţiei care făcea legătura între un element şi celelalte elemente din mediul său înconjurător.

Filosofii moderni au fost ecoul aceleiaşi idei prin credinţa lor că realitatea emana din şi era cauzată de evenimente accidentale şi haotice, mai degrabă decât ar fi putut face parte dintr-o conştiinţă mai mare.

Decartes a consacrat credinţa aceasta prin faimoasa sa experesie: Cogito ergo sum, Gândesc, deci exist”.

Actul mai puţin semnificativ al gândirii conducea la realitatea mai importantă a existenţei.

În timp ce tot mai mulţi credeau că Dumnezeu a creat universul, cei mai mulţi credeau că adevărul putea fi găsit nu prin încercarea de a înţelege planul lui Dumnezeu sau intenţiile sale, ci prin încercarea de a înţelege părţile mici, separate, relaţiile mecanice pe baza cărora ar fi funcţionat universul.

Credinţa în necesitatea dominaţiei şi a luptei, precum şi în absenţa unei intervenţii divine, a găsit o nouă justificare în teoria evoluţiei a lui Charles Darwin.

Aşa cum creştinii ortodocşi, în special în timpul Reformei, au insistat asupra nobilităţii luptei pentru supravieţuire şi asupra păcatului magiei şi a ajutorului divin, aşa şi Darwin a creionat lumea naturală ca fiind un loc unde lupta şi competiţia caracterizează fiecare aspect al „măreţei şi complexei bătălii pentru viaţă”.

Lupta, potrivit lui Darwin, era esenţială pentru păstrarea ordinii naturale şi pentru prevenirea exploziei dezastruoase a unei populaţii.

În timp ce drept-credincioşii creştini susţineau că dominaţia şi lupta erau necesare pentru a păstra ierarhia divină, Darwin credea că dominaţia şi lupta erau necesare pentru a menţine ierarhia naturală: „Omul, ca oricare alt animal, fără îndoială a ajuns la condiţia sa prezentă pentru că a luptat pentru existenţa sa iar această luptă a urmat faptului că s-a înmulţit rapid. Dacă vrea să înainteze şi mai mult, temerea e că trebuie să continue această luptă nemiloasă. Altfel, se va cufunda în indolenţă, şi cei mai înzestraţi dintre ei nu vor mai avea succes mai mult în lupta pentru existenţă decât cei mai puţin înzestraţi.” (nota 3)

Atât drept-credincioşii ortodocşi cât şi gânditorii moderni credeau că ierarhia era esenţială, fie că ea diferenţia oamenii în funcţie de apropierea lor de Dumnezeu, fie că îi diferenţia în funcţie de abilităţile lor de a supravieţui.

Teoriile lui Darwin au oferit o nouă raţionalizare pentru a subjuga oamenii în funcţie de rasă şi sex, acum se credea că erau în mod „natural” mai slabi.

În ciuda similarităţilor, dreapta credinţă se crede că s-a opus adesea ştiinţei moderne şi gândirii moderne. Biserica Catolică şi-a continuat tradiţia de a-i hărţui şi persecuta pe cei care gândeau în afara cadrului stabilit de ea – Inchiziţia l-a persecutat pe Galileo, şi s-a opus descoperirilor făcute de Newton.

Şi, într-adevăr, existau diferenţe ideologice între drept-credincioşii ortodocşi şi filosofii moderni.

Filosofii moderni, de exemplu, au distrus ideea că diavolul exercita o influenţă supranaturală, în timp ce drept-credincioşii au insistat cu vehemenţă asupra ei.

Teoria evoluţionistă a lui Darwin este într-adevăr diferită de concepţia creştină a creaţiei.

Totuşi, premisa gândirii moderne, aceea că universul funcţiona fără vreo intervenţie magică, a fost susţinută cu forţă atât de catolici cât şi de protestanţi.

Nici măcar Charles Darwin nu credea că descoperirile sale veneau în opoziţie cu dogmele dreptei credinţe creştine.

Reformatorii creştini ar fi fost în mod sigur de acord cu el că realitatea fizică funcţiona „nu prin acte miraculoase ale creaţiei”, ci mai degrabă prin luptă şi competiţie. (nota 4)

Darwin a scris în „Originile Speciei”: „Nu văd nici un motiv serios pentru care părerile exprimate în această carte ar trebui să şocheze sentimentele religioase ale cuiva.”

Darwin se descrie ca fiind un om religios:

„... am învăţat să văd că e la fel de nobil să concep că Divinitatea a creat câteva forme originare capabile să se dezvolte singure în alte forme indispensabile, precum să cred că El a avut nevoie de un act nou al creaţiei pentru a acoperi golul cauzat de acţiunile legilor Sale.(nota 5)

Gândirea modernă a sprijinit conceptele dreptei credinţe creştine mult mai mult decât le-a contrazis.

În orice caz, în timp ce Darwin credea că descoperirile sale nu se opuneau conceptului de Dumnezeu atotputernic, teoriile sale au fost folosite de alţii pentru a nega chiar şi existenţa unui creator îndepărtat.

Ateismul pur şi simplu a extins ideea creştină că Dumnezeu e distant şi rupt de lumea materială.

Odată ce oamenii au acceptat asta, nu le-a mai venit greu să creadă că Dumnezeu nu există de fapt deloc.

Seminţele ateismului au prins rădăcină şi au înflorit, devenit populare, şi ca reacţie la brutalitatea vânătorilor de vrăjitoare.

Oamenii au început să susţină că religia nu era o garanţie pentru o conştiinţă morală şi că absenţa convingerilor religioase nu ducea la depravare morală.

Spre sfârşitul secolului 17, Historical and Critical Dictionary, de exemplu, afirma că „ateismul nu duce în mod necesar la corupţie morală.”

Dar, ateismul ameninţa să distrugă fundaţia bazată pe frică a ordinii sociale.

Deşi Dumnezeu ar fi putut să fie exilat în ceruri, frica de pedeapsa sa se credea că era necesară pentru a asigura moralitatea individuală.

Mulţi credeau că sistemul judiciar depindea de frică.

În cartea sa „Obstruction of Justice By Religion”, Frank Swancara scrie că:

„…judecătorii care au scris legea credeau că un om, care nu credea şi care nu se temea de pedeapsa divină de după moarte, nu putea fi considerat demn de încredere să depună mărturie în faţa unei instanţe.” (nota 7)

Cei mai mulţi filosofi ai Iluminismului credeau la fel ca drept-credincioşii creştini că ateismul era foarte periculos.

Voltaire a întrebat: „Cine mai poate opri, la urma urmei, pizma şi fărădelegile secrete comise cu impunitate, dacă nu un stăpân etern care nu ne scapă din ochi şi care ne va judeca şi pentru gândurile noastre cele mai intime?” (nota 8)

Iar John Locke a scris:

„Cei care neagă existenţa lui Dumnezeu nu trebuie toleraţi cu nici un chip. Promisiunile, înţelegerile şi jurămintele, care asigură legăturile din societatea umană, nu pot avea nici o autoritate asupra unui ateu.” (nota 9)

Atât drept-credincioşii creştini cât şi gânditorii moderni, deşi erau cât se poate de doritori să distrugă credinţele în magie şi miracole, încă se bazau pe credinţa în pedeapsa îngrozitoare de la Dumnezeu.

Filosofii moderni de cele mai multe ori au validat dogmele creştine.

Percepţia că universul operează ca o maşină sau ca un ceas se corobora cu afirmaţia Sfântului Augustin că fiinţele umane nu aveau liber arbitru.

În cartea sa The Dancing Wu Li Masters, Gary Zukav scrie:

„Dacă acceptăm determinismul mecanic al fizicii lui Newton—dacă universul chiar e o maşinărie imensă—atunci, din momentul în care universul a fost creat şi s-a pus în mişcare, tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, pentru că a fost predeterminat. Potrivit acestei filosofii, s-ar putea să avem o voinţă proprie şi abilitatea de a modifica cursul evenimentelor din viaţa noastră, dar, de fapt, nu avem. Totul, de la începutul timpului, a fost predeterminat, inclusiv iluzia noastră că am fi avut liber arbitru. Universul e o înregistrare video care se derulează de la sine, fără ca noi să putem face ceva. Statutul oamenilor e cu mult mai redus decât a fost înainte de avansul ştiinţei. Marea Maşinărie merge orbeşte înainte, şi e formată doar din rotiţe.” (nota 10)

Ori din cauza determinismului, ori din cauza poziţiei de jos pe care omenirea a ocupat-o în cadrul ierarhiei divine, oamenii au continuat să creadă că individul avea inerent puţină putere de a-şi determina voinţa sau destinul.

Ştiinţa a adoptat aceleaşi idei care au încurajat creştinii să considere mediul înconjurător, natura, ca fiind un tărâm lipsit de orice sacralitate.

Fritjof Capra descrie cum separarea dintre minte şi materie

„...a permis oamenilor de ştiinţă să considere materia ca fiind inertă, moartă,  şi complet separată de ei înşişi, şi să vadă lumea materială ca fiind o multitudine de obiecte diferite asamblate într-o maşinărie gigantică… Din a doua parte a secolului al 17-lea până în secolul 19, modelul mecanicist al universului a dominat gândirea ştiinţifică. Era oglindit de imaginea unui Dumnezeu împărătesc care conducea lumea de deasupra, impunându-şi legile sale divine.” (nota 11) 

Susţinând o separare între lumea divină şi lumea pământească, sau între minte şi materie, atât creştinii, cât şi filosofii moderni s-au rupt pe ei înşişi de lumea înconjurătoare.

Multe concepte care şi-au avut originea în ideologia creştină şi-au găsit validarea în tezele susţinute de filosofii moderni care, acum la sfârşitul secolului 20, se dovedesc a avea o acurateţe ştiinţifică limitată. Descoperirile ştiinţifice, mai ales în mecanica cuantică, au arătat că fizica clasică e foarte limitată în capacitatea ei de a explica modul în care funcţionează universul.

Principiile şi legile care par să guverneze maşinăria mecanicistă, deterministă a universului pur şi simplu nu se aplică particulelor sub-atomice.

Particulele sub-atomice sfidează încercările de a le defini absolut în limitele timpului şi spaţiului. Fizicianul Stephen Hawking a observat acest fenomen, numit principiul incertitudinii: “...a semnalat un sfârşit al visului că teoria ştiinţei, un model al universului care ar fi complet deterministic: cu siguranţă nu se pot prezice evenimente viitoare cu exactitate, la fel cum nimeni nu poate măsura forma universului cu precizie!” (nota 12)

Credinţa că universul funcţionează pe baza unor legi complet raţionale şi care pot fi definite a rămas acum în discuţie.

În timp ce Newton credea că, dacă are destule informaţii, un om poate determina absolut finalitatea unui eveniment, mecanica cuantică a arătat că cel mult cineva poate afla doar finalitatea probabilă a unui eveniment. (nota 13) Gary Zukav descrie ce a devenit cunoscut ca Interpretarea de la Copenhaga: “oamenii de ştiinţă încercând să formuleze o teorie fizică consistentă au fost forţaţi de propriile lor descoperiri să recunoască faptul că o înţelegere totală a realităţii se întinde dincolo de capacitatea gândirii raţionale.” (nota 14)

Recent, ştiinţa a contestat şi credinţa că materia fizică ar fi complet inertă, incapabilă de reacţie şi să fie autonomă.

În explorarea funcţiilor valurilor, oamenii de ştiinţă au descoperit că realitatea fizică poate fi atât “ca idée” cât şi “ca materie”. (nota 15)

Separarea minţii de materie, care a coroborat separarea creştină a cerurilor de pământ, nu e adevărată din punct de vedere ştiinţific.

Lumea fizică nu e compusă din materie solidă, inertă, şi lipsită de viaţă, aşa cum credeau fizicienii clasici. Fizicianul Henry Stapp scrie:

Dacă atitudinea mecanicii cuantice e corectă… atunci nu există nici o lume fizică autonomă, în sensul obişnuit al acestui termen. Concluzia aici nu e concluzia slabă că ar putea să NU existe o lume autonomă, ci mai ales că în mod sigur nu există o lume fizică independentă.” (nota 16)

Alt fizician, E.H. Walker scrie:

“Conştiinţa poate fi asociată cu toate procesele mecanice… din moment ce tot ce se întâmplă e la urma urmei rezultatul unuia sau mai multor evenimente mecanico-quantice, universul e “locuit” de un număr aproape nelimitat de entităţi discrete, mai degrabă dotate cu conştiinţă, dar care nu au capacitatea să gândească şi care sunt responsabile de modul detaliat în care funcţionează universul.” (nota 17) 

Asemenea descoperiri contrazic credinţa că mintea şi materia sunt rupte una de alta. Atât separarea minţii de materie cât şi ideea că pământul e lipsit de conştiinţă sunt puse în discuţie de recenta teorie Gaia. Propusă discuţiei prima dată de James Lovelock, teoria Gaia sugerează că pământul ar putea fi un sistem care se auto-susţine.

O asemenea teorie explică climatul relativ constant, cantitatea suprinzător de moderată de sare din oceane, şi nivelul constant al oxigenului, toate acestea permiţând vieţii să existe. (nota 18)

Ar putea să nu fie o întâmplare sau rezultatul unei întâmplări accidentale că pământul a menţinut un mediu capabil de a susţine viaţa. Mai degrabă, activităţile pământului ar putea fi rezultatul comportamentului său auto-susţinut, care sugerează existenţa unei forme de conştiinţă.

Chiar şi mijloacele clasice de verificare a adevărului sunt considerate acum greşite.

Newton credea că experimentele ştiinţifice care au legătură cu materia fizică implică particule inerte, lipsite de conştiinţă, toate rezultând din experimente care ar trebui să se repete cu aceleaşi rezultate; persoana care făcea experimentele putea să acţioneze ca un observator obiectiv fără să aibă vreun impact asupra materiei fizice.

Posibilitatea unui asemenea obiectiv, oricum, nu mai pare fezabilă, mecanica cuantică a arătat că simplul act al observării are un impact asupra materiei observate. Fizicianul John Wheeler scrie: „Ar putea universul într-un mod straniu să fie „adus în starea de a fiinţa” prin participarea celor care fac parte din el?… „Participarea” e incontestabil noul concept oferit de mecanica cuantică. Doboară termenul de „observator” al teoriei clasice, omul care stă în siguranţă în spatele zidului de gros de sticlă şi priveşte ce se întâmplă fără să participe. Nu e posibil, mecanica cuantică asta spune.” (nota 19)

Recentele descoperiri ştiinţifice dovedesc că percepţiile Newtoniene şi Cartesiene ale universului mecanic, care s-au dezvoltat din credinţa că Dumnezeu e rupt de lumea de pe pământ, au o acurateţe limitată.

Metoda ştiinţifică modernă, care susţine că disecarea şi analizarea fiecărei componente din ce în ce mai mici şi care se face ecoul încercării creştinilor de a segrega componentele lumii într-o ordine ierarhică, e şi ea regândită.

Cercetări ştiinţifice recente sugerează că adevărul ar putea fi mai degrabă găsit, nu doar prin studierea separării şi împărţirii componentelor, dar şi prin înţelegerea interdependenţei dintre componentele care formează un întreg.

„Părţile”, aşa cum explică fizicianul David Bohm: „…sunt văzute a fi într-o legătură imediată, în care relaţiile lor dinamice depind, într-un mod ireductibil, de starea întregului sistem (şi, într-adevăr, pe cale de consecinţă de starea întregului univers). Astfel, se ajunge la o nouă noţiune a „întregului nefracţionat”, care neagă ideea clasică a analizării lumii prin separarea şi analizarea separată a părţilor care o formează…” (nota 20)

A înţelege relaţiile materiei cu întregul sistem ar putea revela mai multe adevăruri decât analizarea componentelor izolate ale materiei. Înţelegerea modului în care părţile întregului funcţionează împreună ar putea fi mai productivă decât aranjarea acelor părţi într-o ordine ierarhică.

Insistenţa creştinilor asupra valorii inerente a luptei, care a găsit o justificare reîmprospătată în ideile lui Darwin, ar putea necesita  şi ea o regândire.

Teoria Gaia, care susţine că pământul e un sistem care se autoguvernează şi se auto-echilibrează, sugerează că organismele vii formează anumite simbioze pentru a-şi putea asigura unele altora anumite nevoi.

Sugerează că ordinea şi evoluţia apar nu ca urmare a dominaţiei, a luptei şi a competiţiei, aşa cum şi creştinii ortodocşi şi teoreticienii lui Darwin susţin, ci şi prin colaborare şi cooperare.

Impactul dogmelor creştine şi al ştiinţei moderne asupra vieţii moderne pare fără limite.

Medicina modernă occidentală a privit corpul uman în acelaşi fel în care fizica clasică a privit universul: „doctorii” au ajuns să înţeleagă trupul ca o maşinărie formată din componente inerte care funcţionau în mod mecanic având o legătură palidă sau deloc cu conştiinţa.

Un pionier în susţinerea acestei înţelegeri a corpului uman, Thomas Hobbes, a scris în 1651: „Altfel ce e inima, dacă nu un izvor, iar nervii – nişte corzi, iar legăturile dintre ele nişte rotiţe, care pun în mişcare întregul corp uman.” (nota 21)

c10 gravura medicina

Aşa cum drept-credincioşii creştini îl înţelegeau pe Dumnezeu ca fiind detaşat de lumea fizică, aşa şi medicina occidentală a înţeles modul în care funcţiona corpul uman ca fiind rupt de conştiinţa unei persoane sau de mintea sa.

Boala a fost văzută pur şi simplu ca o defecţiune a unei părţi mecanice, a cărei cauză putea fi găsită numai în lumea materială.

În acelaşi mod în care drept-credincioşii creştini au încercat să forţeze ordinea ierarhică şi supunerea celor mai slabi, aşa şi fizicienii occidentali au încercat să îşi impună gândirea asupra corpului uman în loc să colaboreze cu el, încurajându-i capacitatea de a participa la vindecarea lui. Un exemplu de o astfel de practică e tratarea cu antibiotice a bolilor care nu ameninţă viaţa. Antibioticele ajung să domine sistemul imunitar al corpului, şi capacitatea corpului uman de a se putea apăra şi singur de boli. În timp ce antibioticele sunt extraordinar de valoroase în tratarea bolilor care ameninţă viaţa, folosirea lor frecventă în situaţii mai puţin periculoase a dus la apariţia unor noi tipuri de bacterii care nu mai răspund nici unui tratament.

Multe sunt regândite acum în modul în care medicina modernă percepea trupul uman ca pe un organism mecanic, lipsit de orice influenţă din partea conştiinţei, un instrument care trebuie adus în starea de a fi dominat.

Ideologia drept-credincioşilor a influenţat şi comerţul modern şi industria.

Imitând ierarhia religioasă, afacerile au fost structurate astfel încât în vârful firmelor să existe o autoritate care deţine toată puterea. Frica, dominaţia şi competiţia despre care se credea că sunt esenţiale pentru a menţine ordinea ierarhică divină, acum erau văzute ca necesare şi în funcţionarea afacerilor.

Aşa cum se credea că uniformitatea produce unitate, aşa şi afacerile valorifică conformitatea şi sunt formate din oameni care aparţin aceleiaşi rase, sex şi credinţe religioase.

Recent, însă, un număr de companii care funcţionează pe o structură diferită şi pe o altă ideologie se dovedesc a fi mult mai profitabile.

Afacerile în care angajaţii sunt preţuiţi, li se dă puterea de a deţine afacerea şi li se dă şi responsabilitate funcţionează mult mai bine şi sunt mult mai productive decât cele care au aderat la un model strict ierarhic.

Cooperarea atât în interiorul unei companii cât şi în afara ei cu partenerii de afaceri se dovedeşte mult mai profitabilă decât competiţia acerbă pe care se punea atât de mult preţ.

Mai mult, unii pun în discuţie chiar şi sensul uniformităţii şi al conformităţii la locul de muncă.

Într-un mediu în care oamenii au perspective diferite şi moduri diferite de a căuta rezolvarea unei probleme e mult mai probabil ca soluţiile creative să găsească un sol fertil, decât unul în care toată lumea gândeşte la fel.

Dincolo de modul în care a influenţat ştiinţa, medicina, şi afacerile, creştinismul a avut un impact enorm şi asupra structurii moderne a societăţii şi a guvernării.

Credinţa într-o supremaţie singulară, în ierarhie, şi într-o natură umană inerent înclinată spre a face rău şi spre a păcătui înfrânge eforturile de a crea societăţi pluraliste care să valorifice autonomia individuală.

Puterea şi autoritatea într-o asemenea structură a credinţei trebuie să pogoare de la un singur vârf decât să se nască din mai multe rădăcini diferite.

Orice dă putere individului, la urma urmei, e o contestare şi o înfruntare a unei asemenea structuri autoritare.

Nu a fost, de exemplu, niciodată intenţia liderilor puritani din New England să stabilească un guvern care să reprezinte voinţa şi dorinţele poporului. (nota 22)

Democraţia: eu nu pot concepe că Dumnezeu a lăsat-o ca fiind forma de guvernare potrivită pentru comunitate sau pentru biserică”, scria puritanul  John Cotton.

Dacă Oamenii se pot guverna, cine va mai fi guvernat?” (nota 23)

Aşa cum istoricii Joseph Gaer şi Ben Siegel au scris: „Puritanii şi-au format convingerea că prima funcţie a guvernului e de „a reglementa corupţia omului”, că oamenii trebuie să se supună fără să crâcnească liderilor numiţi de divinitate, şi că bunăstarea statului e mult mai importantă decât cea a indivizilor.” (nota 24)

Principiile democratice stabilite în Statele Unite au fost concepute  în ciuda dreptei credinţei, şi nu datorită ei.

Aşa cum un tratat scris în timpul administraţiei George Washington şi ratificat de congresul Statelor Unite în 1797 spune: „Guvernul Statelor Unite nu este, în nici un sens, fondat pe religia creştină.” (nota 25)

Credincioşii ortodocşi s-au opus în mod repetat libertăţii religioase în America.

Puritanul John Norton a exprimat înţelegerea creştină a libertăţii ca fiind venerarea „libertăţii de a spune blasfemii, a libertăţii de a-i îndepărta pe alţii de adevăratul Dumnezeu. O libertate care spune minciuni în numele Domnului.”

Când statul Vermont a votat o lege care a permis libertatea religioasă, ziarul Dartmouth Gazette (ediţia din 18 novembrie, 1807) s-a făcut ecoul reacţiei creştinilor, şi a declarat că legea respectivă era un exemplu al „consecinţelor fatale, îngrozitoare şi infernale care sunt efectul inevitabil al spiritului democraţiei egalitare.” (nota 26)

În timpul eforturilor lui Thomas Jefferson şi James Madison de a separa biserica de stat, Madison a arătat spre ce s-a întâmplat în istorie şi a susţinut că oricând „Biserica a condus societatea, a impus tiranie politică şi niciodată libertatea oamenilor nu a fost protejată.” (nota 27)

Organizaţiile catolicilor nu au făcut nimic în plus faţă de cele ale protestanţilor pentru a sprijini libertatea individuală şi democraţia. De la opoziţia faţă de Magna Carta în secolul al 13-lea până la stabilirea unui precedent pentru statele totalitare din secolele următoare prin crearea Inchiziţiei, şi până la a refuza să protesteze faţă de exterminarea evreilor de către nazişti în secolul 20, Biserica Catolică a fost campioana autoritarismului şi s-a opus democraţiei şi libertăţii. Aşa cum Papa Grigorie al XVI-lea a scris în secolul al 19-lea:

Nu e în nici un caz legitim să ceri, să aperi sau să acorzi libertate necondiţionată de gândire, de exprimare, a cuvântului sau a religiei, ca şi cum ar fi atâtea drepturi pe care natura le-ar fi dat omului.” (nota 30)

Puterea şi autoritatea ar trebui, în ochii creştinilor, să fie exercitate numai de cei care sunt în vârful ierarhiei.

Creştinii au oferit baza ideologică pentru ştiinţa modernă şi pentru organizarea societăţii. Odată ce oamenii au acceptat ideea că Dumnezeu e  în cer şi nu pe pământ, că nu era nici o intervenţie supranaturală care ar fi funcţionat prin magie, oamenii de ştiinţă şi filosofii au început eforturile de a valida o asemenea lume.

Ştiinţa şi filosofia lor au confirmat că lumea fizică funcţionează mecanic şi independent de conştiinţa lui Dumnezeu. Au confirmat de asemenea credinţa creştină în necesitatea luptei pentru supravieţuire şi în necesitatea de a domina.

Acum însă, aceste credinţe şi concepte sunt regândite, contestate, nu doar pentru că s-au dovedit înapoiate, ci şi pentru că sunt lipsite de acurateţe ştiinţifică.”

Note pentru capitolul 10: 

1. Shakespeare, All’s Well that Ends Well, Act II, Scene iii.

2. Gary Zukav, The Dancing Wu Li Masters (Toronto: Bantam Books, 1979) 21-25.

3. Charles Darwin, The Descent of Man and Selection in Relation to Sex Part One, Volume III (New York, P.F. Collier & Son, 1871) 642.

4. Charles Darwin, The Origin of Species by Means of Natural Selection or the Preservation of Favored Races in the Struggle for Life Volume II (New York: D. Appleton & Co., 1897) 303.

5. Ibid., 294.

6. Jean Delumeau, Catholicism Between Luther and Voltaire (London: Burns and Oats, 1977) 204.

7. Frank Swancara, Obstruction of Justice By Religion (Denver: W. H. Courtwright Publishing Co., 1936) 27.

8. Frank E. Mauel, The Changing of the Gods (Hanover, NH: University Press of New England, 1983) 66.

9. John Locke, “A Letter Concerning Toleration,” 1689 as printed in The Founders’ Constitution, Volume 5 (Chicago: University of Chicago, 1987) 69.

10. Zukav, The Dancing Wu Li Masters, 26.

11. Fritjof Capra, The Tao of Physics (Toronto: Bantam Books, 1984) 8.

12. Stephen W. Hawking, A Brief History of Time (Toronto: Bantam Books, 1988) 55.

13. Zukav, The Dancing Wu Li Masters, 27.

14. Ibid., 38.

15. Ibid., 80-83.

16. Ibid., 82.

17. Ibid., 63.

18. “Gaia: the Veiled Goddess”, The Economist, December 22, 1990.

19. Zukav, The Dancing Wu Li Masters, 29.

20. Ibid., 297.

21. Andrew Kimbrell, “Body wars”, Utne Reader (May/June 1992) 59.

22. Joseph Gaer and Ben Siegel, The Puritan Heritage: America’s Roots in the Bible (New York: Mentor Books, 1964) 29.

23. Ibid., 77.

24. Ibid., 78.

25. Treaties and Other International Acts of the United States of America, edited by Hunter Miller, Volume 2 (Washington: United States Government Printing Office, 1931) 349-385, and Peter McWilliams, Aint Nobody’s Business If You Do: The Absurdity of Consensual Crimes in a Free Society (Los Angeles: Prelude Press, 1993) 153.

26. Ibid., 103-104.

27. Ibid., 102.

28. See note #25.

29. Lawrence Lader, Politics, Power & the Church (New York: Macmillan Publishing Company, 1987) 135-140, “World Watch” The Rocky Mountain News, April 14, 1992, and “Vatican denies helping Nazis flee after war”, The Associated Press, February 15, 1992.

30. John Dollison, Pope-Pourri (New York: Simon & Schuster, 1994) 9.

Advertisements
This entry was posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s