Alexander Berkman: ABC-ul Anarhismului, Capitolul 3: Legea și Guvernul

 Alexander Berkman: ABC-ul Anarhismului

Capitolul 3: Legea și Guvernul

Da, ai dreptate: legea interzice furtul.

Dacă eu aș fura ceva de la tine, poți să chemi poliția să mă aresteze. Legea îl va pedepsi pe hoț, și guvernul îți va da înapoi proprietatea furată, dacă e posibil, pentru că legea interzice furtul. Legea spune că nimeni nu are dreptul să ia nimic de la tine fără consimțământul tău.

Dar, patronul tău ia de la tine ceea ce tu produci. Întreaga bogăție produsă prin muncă e luată de capitaliști și ținută pentru ei, ca proprietate a lor.

Legea spune că patronul tău nu fură nimic de la tine, pentru că totul e făcut cu consimțământul tău. Ai fost de acord să muncești pentru șeful tău pentru o anumită plată, și ca el să dețină tot ce produci tu. Pentru că tu ai fost de acord cu asta, legea spune că el nu fură nimic de la tine.

Dar chiar ai consimțit în mod real la așa ceva?

Când tâlharul de la drumul mare îți pune pistolul la tâmplă, îi dai ce ai de valoare.

Îți dai ”consimțământul”, dar faci asta pentru că nu ai de ales, pentru că ești obligat de pistolul ţinut la tâmpla ta.

Nu ești la fel obligat să muncești pentru patronul tău? Nevoia te obligă, la fel cum te obligă și pistolul tâlharului de la drumul mare. Trebuie să trăiești, și la fel trebuie să trăiască și soția și copilul tău.

Nu poți munci pentru tine, în sistemul industrial capitalist trebuie să muncești pentru un patron.

Fabricile, mașinăriile și uneltele aparțin clasei patronilor deci trebuie să te angajezi la cineva din această clasă pentru a munci și trăi. Orice muncă ai face, oricine ar fi patronul tău, întotdeauna e la fel: trebuie să muncești pentru el. Nu ai de ales. Ești obligat să faci asta.

În acest fel, întreaga clasă muncitoare este obligată să muncească pentru clasa capitalistă. În această manieră, muncitorii sunt obligați să renunțe la toată bogăția pe care o produc.

Patronii păstrează bogăția pe care o consideră profitul lor, în timp ce muncitorul obține doar un salariu, doar cât să trăiască, astfel încât să poată continua să producă mai multă bogăție pentru patronul său. Nu vezi aici înșelătoria, tâlhăria, furtul?

Legea spune că e ”consimțământ liber”. La fel cum tâlharul de pe drumul mare spune că ”ai fost de acord” să renunți la lucrurile tale de valoare. Singura diferență e că ce face tâlharul se numește tâlhărie și furt, și e interzis de lege.

În timp ce ceea ce face capitalistul se numește afacere, industrie, profit, și e protejat de lege.

Dar oricum e făcut – în modul de operare al tâlharului sau în modul de operare al capitalistului -, tu tot ești furat.

Întregul sistem capitalist se bazează pe astfel de furturi.

Întregul sistem de legi și al guvernului susține și justifică aceste furturi.

Asta e ordinea lucrurilor numită capitalism, iar legea și guvernul există pentru a proteja această ordine a lucrurilor.

Te întrebi de ce patronul şi capitalistul și toți cei care profit de pe urma acestei ordini a lucrurilor susţin din toate puterile ”legea și ordine”?

Dar unde exiști tu aici? Ce beneficiu ai tu de pe urma acestei ”legi și ordini”? Nu vezi că această ”lege și ordine” nu face decât să te fure, să te prostească, și servește doar la a te înrobi și mai mult, la a te face sclav?

”Să mă facă sclav?”, te întrebi. ”Cum așa, doar sunt un cetățean liber!”

Chiar așa? Chiar ești liber cu adevărat? Ești liber să faci ce? Să trăiești cum vrei? Să faci ce vrei?

Să vedem. Cum vrei să trăiești? Ce însemană libertatea aceasta?

Depinzi de patronul tău pentru salariu, nu-i așa? Şi salariul tău determină modul în care trăiești, nu-i așa? Condițiile vieții tale chiar și ce mănânci și ce bei, unde mergi și cu cine te asociezi – toate depind de salariul tău.

Nu, nu ești un om liber. Ești dependent de angajatorul tău și de salariul tău. În realitate ești un sclav salarial.

Întreaga clasă muncitoare, în sistemul capitalist, este dependentă de clasa capitalistă. Muncitorii sunt sclavi salariali.

Deci, cum rămâne cu libertatea ta? Ce poți face cu ea? Poți face cu ea mai mult decât îți permite salariul?

Nu vezi că salariul tău – salariul sau venitul tău – este toată libertatea pe care o ai, de fapt? Libertatea ta nu e cu nici un centimetru mai mare decât îți permite salariul pe care îl primești.

Libertatea care ți-e oferită pe hârtie, care e scrisă în legi și coduri și în constituții, nu îți folosește la nimic.

Asemenea libertate înseamnă doar că tu ai dreptul să faci un anumit lucru. Dar nu înseamnă că îl și poți face.

Pentru a fi în stare să-l faci, trebuie să ai şansa, oportunitatea. Ai dreptul să mănânci trei mese pe zi, dar nu ai mijloacele, oportunitatea de a obţine acele trei mese, atunci la ce îţi foloseşte acel drept?

Astfel, libertatea înseamnă în realitate oportunitatea de a-ţi satisface nevoile şi dorinţele. Dacă libertatea ta nu îţi dă această oportunitate, atunci nu îţi e de nici un folos. Libertatea reală înseamnă oportunitate, şi un trai bun. Dacă nu înseamnă asta, atunci nu înseamnă nimic.

Vezi, atunci, că întreaga situaţie se reduce la asta:

Capitalismul te fură şi te transformă într-un sclav salarial.

Legea susţine şi apără acest furt.

Guvernul te prosteşte să crezi că eşti independent şi liber.

În acest fel, eşti prostit şi fraierit în fiecare zi a vieţii tale. Dar de ce nu te-ai gândit la asta înainte oare? Cum se face că nici alţi oameni nu îşi dau seama de asta?

Pentru că şi tu şi oricine altcineva sunteţi minţiţi în legătură cu asta tot timpul, din pruncie.

Vi se spune că sunteţi oneşti, în timp ce sunteţi furaţi toată viaţa voastră.

Vi se ordonă să respectaţi legea, în timp ce legea îl protejează pe capitalistul care vă jefuieşte.

Sunteţi învăţaţi că a ucide e greşit, în timp ce guvernul spânzură şi electrocutează oameni şi comite masacre în războaie.

Vi se spune să vă supuneţi legii şi guvernului, deşi legea şi guvernul susţin şi apără furtul şi crima.

Astfel, toată viaţa sunteţi minţiţi, prostiţi, şi înşelaţi, astfel încât să fie mai uşor ca de pe spatele vostru să se obţină profituri, să fiţi exploataţi.

Pentru că nu doar patronul şi capitalistul fac profituri de pe spatele vostru. Guvernul, biserica susţin şcoala – toţi trăiesc de pe urma voastră.

Voi îi întreţineţi pe toţi. De aceea toţi vă învaţă să fiţi mulţumiţi cu ce aveţi şi să vă purtaţi cuviincios.

“Chiar aşa, e adevărat că eu îi întreţin pe toţi?” – întrebi plin de uimire.

Să vedem. Ei mănâncă, beau şi se îmbracă, nemaivorbind de luxul de care se bucură.

Fac ei cumva lucrurile pe care le consumă, cultivă ei ceva, cos ei ceva, construiesc ei ceva cu mâinile lor?

“Dar ei plătesc pentru acele lucruri” – obiectează prietenul tău.

Da, da, plătesc. Să presupunem că un tip fură 50 de dolari de la tine şi apoi se duce şi îşi cumpără un costum de haine pentru el. Are el dreptul la acest costum? Nu a plătit pentru el? Ei bine, La fel şi oamenii care nu produc nimic sau nu fac nici o muncă folositoare plătesc pentru lucruri. Banii lor sunt profiturile pe care ei sau părinţii lor înaintea lor le-au stors de la voi, de la cei care munciţi.

“Atunci nu şeful meu mă întreţine pe mine, ci eu pe el?”

Desigur. El îţi dă o slujbă; adică permisiunea de a munci într-o fabrică sau societate care nu au fost construite de el, ci de alţi muncitori ca tine însuţi. Şi pentru această permisiune tu îl eşti cel care-l întreţine pentru tot restul vieţii tale, atâta timp cât munceşti pentru el.

Şi eşti atât de generous că el îşi poate permite o casă rezidenţială la oraş, şi o vilă la ţară, chiar mai multe, şi servitori care să îi satisfacă nevoile lui şi ale familiei lui, şi distracţii pentru prietenii lui, şi pentru cursele de cai, şi de yacht-uri şi pentru sute de alte lucruri.

Dar nu doar tu eşti atât de generos. Din munca ta, prin taxare directă şi indirectă, e întreţinut întregul aparat al guvernului şi al statului, local şi naţional, şcolile şi bisericile, şi toate celelalte instituţii a căror treabă e să protejeze profiturile şi să te ţină în ignoranţă.

Tu şi prietenii tăi muncitori, voi, întreaga clasă muncitoare, îi întreţineţi pe toţi. Te mai miri că îţi spun că totul e aşa cum trebuie să fie şi că ar trebui să fii un om bun şi să nu comentezi prea mult?

E bine pentru ei că taci şi accepţi, pentru că nu ar mai putea să te fraierească şi să te fure din moment ce începi să vezi ce se întâmplă cu tine şi în jurul tău.

De aceea ei susţin cu putere sistemul capitalist, şi susţin cu tărie “legea şi ordinea”.

Dar e acest sistem bun pentru tine? Crezi că e drept şi corect? Dacă nu, atunci de ce îl accepţi? De ce îl suporţi?

“Ce pot să fac? Sunt doar unul singur.”

Chiar eşti doar tu?

Nu cumva eşti unul dintre multele de mii, de milioane dintre cei exploataţi şi ţinuţi în sclavie la fel ca tine? Doar că ei nu ştiu asta. Dacă ar şti, nu ar înghiţi aşa ceva. Asta e sigur. Deci, nu ai de făcut decât să le spui şi lor.

Fiecare muncitor din oraşul tău, fiecare om care trudeşte în ţara ta, în lumea întreagă este exploatat şi înrobit în acelaşi fel în care şi tu eşti.

Şi nu doar muncitorii din industrie. Fermierii sunt înşelaşi şi furaţi în aceeaşi manieră.

La fel ca muncitorii, fermierul e dependent de clasa capitalistă. El munceşte din greu toată viaţa, dar cea mai mare parte a muncii sale se duce către corporaţii şi monopolurile celor care deţin pământurile.

Fermierul produce hrana pentru omenire. El ne hrăneşte pe noi toţi. Dar înainte ca el să ne poată aduce bunurile sale e obligat să plătească tribut clasei care trăiește din munca altora, acelei clase care doar face profit, clasa capialistă. Fermierul este stors de cea mai mare parte a roadelor muncii sale la fel cum este și muncitorul. Este stors pământ plata ipotecii; de compania de oțel și de cea de drumuri. Bancherul, comerciantul care își extrage comisionul său, vânzătorul în detaliu, și o droaie de alți intermediari storc profituri din munca fermierului înainte ca lui să îi fie permis să ne aducă hrana.

Legea și guvernul permit și ajută la această tâlhărie prin legiferarea faptului că pământul, pe care nici un om nu l-a creat, aparține stăpânului de pământ; căile ferate, pe care muncitorii le-au construit, aparţin magnaţilor din căi ferate; depozitele, morile, fabricile construite tot de muncitori, aparţin capitaliştilor; tuturor acelor monopolişti şi capitalişti care au dreptul de a extrage profituri de la fermier pentru că îl lasă să folosească trenurile şi alte facilităţi înainte ca el să ne poată aduce nouă roadele muncii sale.

Vedeţi atunci cum fermierul este furat de către marele capital şi de către afacerist, şi cum legea susţine şi e complice la acest furt, la fel ca în cazul muncitorului.

Dar nu sunt doar muncitorii şi fermierii care sunt exploataţi şi forţaţi să îşi dea cea mai mare parte a produsului muncii lor capitalistului, celor care au monopolizat pământul, căile ferate, fabricile, maşinăriile, şi toate resursele naturale.

Întreaga țară, întreaga lume e făcută să plătească tribut regilor finanțelor și industriei.

Omul care are o afacere mică depinde de comerciant; comerciantul de manufacturier; manufacturierul de trustul magnaţilor din industrie; şi toţi depind de lorzii banilor şi de bănci pentru credite. Marii bancheri şi finanţiştii pot falimenta pe oricine doar retrăgându-i creditul.

Ei fac aşa de fiecare dată când vor să scoată pe cineva dintr-o afacere.

Omul care are o afacere e total la mila lor. Dacă nu joacă cum îi cântă ei, pentru a servi intereselor lor, atunci ei pur şi simplu îl scot din joc.

Astfel, întreaga omenire e dependentă și înrobită de o mână de oameni care au monopolizat aproape întreaga bogăție a lumii, dar care ei înșiși nu au creat niciodată nimic.

‘Dar oamenii ăștia muncesc din greu,’ vei spune.

Ei bine, unii dintre ei nu muncesc deloc. Unii dintre ei doar stau degeaba, pentru că afacerea lor e administrată de alții. Alţii muncesc. Dar ce fel de muncă fac ei? Produc ei ceva vreodată, așa cum produce fermierul și muncitorul? NU. Ei nu produc nimic, deși ar putea.

Ei muncesc pentru a stoarce profitul de pe urma oamenilor, pentru a face profit de pe urma lor. Ai tu vreun beneficiu din munca lor?

Tâlharul de la drumul mare muncește și el și își asumă riscul de a fi prins.

”Munca” sa, la fel ca a capitaliștilor, dă de lucru avocaților, gardienilor închisorilor, și multor altora pe care activitatea sa îi întreține.

Pare într-adevăr ridicol că întreaga lume trebuie să fie în sclavie pentru beneficiul câtorva monopoliști, și că toți ar trebui să depindă de ei pentru a avea dreptul și șansa să poată trăi.

Dar tocmai așa se întâmplă. și e cu atât mai ridicol când te gândești că muncitorii și fermierii, care doar ei au creat toată bogăția, ar trebui să fie cei mai dependenți și cei mai săraci dintre toate clasele din societate.

E într-adevăr monstruos, și e foarte trist.

Cu siguranță bunul tău simț îți spune că o asemenea situație nu e altceva decât o nebunie.

Dacă masele de oameni, milioanele din lume, ar putea vedea cum sunt prostite, exploatate, înrobite, așa cum vezi și tu, ar accepta ele așa ceva? Cu siguranță, nu!

Capitaliștii știu că ei nu ar accepta. De aceea ei au nevoie de guvern pentru a legaliza metodele lor de furt, pentru a proteja sistemul capitalist.

Şi din acest motiv guvernul are nevoie de legi, poliție și soldați, tribunal și închisori pentru a proteja capitalismul.

Dar cine sunt polițiștii și soldații care îi protejează pe capitaliști împotriva ta, împotriva oamenilor?

Dacă ar fi și ei înșiși capitaliști, atunci poate ar avea motive să apere ce au furat, și ar putea explica de ce vor să menţină, chiar şi prin forţă, un sistem care le dă privilegiul de a-i fura pe oameni.

Numai că poliţiştii şi soldaţii, apărătorii “legii şi ordinii”, nu fac parte din clasa capitalistă. Ei fac parte dintre oamenii de rând, sunt oameni săraci, care pentru un salariu, protejează  sistemul care îi ţine în sărăcie.

E incredibil, nu-i aşa?

Da, dar e adevărat. Se ajunge la asta: unii sclavi îi apără pe stăpânii lor pentru a se ţine pe ei înşişi şi pe alţii în sclavie. În acelaşi fel, Marea Britanie, de exemplu, îi ţine pe hinduşii din India în supunere printr-o forţă de poliţie formată chiar din hinsuşi.

Sau la fel Belgia face la fel cu oamenii din Congo. Orice guvern face la fel cu oamenii pe care i-a subgjugat.

E acelaşi sistem. Iată la ce se ajunge:

Capitalismul fură şi exploatează populaţii întregi; legile legalizează şi susţin furtul capitaliştilor; guvernul foloseşte o parte din populaţie pentru a proteja capitaliştii ca aceştia să-i poată fura în continuare pe oameni.

Întregul sistem e menţinut prin educarea oamenilor în a crede că e corect capitalismul, că legea e dreaptă, şi că trebuie să se supună guvernului. Înţelegi acum despre ce e vorba?

 

Advertisements
Posted in ABC-UL ANARHISMULUI BERKMAN, ANARHISM | Leave a comment

Istoria Rasismului, II

Istoria Rasismului, BBC 4

IMPACT FATAL

Documentar BBC, Partea a 2-a

Din adâncul dunelor deşertului African al Namibiei iese la lumină un secret îngrozitor. Acestea sunt rămăşiţele victimelor primului lagăr de concentrare din lume. Un loc unde mii de africani au fost exterminaţi de armata germană, cu 30 de ani înainte ca naziştii să ajungă la putere. Aceste rămăşiţe umane zac aici, uitate, mai bine de 100 de ani, dar acest loc îngrozitor nu e singurul. Răspândite în toată lumea sunt locurile unde au avut loc astfel de masacre şi genociduri în care milioane au murit. Europa alege adesea să uite această latură a colonialismului. Aceşti oameni sunt victimele adevărului care stă în spatele mitului ascendenţei omului alb. De-a lungul secolului al 19-lea, oamenii de ştiinţă europeni, scriitori şi filosofi au pus în circulaţie idei şi concepte pentru a justifica crimele în masă care au avut loc în vremea de glorie a imperiilor. Aceste concepte şi teorii vor naşte mai târziu atrocităţile şi ororile care vor mistui Europa pe tot parcursul secolului al 20-lea.

IMPACT FATAL

Secolul al 19-lea avea să se termine cu cele mai teribile crime ale imperiului. Dar începuse cu un mare elan optimist.

În anii 1830 pe marile plantaţii din Caraibe, Marea Britanie se pregătea să devină prima naţiune care să pună capăt sclaviei.

750.000 de oameni dintr-un million de sclavi din Caraibe aveau să fie eliberaţi.

Şi, în timp ce britanicii doreau să afişeze cea mai mare bunăvoinţă, se presupunea că sclavii se vor transforma de la sine într-o clasă ţărănească, truditoare şi creştină.

Bătălia împotriva sclaviei a fost dusă de o alianţă formată din creştini aboliţionişti şi misionari. Şi-au dus campaniile în biserici şi la adunări publice.

În anii 1830, părerile lor erau cele care dominau dezbaterea naţională asupra rasei.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Când sclavia a fost interzisă în cele din urmă, aboliţioniştii s-au simţit probabil foarte uşuraţi.

Nu uitaţi că această campanie a durat 50 de ani, începând din 1790, şi că a implicat sute de mii de britanici obişnuiţi, petiţii etc.

 

Când sclavia a fost abolită, aboliţioniştii au câştigat şi acela a fost momentul lor de triumf. Cred că au simţit şi că acea întrebare – nu sunt eu oare un om şi un frate? – şi-a găsit un răspuns.

 

Răspunsul aboliţioniştilor la această mare întrebare a fost că, deşi erau oameni şi fraţii lor, oamenii de culoare erau totuşi mai puţin oameni şi mai puţin fraţi.

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Cred că în acel moment, perspectiva care domina era a unei ordini rasiale ierarhizate dar una în care e vorba de (o ierarhizare) a culturii şi civilizaţiilor.

În mod sigur, (aboliționiștii) nu cred că oamenii de culoare le sunt egali, în acest moment, dar cred că poate mai târziu în viitor, ar putea să devină egali.

Misiunea de a-i emancipa pe oamenii de culoare din lume la nivelul presupus superior al englezilor albi nu era limitată doar la foştii sclavi.

Aceasta urma să fie marea misiune care ar fi urmat să justifice expansiunea imperiului britanic.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Aboliţioniştii au bifat cu success un aspect al patronajului lor şi a guvernării lor asupra oamenilor de culoare: acela că au luptat şi au câştigat libertatea oamenilor de culoare.

Pasul următor era să trimită trupele înarmate, misionarii în Africa şi în Caraibe pentru a duce misiunea la îndeplinire.

Aceşti sclavi erau păgâni care trebuia să fie aduşi sub umbrela creştinătăţii.

Acele noţiuni de a oferi valori civilizate şi anumite comportamente oamenilor –  asta era ideologia în care se proptea imperiul.

În imperiul pe care misionarii şi aboliţioniştii au plecat la drum să-l creeze, popoarele băştinaşe aveau să-şi vadă cultura distrusă şi religiile eradicate. Şi totuşi, toate acestea par aproape benigne în comparaţie cu realitatea neagră a ceea ce devenise imperialismul.

Pentru că în secolul al 19-lea, visul lor a fost treptat înlocuit de o altă viziune: una care pretindea că rasele de culoare nu puteau fi civilizate, şi prin urmare ar trebui exterminate.

Evenimentul care a dus treptat la colapsul viziunii misionarilor a avut loc într-un loc îndepărtat al imperiului vast şi în extindere al britanicilor.

Aceasta e Tazmania, aflată în sudul Australiei.

Ce au făcut britanicii pe această insulă izolată va avea reverberaţii în toată epoca victoriană.

Când britanicii au ajuns în Tazmania în 1803 au dat peste aborigenii care trăiau acolo din antichitate.

5000 de oameni. Trăiau în totală izolare de 10.000 de ani.

Chiar la marginea lumii locuite.

Coloniștii i-au privit pe acești oameni prin prisma ideilor cu care au venit din Europa.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Foarte repede încep să se simtă dezgustați și șocați de felul în care tazmanienii trăiau.

Europenilor li s-a părut că tazmanienii nu aveau cultură, nu aveau religie, că trăiau fără dumnezeu. Așa că i-au privit pe tazmanieni ca pe niște înapoiați.

Şi asta se lega în mintea lor cu o idée foarte populară la sfârșitul secolului al 18-lea – care spunea că diversele rase ale omului erau aranjate într-o ordine ierarhică. Prin urmare, tazmanienii erau cei mai sălbatici, şi ar putea fi trataţi aproape la fel ca animalele.

Britanicii s-au apucat să construiască o nouă capitală şi să ridice garduri pe pământul care de milenii era folosit de tazmanieni pentru vânătoare.

Pe aceste câmpii şi păşuni, departe de ochii autorităților, coloniștii erau liberi să abuzeze și să facă ce doreau cu aborigenii.

Profesor Bain Attwood, Universitatea Monash

Din anii 1820 porțiuni imense de pământ sunt luate de coloniști și urmează o luptă crâncenă între albi și aborigeni. E foarte dificil să documentezi violenţele, pentru că britanicii le-au ascuns, ştiind că ceea ce fac era împotriva legii.

Britanicilor li se spusese că aborigenii erau supuşi ai coroanei.

Dar, din notiţele găsite în jurnalele lor, reiese clar dorinţa de a-i ucide pe aborigeni.

Ce va fi cunoscut sub numele de Războiul Negru a fost un conflict ascuns. Natura a fost singurul martor.

Coloniştii britanici au omorât orice aborigen pe care îl întâlneau.

Grupuri întregi de oameni erau masacraţi. Răpirile şi violurile erau la ordinea zilei.

Aborigenii îi atacau mereu pe colonişti pentru că îşi apărau pământul. Şi pe măsură ce numărul morţilor era tot mai mare, teama creştea odată cu ura.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

În aceste condiţii a fost foarte uşor pentru fiecare tabără să o privească pe cealaltă ca fiind total sub-umană.

Nu am nici o îndoială că aborigenii credeau că europenii erau oameni total lipsiţi de moralitate şi de scrupule.

La fel, europenii au ajuns foarte repede la impresia că aceşti oameni erau animale şi sălbatici.

Conflictul într-o societate atât de clar divizată rasial escaladează foarte repede într-un sentiment extrem de ură.

 

Numărul morţilor în războiul negru a avut implicaţii terifiante pentru aborigenii tazmanieni. Britanicii care veneau din ce în ce mai mulţi îi puteau înlocui pe cei pe care-i pierdeau în conflict. Dar aborigenii, care înainte de război erau doar 5000, nu aveau cum.

La sfârşitul deceniului 1820, riscau să fie complet anihilaţi.

Singurul om care a avut o speranţă în a opri violenţele a fost guvernatorul coloniei, George Arthur.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Guvernatorul Tazmaniei e un evanghelist, îl cunoaşte pe Wilberfoce (William), şi e conştient că viitorul său şi reputaţia sa depind de cum va rezolva această problemă înainte de orice altceva.

Fusese déjà avertizat la sfârşitul deceniului 1820 de către guvernul britanic că numărul în descreştere rapidă al aborigenilor indică faptul că aceşti oameni erau omorâţi în masă.

Şi că dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar fi o pată de neşters pe obrazul imperiului britanic, iar implicaţiile ar fi dezastruoase pentru cariera sa.

Guvernatorul Arthur acţionează pentru a-i salva pe aborigeni de violenţa coloniştilor.

Şi pentru a-i convinge de intenţiile sale bune, agaţă de copacii unde trăiau un poster care ilustrează fantezia sa despre unitatea inter-rasială.

Posterul vorbea despre justiţia britanică, şi promitea egalitate în faţa legii.

Ucigaşul alb al unui aborigen urma să fie spânzurat.

Dacă un aborigen omora un colonist, şi el urma să fie spânzurat.

Posterul a promovat şi minciuna că britanicii aveau de gând să convieţuiască în pace alături de aborigeni.

A fost o ficţiune şi un eşec total pentru că, în păduri, omorurile continuau de ambele părţi.

În 1830, guvernatorul Arthur a pus în aplicare o nouă politică: a ordonat armatei să intre pe terenul coloniştilor europeni într-o încercare de a-i captura pe aborigenii care au rămas în viaţă.

A oferit o recompensă pentru fiecare aborigen capturat în viaţă.

Operaţiunea a fost un eşec total.

Numai 2 au fost prinşi: un bătrân şi un băiat.

După ani de război de gherilă, ultimele câteva sute dintre cei 5000 de aborigeni s-au ascuns în păduri.

Hotărât să-i salveze şi să le dea înapoi pământul luat de coloniştii albi, guvernatorul Arthur a schimbat tactica. Nu a mai folosit armata şi s-a îndreptat spre un misionar: George Augustus Robinson.

El era liderul unui grup de aborigeni convertiţi, care fuseseră abandonaţi de ceilalţi. A fost angajat să se ducă în pădure să-i caute şi să-i aducă înapoi pe aborigenii care au supravieţuit.

 

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Robinson le-a dus mesajul că guvernul dorea să ajungă la un fel de înţelegere cu ei. Şi să negocieze pacea.

Cred că aceasta e modul în care aborigenii au înţeles lucrurile.

Şi ei au văzut oferta ca pe un mod de-a pune capăt conflictului pe care şi-au dat seama că nu îl vor putea câştiga niciodată. Nu vor mai scăpa niciodată de europeni, şi dacă ar fi continuat lupta, ar fi pierit cu toţii.

Robinson şi intermediarii săi i-au convins că, pentru o perioadă, ar trebui să se mute pe o insulă, unde vor primi hrană, şi că în cele din urmă vor putea să se întoarcă pe pământul lor natal.

Se numea insula Flinders. 300 de aborigeni, care au supravieţuit, au fost strânşi de Robinson pentru a fi mutaţi aici.

Robinson i-a însoţit cu misiunea de a-i proteja. O slujbă pentru care a primit 8.000 de lire sterline. O mică avere în anii 1830.

O colonie a fost construită pentru ei, formată din locuinţe, ferme şi o capelă.

Robinson i-a spus „punctul limită al civilizaţiei”.

A fost adus un artist de-al locului pentru a picta portretele ultimilor tazmanieni.

Jemmy a fost capturată de Robinson după ce aproape toată familia ei a fost ucisă de colonişti.

Woureddy a fost şeful unei comunităţi care a fost omorâtă de un virus adus de europeni.

Şeful altui trib, Manalargena, a fost amăgit să se mute pe insulă de promisiunea că europenii care i-au atacat neamurile vor fi aduşi în faţa justiţiei.

Şi mai era şi Truganini, al cărei soţ a fost măcelărit sub privirile ei.

Toţi şi-au văzut cultura aproape distrusă. Robinson urma să distrugă ce mai rămăsese din ea.

Pentru că „punctul limită al civilizaţiei” nu era doar o colonie. Era de fapt o fabrică prin care aşa-numiţii sălbatici aveau să fie transformaţi în creştini civilizaţi.

 

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Pentru a deveni un creştin de success, credea el, trebuia să te aşezi la casa ta, să trăieşti într-un sat.

Vrea să le trimită odraslele la şcoală, vrea să îi înveţe să cultive pământul şi să devină fermieri.

Forţaţi să accepte un mod străin de viaţă, ţinuţi pe o insulă străină la sute de kilometri de pământurile lor, aborigenii au început să cadă victime bolilor europenilor, ceea ce un doctor de-al lor a numit „inimă rea”.

Profesor Bain Attwood, Universitatea Monash

Mor unul câte unul. Nu se mai naşte nici un copil. Aceşti oameni trebuie să fi trăit o traumă imensă. Au fost oameni independenţi şi puternici şi să decadă în asemenea hal… pe parcursul unei singure generaţii.

George Robinson, presupusul salvator al aborigenilor, s-a văzut în situaţia de a face planul cimitirului unde aveau să fie îngropaţi.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Adesea plânge alături de ei, se arată atât de emoţionat de soarta lor. Dar, în cele din urmă, îşi spune, „ei, e mai bine că au murit aici după ce au aflat mesajul scripturilor, decât să fie ucişi în pădure de colonişti.”

Găseşte un mod pentru a-şi uşura propria sa conştiinţă. Ajunge să creadă ce îşi spunea – că îi proteja de ceea ce şi el parţial era responsabil.

Din cele 300 de aborigeni, amăgiţi să se mute pe insula Flinders, până la mijlocul deceniului 1840, în jur de 260 muriseră déjà.

Jemmy, Manalargena, Woureddy. Toţi au pierit.

Truganini e una dintre puţinii care a supravieţuit. A trăit până la o vârstă înaintată şi, când a murit în 1876, era privită de unii ca fiind ultima tazmaniancă.

Un popor cu o istorie veche de 10.000 de ani a fost aproape exterminat pe parcursul unei singure generaţii.

Ce s-a întâmplat în Tazmania era departe de a fi un caz singular.

În toată lumea, popoare indigene erau împinse pe marginea prăpastiei.

În peşterile din Africa de Sud oamenii din tribul Khoisan au fost izgoniţi de pe pământurile lor, luaţi sclavi şi omorâţi cu miile de coloniştii britanici şi de buri.

Aceleaşi forţe i-au prins în capcană pe oamenii tufişurilor din deşertul Kalahari şi i-au vânat ca şi cum ar fi fost animale.

În New Found Land nativii din triburile Beothuk au fost complet exterminaţi de europeni.

Iar în America de Sud războaie de exterminare, aprobate de guvernul argentinian, erau duse împotriva indienilor Pampas.

Părea că peste tot unde ajungeau coloniştii albi erau într-o misiune de exterminare a popoarelor băştinaşe.

Şi în acea perioadă vechiul rasism adus de sclavie a început să iasă din nou la suprafaţă.

După abolirea sclaviei, concurenţa între producătorii de zahăr a început să submineze marile plantaţii de sfeclă de zahăr ale britanicilor.

Şi, pe măsură ce averile lor piereau, foştii stăpâni de sclavi i-au găsit vinovaţi de asta tocmai pe cei care odinioară i-au făcut bogaţi.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Când plantaţiile din Caraibe au început să piardă foarte mulţi bani, proprietarii lor au readus în discuţie stereotipul negrului leneş.

Proprietarii de plantaţii au putut să le spună britanicilor şi aboliţioniştilor: „Uitaţi suntem ruinaţi acum pentru că nu mai avem libertatea să-i punem pe oamenii de culoare să muncească, nu mai avem libertatea să-i facem să muncească, aceşti oameni sunt leneşi prin natura lor. Voi susţineaţi că sunt fiinţe umane, oameni şi fraţii noştri, dar de fapt ei nu sunt. Sunt în continuare nişte bestii.”

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Dacă până la sfârşitul anilor 1830 a fost chiar nepopular să vorbeşti aşa despre africani, şi discursul respectabil al umaniştilor despre africani domina, la mijlocul deceniului 1840, balanţa se înclină în defavoarea umaniştilor.

Cei care susţineau că abolirea sclaviei a fost un eşec, din cauza lenei şi sălbăticiei sclavilor, acum pretindeau că viziunea creştină asupra civilizării imperiului era de asemenea condamnată să eşueze.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Ai putea spune că avântul moral s-a stins odată cu mişcarea aboliţionistă.

Oamenii descopereau că alte rase nu deveneau civilizate, era ceva dificil în legătură cu asta, opuneau rezistenţă. Nu învăţau la fel de repede pe cât ne-ar fi convenit nouă, să ne facă viaţa mai uşoară nouă.

Optimismul creştin despre răspândirea civilizaţiei şi despre creştinarea oamenilor de culoare din toată lumea a început să se evapore.

Din moment ce non-albii păreau să respingă mesajul misionarilor, unii în Marea Britanie au început să întrebe dacă aceşti oameni puteau fi civilizaţi cu adevărat.

Unul dintre cei care credea că nu puteau a fost scriitorul eminent şi istoricul Thomas Carlyle.

În 1849, Carlyle a publicat un eseu intitulat Occasional Discourse on the Negro Question (Gânduri despre Problema Negrilor), în care a făcut apel pentru reintroducerea unor forme de sclavie.

A fost publicat şi republicat în reviste în toată lumea şi a influenţat schimbarea dezbaterii despre rasă din secolul 19

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Carlyle vorbeşte ca un profet, cuvintele lui ies ca un tunet din studiul pe care l-a scris în casa sa din Cheney Walk din Chelsea.

Scrie aceste rânduri extraordinar de profetice. Articolele sale erau citite cu emfază de victorieni la căldura focului din şemineu. Imaginaţi-vă cum se inflamau.

Erau articole pline de retorică.

În cazul acestui eseu, Gânduri despre Problema Negrilor, retorica debordantă este despre necesitatea inegalităţii. Inegalitatea e modul corect în care o societate trebuie condusă.

Cei care ştiu trebuie să-i conducă pe cei care nu ştiu, bărbaţii trebuie să le conducă pe femei, oamenii albi pe cei de culoare, oamenii educaţi trebuie să conducă masele.

Profunzimea în care aceste idei ajung să prindă rădăcini în clasa de mijloc victoriană a fost dezvăluită de unul dintre cele mai controversate evenimente din întregul secol al 19-lea.

În 1865 localnicii din Morant Bay, o colonie mică din estul Jamaicăi, au atacat tribunalul în timpul unui protest.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

În replică, guvernatorul a impus legea marţială şi le-a ordonat soldaţilor să deschidă focul asupra mulţimii. Le-a ordonat să ucidă la liber.

Aproape 500 de oameni au fost executaţi, 600 au fost biciuiţi, unii aproape omorâţi.

Casele le-au fost incendiate. Răzbunarea împotriva acestor oameni a fost complet disproporționată.

Şi când erau uciși, aşa-zişii rebeli nu au opus rezistenţă. Când casele le erau arse… Nu erau terorişti. Nu erau ucigaşi. Tot ce ceruseră era ca justiţia să le facă dreptate.

Omul care a comandat crimele era guverntarorul Edward Eyre.

Când s-a aflat în Marea Britanie ce a făcut, elitele liberale au fost șocate.

Catherine Hall, profesoară, University College, London

Și desigur, aboliţioniştii sar din nou la luptă şi vechea societate împotriva sclaviei se pune din nou în mişcare. Se mobilizează. Toate doamnele, care au luptat pentru interzicerea sclaviei decenii la rând în timp ce când bărbaţii lor erau ocupaţi cu lucruri mult mai interesante, toţi aceştia se trezesc din nou în faţa vechii maşinării care poate fi pusă în funcţiune când e nevoie de ea.

Tactica a fost să-l aducă pe guvernatorul Eyre în faţa instanţei sub acuzaţia de crime în masă, dar tribunalul l-a achitat, inclusiv în urma unui val imens de spijin din partea opiniei publice.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Eyre i-a avut de partea lui pe cei mai mari avocaţi, pe parlamentari, episcopi, preoţi, cercurile conducătoare, aristocraţia, toţi l-au sprijinit.

Toţi au spus că ce a făcut a fost justificat, a fost corect să-i aducă la ordine fără milă pe acei oameni, pentru că nu puteau înţelege decât de forţă, pentru că oamenii de culoare sunt brute.

Apărarea lui Eyre a fost orchestrată de marele profet al noului rasism: Thomas Carlyle. Dar de partea lui au fost foarte mulţi din elita britanică. Toţi şi-au arătat sprijinul total faţă de guvernatorul Eyre şi faţă de modul în care a răspuns protestului localnicilor din Morant Bay.

Criticul de artă și scriitorul John Ruskin. Autorul romanului „Vanity Fair”, William Makepeace Thackeray. Reverendul Charles Kingsley, autorul cărţuliei pentru copii, „The Water Babies”. Şi Charles Dickens, cel mai apreciat scriitor al secolului 19.

Profesor David Dabydeen, Universitatea Warwick

Noţiunea de a-i trata pe oameni cu dreptate şi în spiritul legii a fost aruncată la gunoi şi a fost distrusă în anii 1860 în timpul revoltei din Morant Bay.

Din acel moment a fost clar pentru toată lumea că imperiul britanic urma să folosească împotriva popoarelor subjugate toată forţa de coerciţie de care era capabil.

În culmea erei victoriene, unele idei despre rasă şi-au găsit justificarea în lumea celor morţi.

Bazat pe un studiu al cadavrelor şi oaselor umane, cei care studiau anatomia au pus bazele unui rasism ştiinţific.

În Marea Britanie, cel mai important om de ştiinţă, expert în rasism, era un chirurg, acum uitat, din Edinburgh.

Adus în faliment de o şarlatanie în care tăia corpurile bolnavilor (pentru a-i vindeca), a fugit din Marea Britanie, acoperit de ruşine.

Dar în deceniul 1840, dr Robert Knox a reapărut odată cu publicarea unei cărţi noi: „Rasa e totul: literatură, ştiinţă, artă. Într-un cuvânt: civilizaţia depinde de ea.”

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Pentru Robert Knox, în acea carte, rasa înseamnă totul. Îţi determina caracterul, poziţia ta în civilizaţie, îţi determina destinul.

„Ar putea rasa negrilor să devină civilizată? Cred că nu.”

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Vedea conflictul rasial şi exterminarea peste tot în lume. Era ceva natural pentru el să creadă că rasele diferite erau nevoite să se lupte între ele şi că rasele superioare vor ajunge să le domine pe cele natural inferioare.

„Rasa saxonă nu le va tolera niciodată. Nu va accepta niciodată să se amestece cu ele. Nu va cădea niciodată la pace cu ele. E un război de exterminare, o rasă sau alta va trebui să dispară.”

Robert Knox nu era o voce singulară.

În America, un grup de cercetători condus de renumitul expert în cranii, Samuel George Morton, a început să strângă craniile diferitelor rase şi să le compare.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Au ales să măsoare craniile pentru că se considera că adăpostesc cea mai importantă parte a corpului uman – creierul. Cu cât craniul era mai mare, cu atât creierul era mai mare, iar forma craniului dădea forma creierului.

Şcoala americană a cercetătorilor rasei a concluzionat că rasele, măsurate după cranii, erau atât de diferite între ele încât puteau fi considerate specii diferite.

Tazmanienii, africanii, indienii americani nu erau doar cele mai inferioare rase ale speciei umane, dar poate că nici nu făceau parte din specia umană.

Un scriitor a comparat exterminarea acestor rase de către coloniştii albi cu topirea zăpezii în faţa puterii crescute a soarelui de primăvară.

Dar teoria care urma să aibă cel mai devastator impact asupra rasei nu a venit de la cei care studiau anatomia sau de la cei care măsurau craniile, ci din opera uneia dintre cele mai importante minţi ale secolului al 19-lea.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

„Originea Speciilor” a picat ca o bombă, cu efecte asupra ştiinţei – a inventat ştiinţa biologiei -, asupra religiei şi asupra societăţii.

Ceea ce Darwin a făcut în anumite privinţe a fost să ofere un alibi celor care doreau să fie judecătorii altora.

Dacă evoluţia a influenţat în mod diferit rasele speciilor, de ce să nu fi făcut la fel şi în ce-i priveşte pe oameni?

Mulţi credeau că legile lui Darwin au răspuns chiar la această întrebare. Pretindeau că selecţia naturală explica şi justifica expansiunea globală a marii rase britanice.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Viaţa favorizează o ierarhie a specialiştilor. Şi o regăseşti în toată natura.

Sunt gândaci mai mari decât alţi gândaci care sunt mai mari decât alţii. Fiecare supravieţuieşte cu costul vieţii celuilalt, fiecare umple o nişă pe care celălalt nu o poate ocupa.

Darwin spunea că oamenii nu sunt diferiţi. Sunt organisme care se extind. Cu alte cuvinte, englezii sunt la fel ca oricare alte organisme. Reuşesc pentru că se pot extinde.

Cei care au înţeles colonialismul şi competiţia umană în termenii teoriei lui Darwin au devenit cunoscuţi ca social-darwinişti. Oameni ca bilogul radical Thomas Henry Huxley, şi faimosul economist Herbet Spencer.

Social-darwinismul a prevăzut destine diferite pentru diferitele rase ale omenirii.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Evoluţia avea loc, ducea la progresul celui mai evoluat, cel care evoluase cel mai bine, adică a europenilor nordici, a britanicilor. Dar evoluţia a sugerat de asemenea şi că trebuia să existe şi cei care pierd în acest mare proces cosmic.

Şi cei care pierdeau erau acele popoare care nu puteau ţine pasul competiţiei.

Şi odată ce au intrat în competiţie cu rasele superioare, erau condamnate să dispară.

Şi asta era probabil să se întâmple tuturor popoarelor native din America de Nord, în Pacific, în Africa.

În toată lumea, crimele imperialismului erau acum luate ca dovadă că social-darwiniştii aveau dreptate.

În America de Nord, sute de ani de boală şi războiaie i-au decimat pe americanii nativi. Popoare întregi au fost aproape anihilate cu totul.

În anumite părţi ale Australiei, aborigenii împărtăşeau aceeaşi soartă ca a celor din Tazmania.

Şi în toată Africa bătălia pentru extinderea imperiilor i-a expus pe băştinaşi forţei militare a europenilor, milioane de africani fiind ucişi.

Social-darviniştii au prezis un viitor în care aceste rase, la fel ca multe animale,  vor fi amintite doar ca nişte curiozităţi, ca exponate într-un muzeu antropologic.

Povara omului alb şi visul creştin al imperialismului benign au fost date uitării.

Profesor Henry Reynolds, Universitatea din Tazmania

Misionarii bătrâni, care încă mai vorbeau despre egalitatea oamenilor şi care vorbeau despre cum toţi oamenii se trag din Adam şi Eva şi despre singurul adevăr care ar fi venit din Biblie, erau priviţi ca fiind depăşiţi de vremuri, ca oameni care nu puteau accepta marile descoperiri ştiinţifice ale epocii.

Aceste teorii rasiste nu au fost aplicate doar în colonii, dar şi în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului.

În legenda tradiţională a imperialismului, India Britanică a fost mereu prezentată ca dovadă pentru guvernarea benignă imperială.

Ni s-a spus că raj-urile britanice erau conduse de oameni care erau competenţi, profesionişti şi întelepţi. Oameni care au făcut ordine şi au adus prosperiate pe tărâmuri unde domnea haosul.

Dar există un aspect al istoriei britanice care a fost şters din această memorare a trecutului imperial.

La mijlocul deceniului 1870, India a fost lovită de fenomenul climatic pe care azi îl cunoaştem sub numele de El Nino. În câteva luni, milioane de ţărani sufereau de foame.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Oamenii şi-au terminat rezervele de hrană, iar India era pe punctul unei mari catastrofe umanitare.

Viceregele Indiei, Lordul Lytton, era preocupat de ceea ce probabil a fost cea mai mare petrecere din istoria umanităţii de până atunci: sărbătorea încoronarea Reginei Victoria în India.

E una dintre petrecerile cele mai mari din istorie, din moment ce la dineuri au participat, timp de o săptămână,  mai mult de 6000 de satrapi, prinţi şi slujitori şi prieteni ai Imperiului Britanic în India.

În timp ce Lord Lytton şi elita britanică participau la petreceri şi pozau pentru fotografii oficiali, în restul ţării milioane mureau de foame.

Iar viceregele şi-a justificat lipsa de acţiune cu argumente inspirate din darwinismul social.

Dr. Maria Misra, Oxford University

A folosit teoria evoluţionistă a lui Darwin într-un mod foarte tâmpit: supravieţuirea celui mai adaptat. În timp ce foametea ar fi putut fi văzută ca un instrument pentru a aplica teoria lui Darwin.

Oamenii care nu erau adaptaţi înfometării ar fi pierit, şi pentru a nu-i lăsa să moară ar fi trebuit să se intervină asupra legii naturii.

Ce a făcut foametea cu atât mai letală a fost faptul că britanicii au distrus sistemele vechi ale ţăranilor prin care conservau hrana şi care erau folosite tocmai pentru astfel de crize, provocate de foamete.

Dr. Maria Misra, Oxford University

Dacă atunci când a lovit musonul ţăranii ar fi avut rezervele de hrană, oamenii nu ar fi avut mâncare suficientă dar ar fi avut ceva, pentru că îşi cultivau propriile recolte sau ar avut acces la mâncare de la alţii din comunitate care ar fi împărţit hrana pe timp de criză.

Şansa aceasta a localnicilor a fost distrusă când britanicii i-au forţat pe ţăranii săraci să cultive ceea ce avea căutare foarte mare pe piaţă, cum ar fi cânepa şi orezul, pe care le exportau pe piaţă.

În deceniul 1870, această piaţă i-a condamnat la moarte pe ţăranii săraci.

În 1877, milioane de oameni din centrul şi sudul Indiei mureau literalmente de foame. În disperare, părinţii şi-au vândut proprii lor copii pentru câţiva pumni de mâncare. Mii s-au sinucis. Şi în unele cazuri, oamenii au trecut la acte de canibalism.

Şi în tot acest timp, hrana care ar fi putut să-i salveze era depozitată pe docuri, pentru a fi transportată în Marea Britanie sau în America.

Dar pentru Lordul Lytton aceste morţi nu au fost decât un produs secundar al legilor de fier ale social-darwinismului.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Dacă citeşti scrisorile Lordului Lytton, ce e atât de şocant la el nu e doar fanatismul faţă de pieţe şi forţele pieţei libere, nu e doar zgârcenia şi dorinţa de a chelui cât mai puţin cu putinţă, ci calmul de neclintit cu care acceptase faptul că milioane de indieni urmau să moară. Pentru că aceşti indieni – credeau ei – erau partea cea mai nefolositoare a populaţiei. Cei mai săraci dintre săraci. Oameni condamnaţi la moarte de către natură.

Când Lytton a cedat presiunilor să ia măsuri, soluţia sa s-a dovedit la fel de letală ca foametea însăşi.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Lordul Lytton impune acest sistem de ajutorare care de fapt seamănă mai mult cu lagărele de concentrare naziste şi nu cu o întreprindere caritabilă decentă. În primul rând impune o testare obligatorie: nu poţi primi mâncare sau locuinţă pe o rază de 10 mile în jurul locuinţei tale, trebuie să mergi pe jos şi uneori trebuie să străbaţi distanţe de sute de kilometri şi din acest motiv zeci de mii de oameni au murit, pe drumuri. Milioane au fost puşi să muncească şi li s-au dat sarcini extenuante fizic: să spargă pietre, să lucreze la reţeaua de căi ferate, şi sunt ţinuşi închişi în tabere pentru a-şi primi raţia de mâncare, care e mai slabă în calorii decât mâncarea pe care o dădeau naziştii în lagărele de concentrare. Aceste locuri devin literalmente tabere ale morţii.

Şi poate cel mai rău lucru care s-a întâmplat acolo: copiii erau prea mici pentru a munci, şi ei au fost victimele principale ale acestei politici.

8 milioane de indieni au murit în timpul foametei din deceniul 1870.

Dar au fost şi altele în timpul raj-ului britanic. Şi nu erau singurii care au murit.

Foametea a revenit în deceniile 1880 şi 1890, şi în total în jur de 30 de milioane de indieni au murit de foame sub conducerea britanicilor.

Aceste fapte au fost şterse din istorie pentru a nu păta memoria glorioasă a raj-ului şi a bărbaţilor care au condus India.

Darvinismul social a justificat politic genocidul din colonii şi în anii următori a alimentat şi alte temeri ale elitei britanice. Temeri care aveau legătură cu faptul că alte rase s-ar putea uni împotriva lor: clasele muncitoare din propriile lor oraşe.

James Moore, profesor, Institutul Durham pentru studii avansate

Aceşti oameni de rase diferite erau foarte apropiaţi.

Dacă te uiţi în cărţile despre rase din timpul lui Darwin, se vorbeşte adesea despre rasa cockney, rasa englezilor din provincie de la ţară, rasa scoţiană.

Au desenat portrete ale capetelor celor pe care îi considerau din rasa cockney. Şi această catalogare era folosită la modul cel mai serios.

 Au făcut hărţi cu cartierele unde spuneau ei că trăiau rasele criminale. Aceştia erau oamenii de la periferia estică, acolo era purgatoriul unde erau amestecate toate ororile de care putea să se molipsească restul populaţiei.
Cercetătorii rasişti şi reformatorii sociali au vizitat închisorile pentru a studia rasele criminale de aproape. Printre aceşti cercetători era şi vărul lui Charles Darwin, Francis Galton.

El era îngrozit că sub-clasele se înmulţeau mai repede decât clasele de mijloc. Legea darvinistă a fost întoarsă cu susul în jos – cei mai puţin adaptabili supravieţuiau. Inversarea acestei situaţii a devenit misiunea sa.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Darwin s-a uitat în urmă să vadă de unde venim.

Galton a întors telescopul invers şi s-a uitat unde am putea să ne îndreptăm. Şi şi-a dedicat aproape tot restul vieţii încercării de a înţelege homo sapiens, adică pe noi, ca specie, şi încercării de a direcţiona o cale pe care să o urmeze pentru a deveni mai înţelept în viitor, mai inteligent, şi nu pentru a deveni mai prost, mai ignorant şi mai decadent.

Galton a inventat o metodă de reproducere umană selectivă. Visa la modalităţi prin care să încurajeze clasele de mijloc să facă mai mulţi copii, şi să oprească reproducerea sub-claselor, din care făceau parte criminalii.

I-a spus ştiinţei sale eugenie.

În utlimele decade ale secolului al 19-lea, această teorie a devenit foarte respectabilă şi a atras o mulţime de suporteri din rândul elitelor.

Mike Davis, Autor: “Late Victorian Holocausts”

Printre aceştia s-au numărat foarte mulţi gânditori importanţi ai sfârşitului de secol 19, oameni ca George Bernard Shaw, H.G. Wells, Wiston Churchill. Toţi erau eugenişti absolut convinşi.

În primii ani ai secolului 20, toate teoriile rasiste care au prins viaţă în era victoriană – eugenia, social-darvinismul şi rasismul ştiinţific – s-au îmbinat într-un punct uitat al colonialismului.

Aceasta este Namibia.

La începutul secolului 20, aici era o colonie germană din sud-vestul Africii şi pământ natal al unui popor antic – Herero.

În 1904, Herero s-au răsculat împotriva brutalităţii germanilor care-i conduceau. Ce a urmat a fost o avanpremieră a celor mai teribile crime ale secolului 20.

Germanii au comis atrocităţi şi masacre fără număr, dar nu au putut să-i vâneze şi să-i distrugă pe toţi herero răspândiţi pe o suprafaţă atât de mare.

Iar când Nama, un alt popor namibian, s-a răsculat, germanii au apelat la o invenţie recentă: lagărele de concentrare.

În aceste lagăre, Herero şi Nama au fost închişi şi ţinuţi în sclavie. Mii au fost forţaţi să muncească până ce au pierit. Alţii au fost violaţi. Bătuţi. Sau ucişi de gardieni.

Cel mai infam lagăr, unde mortalitatea era cea mai ridicată, a fost cel construit pe o insulă numită Insula Rechinilor.

Dr. Jan-Bart Gewald Universitatea din Leiden

Lagărul Insula Rechinilor a fost construit cu scopul precis de a omorî oameni. Toţi cei trimişi pe acea insulă ştiau că nu vor scăpa cu viaţă.

Oamenii ştiau asta, ofiţerii germani ştiau asta. Dacă ar fi să mă exprim în limbajul naziştilor din acea perioadă, atunci cu siguranţă aş numi Insula Rechinilor ca fiind un lagăr al morţii.

Pastorul Izak Fredericks

Toate triburile din Namibia- Herero, oamenii tufişurilor, Nama- au fost aduşi în lagărul de pe Insula Rechinilor. Şi au fost ucişi cu sânge rece. Familia mea, strămoşii mei au fost şi ei omorâţi acolo.

În acest loc uitat de lume, în sudul Africii, 3.500 de oameni au fost exterminaţi cu viteză şi cu eficienţă, în ceea ce avea să specific măcelului din secolul 20.

Dr. Jan-Bart Gewald, Universitatea din Leiden

Genocidul care a avut loc în Namibia între 1904 şi 1909 anunţă ce urmează să se întâmple sub domnia naziştilor. Sunt precursorii holocaustului, au aceleaşi simptome: birocratizarea crimelor în masă. Şi pentru mine acest aspect e principal. Nu e vorba doar de a omorî la întâmplare. Nu. E vorba de o combinaţie între crime şi birocraţie.

 

Astăzi, Insula Rechinilor e o tabără de camping pentru turişti.

Africanii care au fost ţinuţi să îngheţe şi să moară de foame aici au fost şterşi din memorie.

Dar la un secol după genocidul din Namibia, adevărata dimeniune a ororilor care s-au întâmplat pe Insula Rechinilor începe să iasă la lumină.

Într-o groapă comună, descoperită recent, la doar câţiva kilometri de Insula Rechinilor, au fost găsite primele victime ale primului genocid al secolului 20.

Altor victime li s-a negat demnitatea minimă de a fi îngropate într-o groapă comună.

Ele au devenit materia brută a ştiinţei rasiale.

Craniile lor şi chiar capetele lor tăiate au fost vândute muzeelor din Europa şi folosite pentru a demonstra inferioritatea africanilor.

Comerţul cu cranii era atât de larg acceptat încât era ilustrat chiar şi pe cărți poştale.

După genocid, cercetătorii ştiinţifici ai rasei din Germania au continuat să folosească Namibia ca pe un laborator deschis, iar africanii, care au supravieţuit, au devenit obiectul lor de studiu.

În 1908, un eugenist pe numele său Eugen Fisher a ajuns în orăşelul Rehoboth, unde trăiau buri care se amestecaseră cu africanii. Îşi spuneau copiii din flori din Rehoboth.

Fisher şi asistentul său au petrecut luni, fotografiind, măsurând, şi examinând locuitorii acestui orăşel.

Oameni ai căror urmaşi trăiesc şi azi acolo.

John McNab

Acest bărbat este străbunicul meu, Malcom McNab, şi cel de sus este fratele său, Charles McNab. Străbunicul meu îmi povestea adeseori ce îi făcuseră: i-au măsurat ochii, nasul, buzele, urechile, mâinile. Nu ştia la ce anume folosea acest experiment.

În arhivele păstrate de Namibia şi azi, se găsesc fotografiile originale şi dosarele făcute de e. Fisher, aşa cum le-a lăsat aici acum un secol.

Aceste documente arată metodele, dar şi scopul său.

Casper W. Erichsen, istoric

Aici Eugen Fisher a aliniat mai multe fotografii una lângă alta, pentru a putea compara trăsături specifice, cum ar fi nasul, ochii. Motivul pentru care a făcut asta e că a vrut să arate că africanii au pomeţi într-un anume fel, că ochii sunt diferiţi şi că sunt specifici genelor africane. Cum sunt mai accentuate, şi cum devin mai accentuate de-a lungul generaţiilor. Eugen Fisher a venit în Namibia să demonstreze un singur lucru: că amestecul între rase e întotdeauna nociv. Şi că genele africanilor sunt mai puternice decât cele ale albilor.

Munca lui Fisher în Rehoboth i-a consacrat reputaţia în Germania de cercetător de prim rang în ştiinţele rasiale.

A fost recunoscut şi de către o naţiune care atunci era martora celui mai mare aflux de imigraţi cunoscut vreodată în istorie.

În primii ani ai secolului 20, compoziţia etnică a Americii se transforma de la o zi la alta pe măsură ce milioane de imigranţi veneau să se stabilească în oraşele sale.

Cei care se temeau că imigraţia masivă va duce la amestecarea raselor peste tot şi-au întors privirea către ideile răspândite de eugenie, o ştiinţă din ce în ce mai puternică.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

Eugenia a înflorit, s-a schimbat şi a scăpat de sub control în Statele Unite. Şi ironia e că mişcarea eugenică în Statele Unite, care a provenit direct din ideile lui Galton, avea avantajul de a beneficia de un sprijin financiar enorm.

O parte din aceşti bani a fost folosită pentru a stabili Biroul de certificate eugenice, condus de infamul Charles Davenport.

Pentru a apăra puritatea şi sănătatea rasei albe, Davenport a investigat şi a clasificat acele clase şi acele rase din America, care ar fi putut fi considerate genetic inapte.

După ce i-au identificat şi monitorizat, cercetătorii au preluat apoi controlul asupra vieţii lor şi asupra fertilităţii lor.

Edwin Black, Autor: „War against the Weak”

Din momentul în care erai identificat ca făcând parte dintr-o anumită clasă, însemna că puteai să te duci doar la o anumită şcoală, că puteai fi îngropat doar într-un anumit cimitir, era o chestiune de viaţă şi de moarte.

Legi ale căsătoriei au fost adoptate în câteva zeci de state din Statele Unite şi interziceau oamenilor să se căsătorească cu alţii din altă rasă. Africanii nu puteau să se căsătorească cu albii, indienii nu se puteau căsători cu africanii. În Virginia dacă te căsătoreai cu o persoană din altă rasă, statul îţi anula căsătoria cu forţa.

27 de state au adoptat legi eugenice, iar eugeniştii au răspândit ideile lor folosind noul canal de comunicare: cinematograful.

„Sângele său e pătat din cauza strămoşilor”.

Propaganda avea ca scop să protejeze sănătatea genetică a rasei albe.

„Cred că e greşit să-l operăm doar ca să prelungim o viaţă complet inutilă.”

Rasa albă urma să fie protejată prin eliminarea celor consideraţi că nu merită să trăiască, iar metoda folosită a fost sterilizarea forţată, în masă.

Edwin Black, Autor: „War against the Weak”

Au început metodic să-i depisteze pe strămoşi şi au stabilit legături de sânge care justificau eliminarea unei persoane.

Asta înseamnă eugenia: efortul de a crea o rasă albă superioară de oameni blonzi cu ochi deschişi la culoare prin eradicarea altor rase, până când ar fi rămas numai ei şi oameni care semănau cu ei.

Şi ce e important de spus aici e că erau convinşi că salvau umanitatea, aceşti oameni credeau că sunt liberali, reformişti.

Eugenia a fost o mişcare care s-a răspândit în toată lumea.
În Suedia, un program guvernamental a ordonat sterilizarea forţată a 60.000 de oameni, pacienţi cu boli psihice şi oameni care făceau parte din minorităţile etnice.

În Marea Britanie, societatea eugenică era sprijinită de toate forţele politice.

Dar ideile radicale ale mişcării eugenice din America au găsit cel mai receptiv public în Germania.

Dr Michael Burleigh, Autor: „The Third Reich: A New History”

Tot ce avea legătură cu America era privit ca modern, progresist, ştiinţific, democratic, modern. Dacă venea de acolo era considerat bun. America reprezenta forţa viitorului.

În al doilea rând, mulţi eugenişti europeni, inclusiv germani, erau de acord cu discursul eugeniştilor americani, care era foarte radical şi plin de tâmpenii. Nu foloseau eufemisme, spuneau exact ceea ce credeau.

Americanii nu au oferit doar inspiraţie. Fundaţiile americane au ajutat dezvoltarea mişcării eugenice din Germania să obţină bani.

Acesta era Institutul de Antropologie şi Ereditare umană Keiser Wilhem.

În deceniul 1930, bărbaţii şi femeile care lucrau aici au primit sponsorizări de la Fundaţia Americană Rockefeller.

Iar cercetătorul cel mai important de aici era tocmai omul care îşi construise o reputaţie în Namibia: Eugen Fischer.

Sub nazişti, Fischer a fost însărcinat să-i sterilizeze pe germanii care proveneau din amestecuri de rase. 400 în total. Toţi, copii.

Însă, cei mai mulţi sterilizaţi de nazişti înainte de 1939 erau bolnavi psihici.

Iar, când naziştii au început războiul, au abandonat sterlizarea în favoarea unei forme mai radicale: eutanasia adulţilor, un eufemism nazist pentru crimă.

Victimele acestui program au fost printre primii oameni gazaţi de nazişti.

Programul era limitat doar în ce-i privea pe bolnavii psihici.

Dr Michael Burleigh, Autor: „The Third Reich: A New History”

După ce şi-au atins ţinta, după ce i-au omorât pe toţi bolnavii psihici, undeva peste 70.000 de oameni, au luat legătura cu șefii SS, care ţineau închişi în lagăre de concentrare foarte mulţi oameni pe care îi considerau “bolnavi”.

E vorba de oameni care purtau ochelari, erau miopi, sau invalizi şi de care naziştii doreau să scape.

Eugeniştii iau între 15.000-20.000 dintre aceşti oameni din lagărele de concentrare şi îi omoară, în numele SS. E un fel de înţelegere contractuală.

După ce SS şi alţii au hotărât să pună în aplicare marele lor proiect – acela de a extermina întreaga populaţie evreiască a Europei, şi mai ales pe cea a Poloniei, unde trăiau cei mai mulţi evrei – atunci eugeniştii au făcut un pas în faţă şi au spus: “Hei, putem face noi asta, am mai făcut-o, avem experienţă, ştim cum să-i omorâm”.

Iar aceşti oameni devin personalul principal al lagărelor de exterminare.

Aceste centre de ucis oameni în masă erau a doua reţea de lagăre de concentrare şi lagăre ale morţii din istoria recentă a Germaniei.

Iar experţii eugenişti – sau în igiena rasială, cum îi spuneau germanii – erau implicaţi nu doar în administrarea lagărelor, ci făceau parte şi din comitetele de planificare ale crimelor la cele mai înalte niveluri.

Steve Jones, profesor, Universitatea College London

Ar trebui să ţinem minte că la conferinţa Wannsee, unde s-a stabilit planul pentru „soluţia finală”, aproape jumătate dintre cei care au participat aveau doctorate, PhD în igiena rasistă sau eugenie.

Asta arată că există într-adevăr o legătură reală între agenda lui Galton şi ororile care au urmat în Germania.

Experţii germani în igiena rasei care s-au întâlnit aici în vila Wansee, la periferia Berlinului, visau la un genocid rasial, exact la fel cum făcuseră înaintaşii lor spirituali – oamenii de ştiinţă ai rasei şi social-darviniştii imperiului britanic.

Dar genocidurile coloniale, inspirate şi justificate de teoriile secolului al 19-lea, au fost şterse cu totul din istoria Europei.

Ororile din lagărul morţii de pe Insula Rechinilor, distrugerea aborigenilor din Tasmania, cele 30 de milioane de victime ale foametei din India… toate acestea au fost date uitării.

Ştergerea acestor fapte din memorie încurajează credinţa că violenţa naziştilor ar fi fost o aberaţie în istoria Europei, că Holocaustul a fost motivat numai de antisemitismul fanatic al naziştilor.

Dar poate fi la fel de bine văzut ca o parte a unui proces istoric, unul care se identifică cu o prelungire logică a rasismului ştiinţific.

Dar această parte a istoriei, la fel ca oasele uitate în deşertul din Namibia, refuză să rămână îngropată pentru totdeauna.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ISTORIA RASISMULUI, III

ISTORIA RASISMULUI

O MOŞTENIRE SĂLBATICĂ

Documentar BBC, Partea a 3-a

 În 15-20 de ani, omul de culoare îl va domina pe cel alb.” — Enoch Powell, Partidul Conservator

În 1865, când sclavagia afro-americanilor se apropia de sfârşit, mulţi au sperat că era începutul unei noi ere a libertăţii şi justiţiei.

Totuşi, la începutul secolului 20, aceste speranțe deveniseră deșarte….

Negrilor nu li s-a permis să voteze, și au fost lăsați în sărăcie.  

Oamenii de culoare erau victime ale violențelor și crimelor.

În toată America, rezistența față de rasism a fost întâmpinată cu o forță mortală.

În același timp, pe măsură ce națiunile europene construiau imperii pe tot globul, africanilor și asiaticilor li se fura pământul, și erau tratați cu sălbăticie.

În vest, cultura populară a readus în prim-plan ideea unei ierarhii rasiale și a supremației albilor, ridiculizându-i pe oamenii de culoare.

Pe parcursul întregului secol, de la plantațiile de bumbac din Mississippi și de la minele de diamant din Africa de Sud, exploatarea şi violenţele rasiale revin în forţă.

Mulţi oameni vor fi ucişi pentru că au opus rezistenţă, pentru că au dus lupte care, în multe ţări, continuă şi azi.

O MOŞTENIRE SĂLBATICĂ

Campania de interzicere a sclaviei în Statele Unite a fost sprijinită din toate colțurile lumii.

Aboliționismul a fost văzut ca un triumf al întregii umanități.

Dar, foarte repede, oamenii de culoare din America vor vedea că rasismul a avut mai multe zile decât sclavia.

Spre sfârșitul războiului civil, Armata Unionistă a Nordului a promis 40 de pogoane fiecărui sclav eliberat, care ar fi luptat împotriva Armatei Confederației Sudului.

Dar în anul următor, acest ordin a fost retras și pământurile au fost date înapoi foștilor stăpâni din Sud, lăsându-le multora doar opțiunea de a lucra pentru foștii lor stăpâni.

Au devenit muncitori agricoli, muncind pământul într-un sistem cotă-parte.

Manning Marable, autor “Freedom”:

“Funcționa așa: o familie de culoare lucra pentru un stăpân de pământ alb pentru un an. În acel an, familia urma să primească mâncare la conserve, diverse bunuri, un plug, animale, semințe și alte îngrășăminte, necesare pentru a o anumită cultură, să spunem bumbac.

Iar câștigul urma să fie împărțit în două: 50-50, minus costul care a intervenit în sezonul anterior cu întreținerea familiei de culoare.

Ce s-a întâmplat de regulă, din moment ce gospodăriile negrilor nu ţineau contabilitatea, oamenii de culoare ajungeau să datoreze mai mulți bani familiei albilor, la sfârșitul anului. Iar datoria se tot rostogolea.

Pe scurt, familiile de culoare nu au scăpat niciodată de datorii.”

După războiul civil, amendamentele 13 și 14 ale Constituției interziceau sclavia, şi le permiteau bărbaţilor adulţi de culoare să voteze. Dar în Sud, aceste drepturi câștigate atât de greu au fost înfrânte.

Anthony Appiah, autor “Colour Consciouss”:

“Au găsit căi de a-i opri pe oamenii de culoare să voteze. Au condiționat votul de un test de cunoaștere a limbii sau alte examene pe care trebuia să le treci pentru a putea vota.

Venea un alb şi îl întrebau: „Ce ţară e asta?” şi albul spunea „Statele Unite”, „Du-te şi votează”.

Dacă venea un negru, îl puneau să citească, şi dacă ştia să citească îl întrebau care e a treia frază din primul amendament privind religia. Le puneau întrebări la care nici albii nu ştiau să răspundă.”

La sfârşitul secolului 19, statele din Sud au legalizat serviciile aşa-zis egale, dar separate, pentru cetăţenii de culoare. Aceste legi le negau americanilor de culoare dreptul egal la servicii comunitare, cum ar fi educaţia şi transportul.

Aceste legi au transformat statele Unite într-o naţiune segregată rasial.

Curând, milioane care trăiau pe tărâmul oamenilor liberi, s-au trezit prinşi în capcana sistemului Jim Crow, numit aşa după un spectacol de vodevil care îşi batjocorea pe oamenii de culoare.

Anthony Appiah, autor “Colour Consciouss”:

“Elementul principal din spatele legilor Jim Crow era de a forţa ideea de inegalitate rasială în viaţa de zi cu zi.

Aşa au apărut legi care stabileau explicit unde oamenii de culoare puteau sta în autobuze, dacă puteau sta în hoteluri, şi în ce hoteluri, dacă puteau puteau mânca în aceleaşi locuri cu albii.

În acelaşi timp, aceste legi se suprapuneau peste cutume ale vieţii de zi cu zi, care nu puteau fi stabilite prin lege, dar care reflectau aceeaşi inegalitate rasială.

De exemplu, un negru nu avea voie să se uite în ochii unui alb.

Dacă trotuarul era aglomerat, negrul trebuia să se dea la o parte.

Sau dacă nu te uitai unde trebuie, dacă, de exemplu, un negru se uita la o femeie albă putea fi linşat.”

Manning Marable, autor “Freedom”:

“Regimul legal de segregare Jim Crow a fost unul de dominaţie a negrilor de către albi.

Iar în inima acestui sistem era violenţa.

Această violenţă a avut mai multe forme, dar cea mai răspândită era linşajul.

Între 1882 până în 1927, 3.500 afro-americani au fost linşaţi în Statele Unite.

Jim Crow a fost un sistem de teroare economică şi politică.

Sclavia a fost un fel de binecuvântare perversă pentru oamenii de culoare, în sensul că erau definiţi ca fiind proprietate.

La începutul deceniului 1850, un negru de 21 de ani care muncea pământul costa 1000 de dolari.

Deci, albii aveau un interes mare în a-şi ţine în viaţă sclavii, chiar dacă îi băteau.”

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“Frica oamenilor albi de cei de culoare a fost atât de puternic asimilată şi aplicată de către biserică, guvern şi mediul de afaceri, că s-a ajuns ca sălile negrilor să fie incendiate, bisericile lor au fost arse.

Dacă un negru se apăra de un agresor alb, nu doar el putea fi omorât, dar şi familia lui putea fi ucisă.

Putea fi torturat ore la rând. În unele cazuri, mai mult decât unul, un om negru era legat de o scândură şi i se dădea foc, de la picioare spre cap.

Astfel încât o mulţime de oameni putea să se delecteze, auzindu-i ţipetele şi văzându-i agonia.”

În casa sa din Savannah, Georgia, James Allen a colecţionat o istorie fotografică a violenţei rasiste din Sud.

În ultimii 20 de ani, a descoperit fotografii îngrozitoare în albumele de familie ale americanilor obişnuiţi.

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“Multe dintre acestea au devenit cărţi poştale care erau reproduse în masă ca suverniruri. 

Unele dintre aceste imagini au fost reproduse în zeci de mii de exemplare şi vândute pentru 10 cenţi sau un dolar bucata.

Unele dintre aceste vederi îţi spun unde să scrii şi ce reducere poţi obţine, dacă ai fi cumpărat 1, 10, sau 100.

Erau vândute în farmacii, în magazine, pe stradă. Am cumpărat o astfel de fotografie de la o femeie. Fotografii le vindeau din uşă-n uşă.

Mama ei a cumpărat o asemenea vedere cu 2 dolari.

O crimă care mi-a atras atenţia în mod special a fost cea căreia i-a căzut victimă un băiat de 17 ani, Jess Washington, din Waco, Texas. În 1916.

Era un băiat care avea probleme psihice.

Nevasta celui pentru care lucra a fost găsită moartă.

Acest băiat a fost arestat, a fost adus la judecată.

Procesul a durat de la 10 la 12 şi când juriul s-a întors în sala de judecată şi l-a găsit vinovat, cineva din sala de judecată – putea fi oricine – a ţipat: „Veniţi-i de hac negroteiului!”

A urmat unul dintre cele mai rele și mai pline de cruzime tratamente aplicate unui om.

Jess a fost aruncat pe scări în spatele tribunalului unde o mulțime îl aștepta.

I-au pus un lanț de gât.

Erau 16.000 de oameni veniți să vadă cum era torturat acest băiat.

Jess a fost legat cu lanțul de o creangă de copac și au aprins focul.

L-au ridicat pe Jess dintre flăcări sus în aer pentru ca mulțimea să-l poată vedea.

Strigau de bucurie, ca la un meci de fotbal.

Strigau de bucurie că-l vedeau torturat.

Când Jess a încercat să se agațe de lanț pentru a nu fi ars, i-au tăiat degetele, unul câte unul.

Și de fiecare dată când încerca să se prindă de lanț, aluneca.

L-au coborât din nou deasupra focului și un bărbat s-a dus la el și l-a castrat.

Un alt om îl lovea cu un băț ca să nu se ferească de flăcări.

Și, din când în când, pentru a nu-l lăsa să moară prea repede, îl mai ridicau deasupra focului pentru ca mulțimea să urle de plăcere.

Au făcut așa până când în cele din urmă a murit.”

Multe dintre aceste crime au fost instigate de cea mai puternică organizație americană, care promova teroarea rasială. În culmea gloriei sale, din Klu Klux Klan făceau parte 5 milioane de oameni. În medie, aveau loc două linșaje pe săptămână.

Klu Klux Klan a fost doar una dintre sursele violenței rasiale.

Zeci de americani au fost uciși în timpul revoltelor roșii din vara lui 1919.

O baie de sânge și mai mare a urmat doi ani mai târziu, în Tusla, Oklahoma.

Mai mult de 300 de oameni au fost uciși și mii lăsați fără case după ce albii invidioși au atacat comunitatea cea mai prosperă a negrilor.

O mare parte a istoriei violențelor rasiale a fost ștearsă din memoria publică.

Arhivele din mai multe state au distrus fotografiile și relatările din ziare despre linșaje.

Iar încercările lui James Allen, de a arăta fotografiile acelor crime în instituțiile academice de elită din Atlanta, au fost în mod constant blocate.

James Allen, co-autor “Without Sanctuary”:

“America albă a păstrat până în această zi controlul asupra violențelor rasiale. Ca învingătoare.

E ca și cum am trăi într-o țară aflată sub ocupație, din punct de vedere intelectual.

Și, atâta vreme cât America albă păstrează puterea și menține mitul superiorității morale, istoria nu va fi cunoscută pe de-a-ntregul de public și nu va face parte din conștiința noastră.”

Violența a fost doar un mod de a menține ierarhia rasială.

Ziarele, teatrul și filmele au impus ca sterotipuri imaginea oamenilor de culoare ca fiind incapabili de inteligență și buni doar pentru divertisment.

Unii oameni de culoare au folosit machiaj pentru a se autocaricaturiza, păstrând impresia de superioritate a publicului lor format din albi.

Manning Marable, autor “Freedom”:

Ce s-a spus pe scurt despre oamenii de culoare era că practic eram în afara civilizației.

Batjocorirea şi tratarea negrilor ca nişte clovni înseamnă să le negi posibilitatea de a fi oameni. A fost un succes de zile mari pentru albi.

Şi pentru prima jumătate a secolului 20 machiajul buze albe și culoarea pielii foarte neagră erau caracteristicile principale ale divertismentului în America albă.”

Michael Eric Dyson, autor “Debating Race”:

“Oriunde te uitai, cei de culoare erau portretizați ca dansatori incompetenți, sălbatici. Pe scenă, afro-americanii erau reduși la interpretarea unor personaje prostuțe, infantile, care aveau nevoie să fie dresate ca nişte niște maimuțe: “Slavă domnului că sălbaticii ăștia au fost salvați din mediul lor natural.”

Umilințele și violențele la care au fost supuși afro-americanii au fost o reflexie a ceea ce s-a întâmplat în Africa.

La sfârșitul secolului 19, când puterile europene căutau să pună mâna pe bogăţiile Africii, drepturile popoarelor băștinașe le stăteau în calea planurilor lor de cucerire.

Thomas Pakeman, autor “The Scramble for Africa”:

“Europenii vedeau în Africa un fel de tabula rasa, un teritoriu neexplorat, un fel de tărâm al nimănui. Cu alte cuvinte, europenii și-au pus în gând să-și creeze propriile state acolo: ”O să-i civilizăm noi și o să facem ordine.”

Mereu foloseau verbul “a civiliza”, orice ar fi făcut de fapt. Îi împușcau şi spuneau că îi civilizează.

Cei mai mulți europeni credeau că acești oameni aveau nevoie în cel mai bun caz de o atitudine paternalistă, că aveau nevoie să aibă cineva grijă de ei, ca și cum ar fi fost niște copilași.”

După conferința din Berlin din 1885, europenii au început să ia Africa în stăpânire.

În mai puțin de 20 de ani, 90 la sută din continentul african avea să se găsească sub dominația colonială europeană.

Unul dintre cei mai mari beneficiari a fost regele Leopold al doilea al Belgiei.

Conștient de averea care putea fi făcută acolo, a convins celelalte puteri europene să-i recunoască suveranitatea asupra unuia dintre cele mai vaste teritorii din Africa: Congo.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Acest om, care a devenit regele Belgiei în 1865 când avea 30 de ani, extrem de șiret, de lacom și de ambițios, și cu un simț absolut strălucit de a-și exploata imaginea.

L-a angajat pe exploratorul Henry Moton Stanley, omul care l-a găsit pe Livingstone,  să meargă în Congo și să preia acest teritoriu vast în numele lui.

Leopold a convins prima dată Statele Unite și apoi, pe rând, toate puterile europene să ratifice preluarea de către el a acestui teritoriu imens, situat în centrul Africii.”

La început Leopold a creat o perdea de fum: pretindea că scopul său ar fi fost să educe un popor sălbatic.

Thomas Pakeman, autor “The Scramble for Africa”:

“Toți au fost prostiți de Leopold pentru că l-au crezut pe cuvânt că-şi risca toți banii în această aventură filantropică nebunească.

Dar nu s-au prins care erau intențiile sale de fapt: să devină enorm de bogat în urma exploatării resurselor. Mâinile și spatele negrilor aveau să găsească și să care bogățiile Africii și să le încarce pe vapoare pentru profitul său personal.”

“- Adu-l aici!”

O violență extremă a fost necesară pentru a impune dominația lui Leopold.

Mâna dreaptă a celor care nu puteau să strângă cotele impuse de cauciuc brut era tăiată. Nici măcar copiii nu au putut scăpa pedeapsei.

În 1896, un ziar din Germania a relatat că 1.308 mâini au fost tăiate într-o singură zi.

Leopold a creat o armată de 9.000 de mercenari care să-i impună legea.

Un locotenent de-al său scria: “Numai biciul îl poate civiliza pe omul negru”.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Mergeau din sat în sat. Armata sechestra femeile din sat și le ținea ostatice pentru a-i forța pe bărbații lor să se ducă în pădure să adune o cotă lunară de cauciuc brut.

Au făcut asta timp de 20 de ani.

Îţi poți imagina cu ușurință un sat unde toate femeile sunt ținute ostatice, bărbații sunt toți plecați în pădure să muncească forțat pentru câteva săptămâni în fiecare lună… Nu mai era nimeni să cultive pământul, să meargă la vânătoare, la pescuit, să facă acele lucruri care țin de asigurarea traiului zilnic.

De la pedepse, foamete, sunt puși să muncească până mor, se îmbolnăvesc – cele mai optimiste estimări spun că între 1880, când Leopold a pus mâna pe Congo, până în 1920, într-un interval de timp populația locală a scăzut de la 20 de milioane la 10 milioane. Enorm de multe vieți pierdute.”

În Belgia, construcţii grandioase au fost finanțate din averea lui Leopold pentru a-i sărbători domnia pe tron.

Leopold și-a construit și un palat care acum se numește Muzeul Africii Centrale, pentru a-și expune prada.

Pentru istoricul Bambi Ceuppens, al cărei tată e congolez, clădirea întruchipează mitul creat pentru a justifica dominația Belgiei în Congo.

Dr Bambi Ceuppens, istoric:

“Sala centrală îți dă o idee despre ce se dorește a fi acest muzeu. Ai un dom prin care lumina cade asupra podelii întunecate. În același timp, domul reprezintă cerurile – adică pe Dumnezeu…

În holul central, sub statuia lui Leopold sunt reprezentări ale congolezilor.

Ce vezi aici e reprezentarea ierarhică a raportului dintre cel care a colonizat şi cel care a fost subjugat.

Ca om, sunt șocată de așa ceva pentru că e foarte clar că – după cum a fost gândit acest muzeu și după ce anume e expus aici – africanii sunt dezumanizaţi. Pentru că erau văzuți și reprezentați ca sălbatici care aveau nevoie de ajutorul celor din afară, adică al europenilor, pentru a-i transforma în ființe complet civilizate.”

De la sfârșitul secolului 19, grădinile zoologice umane, care îi expuneau pe africani în starea lor primitivă, au devenit populare în toată Europa.

Una dintre aceste zoo umane a fost deschisă în locul unde urma să fie construit muzeul lui Leopold.

Dr Bambi Ceuppens:

“Africanii erau expuși ca oamenii să se poată duce să-i vadă, ca şi cum ar fi fost animale sălbatice la zoo.

Iar reacțiile lor erau foarte similare, din moment ce erau peste tot afișe care le interziceau vizitatorilor să arunce alune la africanii-exponate.

Acest muzeu e, în același timp, singurul monument-martor al istoriei coloniale belgiene, care a mai rămas în această țară.

Deci dacă am închide muzeul, există riscul să ștergem din memoria publică orice urmă a colonialismului belgian. Şi dacă s-ar întâmpla asta, cei care spun că nu a fost chiar atât de rău pe cât pare ar avea de câștigat și că Leopold a făcut numai lucruri mărețe.”

În 1908, cu un an înainte ca Leopold să moară, crimele sale au fost făcute publice și a fost forțat să predea controlul asupra Congo guvernului belgian.

Dar cruzimile nu au încetat.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Sistemul de muncă forțată nu a încetat pentru că era atât de profitabil.

Noua administraţie belgiană din Congo a continuat să folosească munca forţată până spre începutul deceniului 1920. Abia atunci coloniştii guvernului Belgian şi-au dat seama că localnicii mureau atât de repede din cauza muncii forţate că au fost nevoiţi să-l modifice, să-l facă mai puţin mortal, dacă nu doreau să rămână fără oameni pe care să-i pună să muncească forţat.”

Deşi au murit 10 milioane de oameni, genocidul din Congo a fost dat uitării peste tot în Europa.

În cartea ”Inima Întunericului”, scriitorul Joseph Conrad, care a fost martor la violenţele din Congo, scrie:

Cucerirea pămîntului, care înseamnă, în general, furtul lui de la cei care au pielea colorată şi nasul mai turtit decât al nostru nu e un lucru prea frumos cînd o priveşti mai de aproape.”

Abia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când presa a documentat exterminarea a 6 milioane de evrei de către nazişti, cuvinte ca „genocid”, „holocaust”, şi chiar “rasism” nu au mai fost cenzurate.

Anthony Appiah, co-autor „Colour Conscious”:

“Oricare ar fi originea cuvântului „rasism” când a fost folosit prima dată, nu e nici o îndoială că sensul lui se referea la tratamentul aplicat evreilor de către nazişti.

Holocaustul a dat cuvântului „rasism” sensul şi înţelegerea a ceea ce e înseamnă şi a determinat folosirea lui, şi a determinat folosirea lui în contextul definirii fără echivoc a ceva foarte rău.”

Chiar şi aşa, tratamentul brutal al non-albilor, non-europenilor a fost tolerat în continuare de naţiunile occidentale.

Când Partidul Naţional a ajuns la putere în Africa de Sud în 1948, au votat legi care instituţionalizau supremaţia albilor.

Cu toate acestea, apartheidul a stârnit foarte puţine critici în Occident.

Deborah Posel, autor „The Making of Apartheid”:

“Ce doreau să facă albii în această ţară a fost să preia supremaţia politică, dar într-un asemenea mod care să le garanteze şi accesul fără oprelişti la forţa de muncă a negrilor.

Trebuie să ţineţi minte că apartheid-ul nu a fost un regim de exterminare rasială. Intenţia sa nu era să scape de oamenii de culoare. Intenţia era ca oamenii de culoare să fie folosiţi pentru ca albii să obţină cât mai mult profit.

Pentru albi, avantajele apartheid-ului ar fi fost o combinaţie între supremaţia politică şi prosperitatea economică.”

Scopul clasificării rasiale a fost să ofere un mecanism pentru segregarea accesului la resurse, segregarea accesului la putere. Odată stabilită, clasificarea rasială avea consecinţe asupra locului unde puteai trăi, stabilea ce aveai voie să munceşti, determina cu cine poţi să faci sex şi cu cine te poţi căsători, determina la ce şcoli putea merge copilul tău, la ce universităţi avea dreptul să meargă, stabilea la ce şi din ce magazine puteai cumpăra, dacă aveai dreptul să bei, unde şi ce băuturi alcoolice puteai bea, dacă aveai dreptul să mergi la cinema.

Cu alte cuvinte, era o categorizare care îţi afecta viaţa în cele mai mici detalii.

Şi a fost asimilat şi acceptat într-un mod foarte intim. Oamenii au ajuns să se vadă pe ei înşişi doar prin prisma acestui sistem.

VOX: “Credeţi că politica rasială a guvernului Africii de Sud e corectă?

Chiar da. Nu putem să ne amestecăm cu naţiunile inferioare. Cel puţin pentru moment, până când nu devin cultivate şi educate şi aşa mai departe.”

Apartheid-ul a dus la formarea unui vast edificiu de legi rasiste, criminalizând relaţiile inter-rasiale şi forţând catalogarea indivizilor în funcţie de rasă.

În urma criticilor internaţionale din ce în ce mai mari, arhitecţii apartheid-ului au început să imite sistemul Jim Crow şi au adoptat retorica segregaţionistă „egali, dar separaţi”.

Adam Hochschild, autor “King Leoplold’s Ghost”: 

“Guvernul sud-african şi-a schimbat doar retorica şi a început să se abţină să mai spună că oamenii de culoare erau inferiori, ci că fiecare poate să aibă grijă de el însuşi, la locul său şi în felul său.

Au construit aceste suburbii, un fel de cartiere de locuinţe unde aproape jumătate din populaţia Africii de Sud a fost îngrămădită pe aceste suprafeţe dezolante, un procent foarte mic din terenul ţării.

Şi când au inaugurat aceste cartiere au organizat ceremonii la care a participat premierul, guvernul, steaguri etc. Numai că era o mascaradă pe care au fost nevoiţi s-o regizeze pentru că lumea se schimbase. Dacă ar fi trăit în secolul 19, nu şi-ar fi bătut capul cu aparenţele.”

În timpul deceniului 1950, mişcarea anti-apartheid a început să prindă viaţă.

În 1960, 300 de oameni au protestat faţă de legile privind permisele de trecere, într-un oraş numit Sharpeville, în provincia Transvaal. Protestul a fost paşnic, oamenii au folosit tactica rezistenţei pasive, pe care au învăţat-o de-a lungul anilor.

Pallo Jordan, Ministrul Artelor şi Cultelor Africa de Sud:

“În Africa de Sud, tradiţia era ca oamenii să înainteze petiţii în mod paşnic, cu umilinţă, cu politeţe către autorităţi, către parlamentari. Şi de fiecare dată, parlamentarii se întorceau cu mâna goală. Atunci oamenii au spus dacă aşa nu merge, atunci să încercăm altceva. Aşa au trecut oamenii la forme de rezistenţă non-violente. Dar guvernul a răspuns cu violenţă la protestele paşnice, culminând cu masacrul din Sharpeville.

Într-un fel atunci a fost un punct de cotitură pentru toată lumea. Oamenii au început să se strângă în faţa secţiilor de poliţie, pentru a protesta. Nu aveau arme. 69 dintre ei au fost împuşcaţi în spate, în timp ce fugeau. Desigur, aşa ceva naşte foarte multă furie. Şi cred că pentru foarte mulţi oameni asta a fost ultima picătură.

Atunci oamenii au spus: bine, dacă aşa răspundeţi, atunci va trebui să găsim alte căi pentru a ne rezolva problemele.”

Nelson Mandela:

“Foarte mulţi oameni simt că a continua să discutăm despre pace şi non-violenţă e lipsit de sens, în condiţiile în care singura modalitate în care poate răspunde guvernul se reduce la atacuri sălbatice.”

După masacrul de la Sharpville, Congresul Naţional African a fost scos în afara legii. Doi ani mai târziu, liderul formaţiunii, Nelson Mandela a fost arestat şi aruncat în închisoare.

La proces, el a anunţat că evenimentele din 1960 au obligat CNA să treacă la lupta armată.

Violenţa, a spus Mandela, era inevitabilă în această ţară.

Arhitecţii apartheidului i-au transformat profeţia într-o realitate.

Barney Pityana, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului 1995-2001:

“Au început să omoare din ce în ce mai mulţi oameni. Cred că o făceau deliberat, intenţionat. Nu omorau din greşeală. Aproape toate familiile din suburbii au avut pe cineva care a fost închis, torturat. Aproape toate aceste familii au avut de suferit.”

În 1976, elevii din şcolile pentru cei de culoare au protestat faţă de o nouă lege care stipula că orele se vor ţine în afrikaans, o limbă pe care cei mai mulţi nu o cunoşteau.

Doar în Soweto, un sfert de milion de oameni au ieşit pe străzi.

Peste 500 de oameni au fost ucişi de poliţie în timpul revoltei din Soweto. Printre ei şi unul dintre liderii mişcării Conştiiţa de Culoare, Steve Biko.

Africa de Sud a fost cuprinsă de un val de violenţe.

Cu toate acestea, în Occident, apartheidul era încă apărat de foarte mulţi.

Dar acest lucru nu e chiar surprinzător.

În statele de Sud din America, multe caracteristici ale apartheidului, interdicţia de a vota, legi împotriva căsătoriilor mixte şi segregarea rasială au rămas în vigoare mult timp după cel de-al doilea război mondial.

La fel ca în Africa de Sud, violenţa rasială era la ordinea zilei.

În 1946, soldaţii afro-americani, întorşi de pe front, erau linşaţi, în medie, unul în fiecare săptămână.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Au fost cazuri când soldaţii de culoare aşteptau trenul în staţie şi erau linşaţi pentru tupeul de a fi purtat uniforma armatei. Unii dintre ei muriseră pe front pentru ca americanul care acasă îi linşa şi pentru dreptul lui de-a-i ucide.

Acesta era paradoxul şi într-adevăr ironia participării oamenilor de culoare în al doilea război mondial. Au luptat pentru democraţie în ţări străine, iar asta i-a determinat în cele din urmă să lupte pentru drepturile lor cu şi mai mare forţă acasă la ei.”

Proteste de la anti-rasişti faimoşi, printre care şi Paul Robenson şi Albert Einstein l-au determinat pe preşedintele Truman, care în trecut făcuse parte din Ku Klux Klan, să numească o comisie pentru combaterea linşajului oamenilor de culoare.

În cele din urmă, guvernul a început să facă paşi împotriva rasismului.

În 1955, în procesul Brown vs Departamentul de Educaţie, sentinţa a stabilit că principiul de segregare rasială a şcolilor- „egali, dar separaţi” – nu respecta Constituţia.

Această sentinţă a pus capăt legal segregării rasiale a şcolilor.

Rasiştii din mişcarea supremaţia albilor s-au opus cu vehemenţă acestei schimbări.

În Little Rock, Arkansas, garda naţională a fost chemată să-i apere pe elevii de culoare care erau ameninţaţi cu violenţa când se duceau la şcoală.

La mijlocul deceniului 1950, cei care se opuneau rasismului aveau de îndurat represalii teribile.

A fost cazul unui copil de 14 ani din Mississippi, Emmet Till.

Simon Wright, vărul lui Emmet Till:

“Numele meu e Simion Wright, sunt fiul lui Moses Wright.

Am fost în Mississippi în 1955.

Emmet Till şi vărul meu Will au venit (din Chicago) în vizită.

Miercuri – asta e ziua nenorocită – am ajuns în Money, un orăşel. Ne-am dus la un magazin să cumpărăm câte ceva.

Am ieşit din magazin şi dna Bryant a venit în spatele nostru şi s-a îndreptat spre maşină. Şi atunci Emmet a fluierat-o. Şi când a fluierat, am îngheţat de spaimă pentru că ştiam că aşa ceva era total interzis.

Nu ştiam cum să ajugem la maşină mai repede să dispărem de-acolo. Am ajuns acasă. Emmet şi cu mine ne-am dus la culcare. Şi pe la 2 dimineaţa am auzit acest zgomot. M-am trezit şi am văzut 2 bărbaţi albi care stăteau lângă pat. L-au luat pe Emmet şi după trei zile am aflat că l-au omorât şi că l-au aruncat în râul Tallahatchie.

Tata mi-a spus că l-au lovit în cap cu un ciocan, fusese împuşcat în spatele urechii… Oribil.”

Mama lui Emmet Till:

Cred că toată lumea din Statele Unite suferă alături de mine. Dacă moartea fiului meu poate face ceva pentru alţi nefericiţi ai lumii, ca el să nu fi murit degeaba ar însemna mai mult decât faptul că a disparut.

Simon Wright, vărul lui Emmet Till:

Mama lui a hotărât că vrea ca toată lumea să vadă ce au făcut acei oameni fiului ei. A lăsat sicriul descoperit ca să i se vadă trupul mutilate. Şi toată lumea să vadă ce sistemul Jim Crow şi oamenii albi din Mississippi le făceau negrilor.

Manning Marable, „Freedom”

“Nu o să uit niciodată. Aveam 5 ani când am văzut acea fotografie.

Am fost total şocat de ferocitatea urii, care a provocat violenţa pe care o puteai vedea pe trupul acelui băiat.

Pentru populaţia de culoare din America ne-a întărit hotărârea să scăpăm de sistemul Jim Crow.”

Moartea lui Emmet Till a fost un catalizator.

La mai puţin de 4 luni după acea crimă, pe 5 decembrie 1955, Rosa Parks a fost arestată când a refuzat să cedeze locul în autobuz unui călător alb, în Montgomery, Alabama.

Când Martin Luther King a făcut apel la boicotarea autobuzelor din Montgomery, 99 la sută din populaţia de culoare a oraşului i s-a alăturat.

Această acţiune a determinat o sentinţă a Curţii Supreme în 1956, care a interzis segregarea rasială pe transportul public.

Aşa s-a născut mişcarea pentru libertăţi civile.

Protestele pentru libertăţi civile au fost întâmpinate cu violenţă.

S-a întâmplat aşa când oamenii de culoare au încercat să mănânce în cantinele segregate rasial.

De-a lungul anilor ’60, protestatarii au fost răniţi, arestaţi şi ucişi.

Vocile cele mai articulate ale mişcării au fost reduse la tăcere în cele din urmă.

Dr King şi Malcom X au fost asasinaţi.

Dr. Martin Luther King:

„Vom putea să muncim împreună, să ne rugăm împreună, să ne luptăm împreună, să mergem la închisoare împreună, să luptăm împreună pentru libertate, dacă ştim că într-o zi vom fi liberi.”

Malcom X:

„Libertatea se câştigă ori prin voturi, ori prin gloanţe…Nu se poate câştiga altfel.”

Deşi legile câştigate de mişcarea libertăţilor civile din 1964 şi 1968 interziceau discriminarea, majoritatea populaţiei de culoare trăia tot în case dărăpănate, mergea la şcoli lipsite de dotări şi trăia toată viaţa în sărăcie.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Martin Luther King Jr. a văzut eşecul. A spus uitaţi, prima parte a mişcării, vorbind relativ, nu a fost atât de grea. Pentru că a fost uşor pentru America: legea drepturilor civile nu a costat atât de mult. Să-i faci pe oameni să accepte că toţi au dreptul să voteze nu a costat mult.

Dar acum când am intrat în a doua parte a mişcării, unde e vorba despre egalitate economică, justiţie socială, asta o să coste ceva.

Nu mai e vorba doar să ne lase să ne apropiem de cantine.

Martin Luther King Jr. a spus la ce bun să poţi să te duci la o cantină, dacă nu-ţi permiţi să cumperi un hamburger.”

Din 1964 până în 1967 au avut loc revolte crunte în oraşele de pe întreg teritoriul Statelor Unite, după ce afro-americanii au văzut că mişcarea libertăţilor civile i-a lăsat mai săraci ca oricând.

Şi în Marea Britanie de după război, chestiunea rasismului a fost împinsă pe agenda politică, după revoltele rasiste din Notting Hill în 1978.

Reportaj BBC din arhivă: „Ceva nou şi urât îşi arată colţii în Marea Britanie: violenţa rasială. O mulţime furioasă de tineri l-a urmărit pe un negru care s-a ascuns într-un magazin. Poliţia a cerut întăriri pentru a pune capăt violenţelor.

VOX:N-aveţi decât să-i scoateţi pe toţi din ţară, şi cu cât îi scoateţi mai repede, cu atât mai mulţumit voi fi.”

“AFRICA SĂ RĂMÂNĂ NEAGRĂ

MAREA BRITANIE SĂ RĂMÂNĂ ALBĂ”

La mijlocul deceniului 1960, imigranţii din Commonwealth şi din colonii veneau în Marea Britanie în medie cam 70.000 de oameni pe an.

Veneau pentru că era nevoie în UK de forţă de muncă ieftină, dar asta nu era bine primită de populaţie.

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

Britanicii ar fi trebuit să admită că niciodată nu şi-au pus problema că nu ar avea dreptul să colonizeze o treime din tot globul. Atunci când oamenii din acea treime de glob au început să vină în Marea Britanie, în inima imperiului, pentru britanici era de neconceput.

“NEGRULE, DU-TE ACASĂ!”

O mare parte a populaţiei de culoare din Marea Britanie a fost bucuroasă când legea relaţiilor rasiale a fost adoptată în 1978, pentru că interziceau discriminarea în căutarea slujbelor şi în găsirea unei locuinţe.

Dar ministrul din umbră al partidului conservator, aflat în opoziţie, Enoch Powell a atacat aceste legi în ruşinosul său discurs despre „râurile de sânge.”

S-a lansat în profeţii înfricoşătoare despre consecinţele imigrării.

Ca urmare a primit peste 40.000 de scrisori de susţinere.

Enoch Powell, ministrul din umbră, conservator:

“Discriminarea şi privarea, sentimentul de nesiguranţă şi resentimentul se regăsesc nu la imigranţi, ci la cei lângă care au venit să trăiască şi încă mai vin.”

Declaraţie făcută de Enoch Powell: „La fel ca Romanii, îmi pare că aş vedea sângele înroşind malurile râului Tibru.”

Odată rostite aceste cuvinte, au produs o schimbare în modul în care oamenii de culoare vedeau apartenenţa lor la Marea Britanie. Se credeau supuşi loiali ai sistemului colonial, doar ca să fie trataţi aşa abuziv.

Proaspătul Front Naţional a preluat mesajul lui Powell. Ajunsese la 20.000 de oameni în 1974.

“Creşterea Frontului Naţional în anii 70 a fost un moment terifiant, mai ales dacă erai tânăr. Dacă erai tânăr şi negru, trebuia să fii mereu în formă, să ştii să te baţi, şi să fugi foarte repede.

Îmi amintesc că în cartierul unde-am crescut eu, când treceai prin teritoriul inamic trebuia s-o faci alergând. Parcă erai într-un film cu gangsteri de la Hollywood. Erai mereu gata s-o rupi la fugă, pentru că dacă te trezeai faţă-n faţă cu capetele rase, trebuia să ai un avans ca să scapi de ei.”

Deja până la carnavalul din 1976 din Notting Hill, mulţi oameni de culoare nu mai aveau nici o speranţă în privinţa poliţiei.

“În 1976, comunităţile ajunseseră toate în război deschis cu poliţia. Pentru că cei din generaţia mea le spuneam părinţilor: “poate voi aţi indurat aşa ceva, dar ne-am născut aici. Şi fiţi siguri că n-avem de gând să suportăm aşa ceva.” Eram influenţaţi de mişcarea libertăţilor civile din America, de lupta împotriva apartheid-ului în Africa de Sud, aşa că ştiam exact care erau drepturile noastre, pentru ce luptam. Nu îngăduiam să fim oprimaţi.

În anii 70, poliţia invada străzile, intrasem într-o fază în care poliţiştii erau trimişi în masă în cartiere pentru a prelua controlul asupra străzilor. Era o bătălie pentru fiecare stradă. Poliţia venea şi spunea “ăsta-i teritoriul nostru, noi suntem şmecheri aici, voi o să faceţi exact ce vă spunem noi să faceţi”. Iar oamenii de culoare răspundeau: “sunteţi rasişti, îi atacaţi pe tineri, iar tinerii au dreptul să se apere de voi. Nu vă mai tolerăm abuzurile.”

Toate astea au ieşit la iveală într-un amestec de marijuana, muzică şi nebunie în timpul carnavalului din Notting Hill din 1976.”

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

“Poliţiştii foloseau agresiunea ca parte a meseriei lor de foarte mulţi ani deja. Un grup format din câţiva tineri de culoare era de regulă văzut de poliţie ca ameninţător, pe când un grup de tineri albi, nu. Oamenii au spus: până aici, ajunge!”

În următorii 5 ani, relaţiile dintre comunităţile negrilor şi poliţie musteau de ură. Până într-o zi, 10 aprilie 1981, când arestarea unui tânăr în baza legii, care permitea poliţiei să percheziţioneze oameni pe stradă, în Brixton, sudul Londrei a declanşat o serie de revolte în toată Marea Britanie.

Hazel Carby, „Cultures in Babylon”:

“Faptul că acesta a fost un şoc pentru mulţi oameni din societatea britanică arată de fapt cât de mulţi erau cei care nu doreau să ştie ce se întâmplă cu comunităţile de culoare. Au închis ochii la intoleranţă, la nedreptăţi, au tolerat brutalitatea poliţiei.”

În 1981, în toată Marea Britanie au avut loc 30 de revolte. Din Londra, Liverpool, Leeds, to Handsworth, Halifax până în High Wycombe.

Raportul oficial asupra revoltelor, întocmit de unul dintre cei mai respectabili judecători britanici, Lordul Scarman, a susţinut că doar sărăcia a provocat revoltele, şi a respins acuzaţia de rasism instituţionalizat în interiorul poliţiei.

Dar în 1993, când liceanul de 18 ani, Stephen Lawrence a fost ucis de o bandă de tineri albi în sudul Londrei, o investigaţie ulterioară a ajuns la o concluzie foarte diferită de cea a Lordului Scarman.

Doreen Lawrence: “Nimeni nu a venit să vorbească cu noi. Nici un poliţist nu a venit să ne spună ce s-a întâmplat cu fiul meu. În acea noapte, poliţia a stat deoparte. Nu i-au acordat nici măcar primul ajutor lui Stephen, nu s-au uitat la el, nu l-au pus într-o poziţie din care să-şi fi putut reveni, a căzut pe pământ şi l-au lăsat să zacă acolo până a venit ambulanţa. Nici nu au încercat să facă ceva să-l ajute.

Din momentul în care Stephen a fost omorât, oamenii veneau la noi acasă şi ne spuneau numele şi adreselor celor pe care îi bănuiau că l-ar fi ucis pe Steve. Am dat acele informaţii poliţiei, dar nimic nu s-a întâmplat.

Şi în zilele care au urmat, poliţia i-a anchetat pe cei din familia noastră. Credeau că din moment ce Stephen era negru, însemna automat că ar fi trebuit să facă parte dintr-o bandă, că era implicat în infracţiuni, că trebuia să fie ceva dubios la el. Şi aşa ceva nu era adevărat. Pentru că e posibil ca unele familii să fie cum spune poliţia, dar cele mai multe familii din comunitatea de culoare nu sunt aşa. Sunt oameni obişnuiţi, ca noi. Şi în loc să-i caute pe cei care l-au ucis, l-au anchetat pe el.”

Paul Gilroy, autor “Ain’t no black in the Union, Jack”:

“Pentru mine, esenţial de reţinut aici e că moartea lui Stephen Lawrence a fost un eşec al sistemului legal. Iar acest eşec a început cu mult înainte ca Stephen să fie ucis. Acest eşec începe în momentul în care cei de culoare cădeau victimele infracţiunilor şi se duceau la poliţie să spună ce păţiseră şi să ceară ajutorul şi protecţia poliţiei, cereau să-i înveţe cum să se apere de pericole, iar poliţia îi trata pe aceşti oameni ca şi cum ar fi fost ei nişte infractori.”

În timp ce poliţia a pierdut două săptămâni, anchetând familia Lawrence, presupuşii lui criminali au scăpat de dovezile care-i puteau incrimina.

După ce Sir William Macpherson a făcut o anchetă asupra acestei crime în 1999, rasismul instituţionalizat a fost identificat ca unul dintre motivele pentru care ucigaşii lui Stephen au scăpat de justiţie.

“Raportul lui Macpherson a fost un document incredibil de important, şi rămâne aşa, la modul că îi pune pe britanicii albi în faţa nevoii de a înţelege cum funcţionează rasismul instituţionalizat.

Şi asta înseamnă că nu ai politici deschise care să afirme că nimeni nu e discriminat, dar şi că rezultatele acţiunilor tale sunt discrimatorii pe faţă. Cum ai ajuns aici? De ce se întâmplă asta? Acţiunile rasiste sunt rezultatul culturii  rasismului dintr-o organizaţie care ajunge să fie mai puternică decât angajamentul formal pentru egalitate. Şi e nevoie ca acest fenomen să dispară, pentru că exact aşa s-a întâmplat în cazul lui Stephen Lawrence şi în cazul altor oameni de culoare din această ţară.”

Se crede că Marea Britanie a devenit o ţară mai puţin rasistă, dar totuşi cei de culoare sunt cei mai mulţi dintre clasele cele mai sărace.

“Într-un fel cred că mergem înapoi şi motivul pentru care afirm asta stă în dimensiunea inegalităţii rasiale a crescut în ultimii 20 de ani, din 1986 în 2006.

Rata mortalităţii pentru cei de culoare a crescut. Abandonul şcolar pentru cei de culoare a crescut în toată ţara. Şomajul a rămas aproape la acelaşi nivel ca acum 30 de ani în ce-i priveşte: e incredibil de mare. Numărul celor trimişi în închisori e încă foarte mare – în Londra, 33 la sută dintre toţi deţinuţii provin din comunităţile africane şi arabe. Încă vedem cum rasismul are un impact devastator şi dicriminatoriu asupra vieţii celor de culoare.”

Deşi acum fostele colonii sunt formal independente, ordinea rasistă a lumii rămâne neschimbată. Distribuţia puterii şi averii pe glob nu s-a schimbat din zilele în care ideile despre ierarhia raselor au legitimate cuceririle coloniale.

Oamenii albi din emisfera nordică rămân relativ bogaţi şi trăiesc mai mult, în timp ce non-albii din Asia şi Africa zac în sărăcie şi boală.

Chiar şi în Africa de Sud, înfrângerea apartheid-ului în 1994 nu a avut ca efect redistribuirea averii, aşa cum s-a sperat. Astăzi prăpastia dintre venitul unui negru obişnuit şi cel al unui alb bogat e mai mare, în termeni reali, decât era în 1990, când supremaţia albilor era la putere.

Pallo Jordan, ministru al artelor, Africa de Sud:

A fost o înţelegere care trebuia făcută. Albii au acceptat democraţia, doar cu condiţia că nu-şi vor pierde proprietăţile pe care le-au obţinut ca rezultat al opresiunii rasiste. Pe scurt, acesta a fost compromisul.”

Adam Hochschild:

„Dacă atunci când Congresul Naţional African a preluat puterea ar fi spus, ok, nu vrem doar o revoluţie politică, ci şi una economică şi vom redistribui averile din această ţară pe căi radicale, aşa cum am promis mereu în anii aceştia celor care munceau în mine, în fabrici, cred că nu li s-ar fi permis să facă parte din sistemul economic internaţional. Şi cred că probabil jumătate dintre albii din Africa de Sud s-ar fi mutat în altă ţară, dacă li s-ar fi luat averile, pământul. Aşa s-a întâmplat în Zimbawe, de exemplu. Şi din punct de vedere economic, aşa ceva ar fi fost o catastrofă.”

În Statele Unite, structurile evidente ale rasismului au fost înlăturate, fără ca mulţi americani de culoare să scape de sărăcie.

Un studiu recent a arătat că în 1968, o familie de culoare obişnuită avea cam 60 la sută din venitul unei familii albe obişnuite. Astăzi are doar 58 la sută. Şomerii de culoare sunt de două ori mai mulţi decât cei albi – o diferenţă mai mare decât în 1972. Bebeluşii de culoare sunt de 2,5 ori mai expuşi riscului de a muri în primul an de viaţă decât cei albi, mai rău decât în 1970.

Credinţa că am trăi într-o societate post-rasistă ne face să nu mai vedem impactul pe care culoarea pielii încă îl are asupra vieţilor noastre.

Manning Marable, autor “Freedom”:

CV-uri ale unui alb şi negru, calificaţi identic – candidatul de culoare e uşor recunoscut după nume – sunt tratate diferit de angajatori. Aceasta nu e o teorie, ci e un experiment care a fost făcut cu foarte mulţi subiecţi. Şi e adevărat. E adevărat că dacă eşti negru, ai un dezavantaj pe piaţa muncii, (la fel dacă eşti femeie). Iar aceset fapte sunt o realitate, în ciuda faptului că oficialii care administrează acest sistem nu cred că sunt rasişti şi nu admit că ceea ce fac e de fapt o discriminare rasială.

Ce justifică rasismul împotriva celor de culoare în secolul 21 sunt trei procese instituţionale: şomaj de masă, încarcerarea în masă şi deposedarea de drepturi în masă.

Şomajul în masă afectează în special tinerii de culoare şi latino-americani, între 18 ani şi 35 de ani.

În 1980, în închisorile din Statele Unite erau aproximativ o jumătate de milion de deţinuţi. Astăzi sunt 2,3 milioane de deţinuţi, aproximativ jumătate dintre ei sunt de culoare. Acest process de încarcerare în masă, în multe state, determină al treilea element al rasismului: deposedarea de drepturi în masă. În statul Florida, în 2000 când George W. Bush “a câştigat” prezidenţialele cu mai puţin de 600 de voturi, în acel stat 880.000 cetăţeni ai Floridei – care trăiesc acolo, plătesc taxe – nu mai pot vota pentru restul vieţii lor.

Deposedarea de drepturi nu e singura trăsătură a sistemului Jim Crow are a reapărut. La mijlocul anilor ’90, The Bell Curve a devenit un succes de casă.

Această carte susţinea că slaba performanţă a negrilor în testele de inteligenţă era o dovadă a inferiorităţii lor intelecturale, intrinseci, faţă de albi.

Această teorie a fost folosită ca pretext pentru a tăia ajutoarele sociale pentru cei de culoare. Iar criticile ulterioare au fost vag mediatizate. Acest studiu a fost finanţat de Fondul Pioneer – lăsată moştenire de un simpatizant nazist. Autorii studiului au recunoscut că s-au consultat cu un profesor care scrie aşa ceva:

Ce cerem noi aici nu e un genocid al culturilor incompetente, ci eliminarea treptată a acestor oameni.”

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Sugera că poţi să investeşti cât vrei şi că poţi să le oferi oricâtă educaţie vrei, totul va fi degeaba. Un porc e un porc şi nu poţi să pui un porc într-un coteţ de găini, pentru că porcii sunt porci şi găinile sunt găini, şi vulturii sunt vulturi. Ce încerca să sugereze e că toate programele sociale pentru a-i ajuta pe cei de culoare sunt în zadar, pentru că aceşti oameni sunt natural inferiori.

Astăzi, ştiinţa erodează fundamentele biologice ale ideii de rasă. Genomul uman a descoperit că diferenţa medie genetică dintre un african şi un alt african e la fel, sau chiar mai mare decât cea dintre un negru şi un alb.

Singurele gene care disting rasele sunt cele care determină culoarea pielii. Şi totuşi, pentru unii oameni, acele gene – în jur de 5 dintr-un total de 25.000 de gene – continuă să influenţeze viaţa unor oameni şi să le determine soarta.

Mitologia din jurul rasei încă există. Pentru nici un alt motiv decât acela de a justifica încercarea unui grup de a-l domina pe altul. Şi ficţiunea folositoare a “rasei” continuă să le permită unor oameni să ţeasă intrigi pentru a distruge ce e mai bun în comunităţile noastre.

Michael Eric Dyson, autor „Debating Race”:

“Poţi să-i zici unui tip care încearcă să prindă un taxi în New York City: “Scuze taximetristule, ştiu că tu crezi că sunt negru şi că rasa există, sunt o ficţiune, sunt un produs al imaginaţiei tale, sunt un construct social. Nu există nimic în biologie pentru a explica pigmenţii diferiţi ai pielii noastre. Sunt doar o altă fiinţă umană care are alt pigment.” O să-ţi răspundă: “Frate, nu te iau, că vrei să ajungi în Harlem.” Asta face rasa.”

În ciuda luptei atât de îndelungate împotriva rasismului, acesta continuă să polueze modul în care gândim. Rezistenţa sa face ca unor oameni să li se nege şansele, dreptatea şi drepturile umane. Instituţii cheie sunt dominate de o singură rasă, iar privilegiile rasiste continuă.

De 500 de ani, rasismul a legitimat asassinate, crime în masă, şi genociduri. Doctrina supremaţiei albilor a demonizat, brutalizat, şi dezumanizat oamenii non-albi de pe tot globul. Rasismul a fost forţa care a determinat exproprierea a întregi continente, distrugerea altor culturi şi exterminarea altor popoare.

Moştenirea sclaviei şi imperiului a creat diviziuni mortale între vest şi restul lumii.În termini ştiinţifici, diferenţele rasiale nu au nici o semnificaţie materială. Cu toate acestea, rasismul e cel care determină soarta indivizilor şi a naţiunilor peste tot în lume.  

Posted in RASISM, SCLAVIE | Leave a comment

INCHIZIŢIA – BARBARA G. WALKER

INCHIZIŢIA

„The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets”– BARBARA G. WALKER

“Până la apariţia nazismului în Germania modernă, Europa nu a cunoscut un sistem de terorism organizat care să rivalizeze cu domnia de 500 de ani a Inchiziţiei. Istoricul Henry Charles Lea, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni experţi ai perioadei Evului Mediu, a numit Inchiziţia astfel: “o permanentă batjocură la ideea de justiţie, poate sistemul cel mai arbitrar şi mai plin de cruzime creat vreodată de mintea umană…. Zel fanatic, cruzime arbitrară, şi o lăcomie nesecată s-au întrecut în construirea unui sistem de o atrocitate de nedescris. A fost un sistem care ar fi putut foarte bine să fi fost inventat de demoni.” [1. Lea, 60, 97, 257.] 

Inchiziţia a fost inventată în primul rând pentru a forţa oamenii obişnuiţi să accepte o biserică pe care aceştia nu o doreau în viaţa lor. Potrivit unui aforism contemporan, biserica nu a avut 10 porunci, ci doar una singură: „Adu banii la mine.” [2. Tuchman, 327]

Sf.Bernard s-a plâns de lăcomia bisericii: „Ce preot ştiţi care să nu caute să golească buzunarele enoriaşilor săi în loc să se ocupe să le îmblânzească viciile?” [3. Lea unabridged, 21]

Scriitorii bulgari spun că preoţii Romei erau atât de obişnuiţi cu beţiile şi cu tâlhăriile, că „nu aveau nici un scrupul”. Preotul local Cosmas nu a negat aceste lucruri, dar a insistat că creştinii trebuie să-i venereze chiar şi pe preoţii haini. [4. Spinlca, 61]

Aceasta era doctrina acceptată. Pilichdorf a ordonat aşa: „Cel mai rău om, fie el şi un preot, e mai valoros decât cel mai sfânt dintre mireni.” [5. Coulton, 177]

inquisition1

Preoţii erau o clasă privilegiată, dar privilegiile lor erau din ce în ce mai detestate. În secolul al 12-lea, mănăstirile de călugări deveniseră cârciumi şi case de noroc, mănăstirile de maici deveniseră bordeluri private pentru preoţime; preoţii se foloseau de cămăruţa unde aveau loc spovedaniile pentru a le seduce pe femeile credincioase. Agenţii care colectau dările pentru episcopii erau descrişi în poveştile localnicilor care fiind cei mai groaznici păcătoşi. [6. Lea unabridged, 10, 16.]

Pofta de bani a bisericilor era constantă şi neruşinată.” [7. Coulton, 42]

Chiar şi Papa observase că „cei care primiseră graţia divină…. participau la jafuri şi tâlhării, şi chiar omorau oameni.” [8. Tuchman, 224]

Pierre de Bruys a fost ars pe rug în 1126 pentru că a declarat public că „Dumnezeu poate fi găsit mai degrabă în piaţă decât în Biserică; ritualurile cu care atât de mulţi oameni înlocuiau religia erau total lipsite de sens; nimeni nu trebuia să se roage Crucii…Preoţii mint atunci când pretind că au făcut trupul lui Iisus pe care îl dau oamenilor să-l mănânce pentru a se considera salvaţi.” [9. Coulton, 61; H. Smith, 254; Guignebert, 291]

Potrivit lui Tyndale, oamenii obişnuiţi spuneau public că orice nu mergea cum trebuie fusese „binecuvântat de episcop”. Dacă uitau mâncarea pe foc, spuneau că a călcat-o în picioare episcopul pentru că „episcopii ardeau pe oricine nu le făcea pe plac.” [10. Hazlitt, 53]

Aşa-zişii reformatori din interiorul bisericii erau de obicei reduşi la tăcere.

Părintele Raymond Jean a fost executat pentru că ţinut predici împotriva abuzurilor bisericii. El a spus, plin de amărăciune: „Duşmanii credinţei sunt printre noi. Biserica e simbolul Marii Curve a Apocalipsei, care îi persecută pe săraci şi pe cei care-l slujesc pe Cristos.” [11. Lea unabridged, 599]

Nicholas de Clamanges, rectorul Universităţii din Paris, a declarat într-o scrisoare deschisă că Papii sunt violatorii, şi nu păstorii, enoriaşilor: „Popimea a devenit o mizerie, popii sunt bătrâni profanatori. Cine credeţi că poate să suporte atâtea abuzuri, numiri ale unor mercenari ca preoţi ai voştri, atâtea beneficii pe care le vindeţi, promovarea unor oameni lipsiţi de onestitate şi de virtute în cele mai înalte poziţii? [12. Tuchman, 522]

Papei Alexander al VI-lea, unul dintre cei la care se refereau aceste acuzaţii, i se atribuie următoarea remarcă plină de cinism: „Nu e voia lui Dumnezeu ca un păcătos să moară – ci ca el să trăiască şi să plătească.” [13. Chamberlin, B.P., 167, 170]

inq1

Un grup franciscan separatist, Fraticelli, s-a rupt de acest ordin spunând că Papa şi succesorii săi erau murdari de păcatul traficului cu bunuri bisericeşti. Astfel, Biserica ar fi fost excomunicată de Dumnezeu, pentru că a ignorat legământul de sărăcie al lui Iisus. Ei l-au numit pe Papă Antihristul. [14. Coulton, 230]

Aceşti eretici au fost curând exterminaţi.

Unul dintre locurile lor de întâlnire, satul Magnalata, a fost făcut una cu pământul literalmente la ordinul Papei Martin al V-lea şi toţi locuitorii acelui sat au fost omorâţi. [15. Lea unabridged, 653]

În 1325 Papa Ioan a emis o bulă papală, numită „Cum inter nonnullos”, care declara în mod „infailibil” că era erezie ca cineva să spună că Iisus şi apostolii săi nu ar fi deţinut proprietăţi.

Inchizitorii au primit ordin să-i persecute pe toţi cei care credeau că Iisus a fost un om sărac. „Franciscanii Spirituali” care credeau aşa ceva au primit imediat o lecţie când Papa a ordonat ca 114 dintre ei să fie arşi de vii. [16. Guignebert, 287]

Waldesienii erau o sectă eretică, fondată de către Peter Waldo, în sudul Franţei în secolul al 12-lea. Waldo predica o viaţă simplă, dusă în sărăcie şi abstinenţă pentru a imita exemplul lui Iisus.

Păcatul Waldesienilor a fost acela de a fi avut „opinia greşită”. Ei spuneau că mirenii – bărbaţi şi femei – aveau dreptul să predice; că slujbele, închinatul şi rugăciunile pentru morţi erau lipsite de sens; că purgatoriul nu exista, şi că oamenii se puteau ruga lui Dumnezeu şi fără să calce vreodată în vreo biserică; că un preot rău trebuia să nu mai aibă dreptul să administreze sacramentele – „o propunere care nici mai mult nici mai puţin neagă graţia sacramentelor, şi astfel distruge privilegiile fundamentale ale Bisericii.” Waldesienii spuneau că preoţii care cerea bani în schimbul administrării sacramentelor erau de speţă mai joasă decât Iuda, „pentru că vând pe un argint trupul pentru care au fost plătiţi 30 de arginţi.” [17. Guignebert, 298, 326]

În paralel cu scârba oamenilor faţă de lăcomia bisericii, începuse să se răspândească printre mase o suspiciune din ce în ce mai mare iscată de curentele de gândire ale gnosticilor din est care spuneau că miturile gărdinii paradisului, mitul alungării din rai, al păcatului originar, raiul şi iadul, fecioara Maria, povestea mântuirii de păcate etc erau pur şi simplu nişte minciuni.

Pentru că oamenii refuzau să creadă că euharistul – pâinea şi vinul – erau literalmente carnea şi sângele lui Iisus, instituţia Papilor a pierdut de sub influenţa sa toată Boemia, care şi-a format propria biserică Moraviană, după ce-a trecut prin multe războaie şi cruciade.

Doctrinele bisericii romane erau puse la îndoilală aproape peste tot. Preoţilor li s-a interzis “să intre în dispute privind credinţa cu asemenea eretici ascuţiţi la minte” în public, decât dacă nu doreau să se facă singuri de râs. [18. Coulton, 81] Aşa cum a spus Becker: „Aceasta e o nebunie curată: eşecul unor minciuni prost ticluite în faţa realităţii.” [19. Becker, D.D., 178]

În ciuda eforturilor bisericii de a ţine populaţia în ignoranţă, chiar şi printre ţărani erau indivizi destul de isteţi care să se prindă de minciunile sfruntate ale teologilor. Chiar şi pasiunea bruscă pentru catedrale în secolul al 12-lea se pare că a fost un efort disperat de a atrage atenţia oamenilor cu temple spendide ale „Fecioarei” care le-au înlocuit pe cele ale Mamei distruse anterior. În cele din urmă nici măcar Notre Dames nu a avut efectul scontat. Biserica s-a întors la slăbiciunea ei de a-şi menţine dominaţia prin teroare. [20. Campbell, CM., 395]

Guignebert spune: „Creştinismul a căzut în patima vărsării de sânge, a războaielor, a exclusivismului, a intoleranţei violente în special cu privire la evrei; debordând în dogme de netăgăduit care erau o insultă la adresa raţiunii; marcat de un complex de ritualuri elaborate, ţinute pentru a-i scoate în evidenţă armata formidabilă de călugări şi afişate de escadroane de teologi care bălmăjeau tot felul de jocuri de cuvinte”. [21 Guignebert,184]

Violenţa Inchiziţiei a fost arma supremă a Creştinismului.

Violenţa putea fi invocată de Inchiziţie în acest sistem prin simplul fapt că cineva trăia într-un anumit fel, la fel cum doctrina păcatului originar era invocată prin simplul fapt că cineva era născut. Nu numai dorinţele sexuale, care erau considerate mereu ca fiind corupătoare, dar şi aproape orice dorinţă naturală a unui om putea fi văzută ca o dovadă de perversitate anti-creştină. [22. Campbell, M.T.L.B., 162]

images

Apărătorii moderni ai Inchiziţiei spun că această instituţie a servit anumitor scopuri, cum ar fi ajutarea tribunalelor seculare de a-i condamna pe criminali. [23. Encyc. Brit., „Inquisition.”]

Cu numai câteva decenii în urmă, chiar şi manualele catolice pretindeau cu neruşinare că Inchiziţia a fost doar un tribunal civil şi nimic mai mult. [24. White 1, 319]

De fapt, Inchiziţia nu era deloc interesată în infracţiuni seculare, cu excepţia celor care puteau să-i ofere un motiv de a invoca acuzaţiile de vrăjitorie sau de erezie.

Inchiziţia a fost creată pentru a câştiga războiul dintre Biserică şi un public dezamăgit.

Coulton spune: „Aşa-zisa Eră a Credinţei a fost doar o Eră a Consimţirii Silite”; dar chiar şi această consimţire era străvezie. [25. Coulton, 58]

Puterea Inchiziţiei a fost stabilită şi răspândită printr-o serie de bule papale. Ad extirpanda a Papei Inocent al IV-lea, emisă pe 15 mai 1252, a fost „o măsură îngrozitoare împotriva ereticilor din Italia, pentru că a autorizat confiscarea bunurilor lor, aruncarea lor în închisoare, torturarea lor, şi, dacă erau condamnaţi, moartea lor – totul pe baza unor dovezi cât se poate de mărunte.” [26. J.B. Russell, 155]

Inchiziţia a fost cel mai elaborat sistem de tâhărie  şi şantaj conceput vreodată până atunci, pus la cale în primul rând pentru a face profit. [27. Lea, 224]

După ce o persoană era arestată, proprietăţile sale erau confiscate pe loc. Nimic nu pare să fi fost dat înapoi cuiva vreodată. Papii au susţinut public că regula confiscării proprietăţilor era cea mai importantă armă împotriva ereziei. [28. Robbins, 229]

vatican29_28

Confiscarea era raţiunea de a exista a Inchiziţiei; când inchizitorii nu puteau confisca proprietăţi, „afacerea apărării credinţei lâncezea lamentabil”. Prospera Italie i-a făcut pe inchizitori extrem de bogaţi în secolul al 14-lea. În decurs de doi ani, inchizitorul din Florenţa a strâns „mai mult de 7.000 de florinţi, o avere enormă pentru acele timpuri.” [29. Lea, 173-75, 225]

Aşa cum, extrem de mulţumit de sine, inchizitorul Heinrich von Schultheis: „Când torturez, şi prin cele mai crunte metode pe care legea mi le pune la dispoziţie te fac să mărturiseşti, atunci fac o lucrare plăcută vederii lui Dumnezeu, şi aşa mă răsplăteşte acesta.” [30. Robbins,451]

Confiscarea avea loc înaintea condamnării, pentru că era de la sine înţeles că nimeni nu putea scăpa de Inchiziţie fără să fie condamnat. „Inchizitorii se considerau la adăpost să acţioneze folosind prezumţia vinovăţiei”. Uneori confiscarea avea loc chiar înaintea confesiunii.

În 1300 un nobil pe numele lui Jean Claudier a fost arestat şi a fost pentru prima dată interogat de Inchiziţie pe 20 Ianuarie. A refuzat să mărturisească mult timp dar în cele din urmă a cedat torturii şi a făcut o confesiune pe 5 Februarie. A fost condamnat pe 7 martie. Deja însă, proprietăţile sale au fost vândute de pe 29 ianuarie, înainte ca el să fi făcut mărturisirea.

La fel, Guillem Garric a fost arestat la Carcassonne în 1284 dar nu a fost condamnat până în 1319. Inchizitorii se certau déjà între ei cine să pună mâna pe castelul lui încă din 1301. [31. Lea, 213-14]

Persoanele acuzate erau obligate să achite costul propriei încarcerări, chiar şi pe cel al torturii. Această cutumă europeană a fost impusă în Scoţia unde, de exemplu, victima torturii trebuia să plătească între 6 şilingi şi 8 pence pentru că obrajii îi fuseseră arşi cu un fier înroşit. În Anglia, femeile acuzate de vrăjitorie şi care fuseseră achitate erau uneori ţinute în închisoare până când puteau plăti costurile încarcerării lor nelegiuite. [32. Robbins, 116,456]

Prizonierii Inchiziţiei erau obligaţi să-şi plătească singuri hrana în închisoare. Dacă nu aveau bani, erau lăsaţi să moară de foame. Papa Gregory al XI-lea a observat că prea mulţi mureau de foame înainte de a fi arşi pe rug, dar nu i-a trecut prin cap să-i hrănească din fondurile bisericii. În loc să facă aşa, a preferat să ofere tot felul de favoruri celor care ar fi donat mâncare pentru „eretici şi pentru cei acuzaţi de erezie, care din cauza sărăciei lor nu puteau să reziste în închisoare decât dacă, prin lor dărnicia pioasă, cei credincioşi nu i-ar fi ajutat fiindu-le milă de ei.”

Astfel, biserica şi-a încălcat propriile reguli, care spuneau că oricine ar fi ajutat un eretic urma să fie şi el acuzat de erezie. Spune Lea:

Este ceva atât de grotesc şi de sinistru în a târî cu miile oameni muncitori, oneşti din propriile case, de a-i închide în celule să putrezească şi să moară de foame şi apoi să scapi de costurile hrănirii lor punându-i pe credincioşi să-şi facă milă de ei încât decretul Papei Gregory, emis pe 15 august 1376, e poate cel mai neruşinat monument al unei epoci lipsită de ruşine.” [33. Coulton, 151]

Când un eretic avea datorii neplătite, judecătorii îi anulau pur şi simplu datoriile pe motivul că un eretic nu putea face tranzacţii legale. Astfel, şi creditorii erau „înşelaţi cu neobrăzare”. Întreaga reţea financiară a societăţii europene a fost subminată de stăpânii ei religioşi. „Pe lângă nenorocirea pricinuită miilor de femei şi copiii nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, prin confiscărea a tot ceea ce aveau… toate clauzele de bunăcredinţă ale tranzacţiilor erau anulate. Nici un creditor sau cumpărător nu mai putea fi sigur de credinţa celui cu care făcea o tranzacţie… Practica acţiunilor împotriva memoriei morţilor la un interval nelimitat de timp după dispariţia lor a făcut imposibil ca cineva să se mai simtă sigur de proprietatea sa, chiar dacă aceasta aparţinuse familiei sale de generaţii sau dacă fusese cumpărată în timpul vieţii sale.” [34. Lea, 215, 218, 225]

Proprietăţile puteau fi confiscate şi de la cei morţi. Mormintele lor erau deschise şi oasele scoase afară şi arse – erau pedepsiţi astfel post-mortem pentru erezie. Apoi, proprietăţile lor erau luate cu forţa de la moştenitorii lor legali. [35. Coulton, 132, 148]

Dacă o persoană afla că urmează să fie arestată şi încerca să îşi vândă proprietăţile, sau să se sinucidă înainte de a fi torturată, proprietatea sa era oricum confiscată de inchizitori, pentru că un eretic nu avea dreptul să facă tranzacţii legale, iar un sinucigaş nu putea încredinţa proprietatea lui nimănui. Tot ce avea era confiscat de Biserică. Dacă acuzatul fugea din ţară, era judecat şi condamnat în lipsă. Familia sa rămânea săracă lipită, şi nimeni nu avea curajul să îi ajute rudele de frică să nu atragă suspiciunea inchizitorilor.

Inchiziţia a stabilit o lege a proprietăţii cu privire la sinucigaşi, iar aceasta a rămas în vigoare în cele mai multe ţări europene şi în insulele britanice până în 1870. [36. H. Smith, 418]

Inchizitorii puteau da, de asemenea, amenzi foarte mari. Uneori amenzile erau lipsite de sens, din moment ce tot ce avea un eretic era confiscat de biserică; dar inchizitorii au inventat o clasă de eretici fără vină numiţi “inculpaţi”, “ale căror erezii puteau fi doar vorbe aruncate în vânt.”Aceştia erau doar amendaţi pentru neglijenţa lor.[37. Lea, 169]

Sistemul amenzilor ajungea adesea să funcţioneze ca un sitem de taxe de protecţie, inchizitorii puteau “schimba pedeapsa corporală cu pedeapsa asupra buzunarului”, aşa cum s-a exprimat Scot, şi erau foarte mulţi cei care alegeau să plătească taxe de protecţie anuale pentru a scăpa de persecuţie. [38. Scot, 27]

inquisition

O persoană care se opunea sau încerca să le stea inchizitorilor în cale era excomunicată pe loc, şi după un an era “dată, fără nici o altă procedură, instituţiilor seculare pentru a fi arsă pe rug, fără vreun process şi fără să fie iertată.”

Nimeni nu era achitat.

Dacă o confesiune nu putea fi obţinută – caz extrem de rar din cauza torturilor-, atunci sentinţa se considera „nedovedită”. Chiar şi aşa, prizonierul putea fi ţinut oricât în închisoare, în caz că noi dovezi ar fi apărut, sau noi metode de tortură s-ar fi dovedit eficiente. [39. Lea, 45, 149]

Dacă o victimă rezista tuturor torturilor şi supravieţuia, ceea ce nu s-a pomenit vreodată, tot nu era eliberată. Putea fi condamnată la închisoare pe viaţă pentru „încăpăţânare”.

Procesul unei femei acuzată de vrăjitorie sau al cuiva acuzat de erezie era o bătaie de joc. Acuzatul nu avea dreptul la avocat să se apere; Papa Bonifaciu a decretat că procesele trebuie să fie „simple, fără gălăgie şi fără vreo formă de apărare.” [40. H. Smith, 284]

Dovezile erau acceptate chiar şi de la martori care nu aveau voie să depună mărturie legal în alte procese, cum ar fi criminali condamnaţi, alţi eretici, chiar şi minori, unii chiar de 2 ani.

Inchizitorul Bodin „evalua depoziţiile copiilor pentru că la vârsta lor fragedă ei ar fi putut fi uşor convinşi sau forţaţi să mărturisească.” [41. Robbins, 229, 554]

Un martor care îşi retrăgea depoziţia era acuzat de sperjur, dar depoziţia sa rămânea probă la dosar. [42. H. Smith, 284]

Acestea erau procedurile Inchiziţiei în cazul proceselor.

1. Procesul era secret.

2. Zvonurile şi bârfele erau acceptate ca dovezi ale vinovăţiei.

3. Acuzatul nu era informat ce anume îl incrimina şi nu avea dreptul legal la un avocat al apărării.

4. Martorii erau secreţi.

5. Sperjurul, excomunicările, sau copiii puteau depune mărturie împotriva vrăjitoarelor.

6. Nici o dovadă favorabilă sau un martor care să vorbească în favoarea acuzatului nu era acceptat la proces. În orice caz, oricine ar fi vorbit în apărarea celui acuzat de erezie ar fi fost arestat imediat ca şi complice.

7. Tortura era folosită întotdeauna, fără limite sau durată sau o limită a intensităţii ei. Chiar dacă acuzatul mărturisea înainte de a fi torturat, tot era supus torturii pentru „a valida” confesiunea sa. Dacă acuzatul murea în timpul torturii, inchizitorii notau că diavolul i-a rupt gâtul în închisoare.

8. Acuzatul era forţat să confirme sub tortură toate numele „complicilor” care îi erau sugerate de judecători.

9. Nici o persoană acuzată nu a fost vreodată declarată nevinovată. [43. Robbins, 13-14]

Oficial, regula era că un acuzat nu putea fi torturat decât o singură dată. Dar, printr-o interpretare semantică, tortura putea fi „continuată” de oricâte ori dorea inchizitorul, uneori chiar şi pe parcursul mai multor ani, pentru că pauzele dintre torturi erau considerate „suspendări” şi nu ale încetării torturii. Există documente care arată că unele victime au fost torturate mai mult de 50 de ori. [44. H. Smith, 287; Robbins, 304]

Manualul inchizitorilor, Malleus Maleficarum, spunea că o femeie acuzată de vrăjitorie trebuie torturată „des şi frecvent. Dacă după ce a fost torturată cum se cuvine, femeia refuza să mărturisească adevărul, atunci inchizitorul trebuie să îi arate alte instrumente de tortură şi să-i spună că va fi torturată şi cu acelea dacă nu va mărturisi. Dacă nici teroarea indusă nu ar fi făcut-o să mărturisească, atunci tortura trebuia continuată.”

Dacă tot nu mărturisea, „nu trebuia să fie lăsată să plece, ci trebuia lăsată să zacă în mizeria închisorilor încă un an, timp în care trebuia să fie torturată şi interogată foarte des, cu precădere în zilele sfinte.” [45. Kramer & Sprenger, 226, 249]

AgathaTorturePiombo-e

O altă regulă oficială spunea că biserica nu trebuie să verse sânge. Prin urmare, victimele erau predate tribunalelor seculare (civile) pentru a fi executate. Această procedură se numea „relaxarea” sau „abandonarea victimelor. Era însoţită de un apel la iertare: „Te predăm din mâinile tribunalului nostru bisericesc în mâinile celui secular. Dar în mod sincer ne rugăm ca tribunalul secular să aibă milă în aplicarea sentinţei, şi că nu va fi vărsare se sânge sau pericol de moarte.” [46. Coulton, 168-69]

Acest apel era formalitatea cea mai lipsită de greutate, pentru că scopul ei era să absolve biserica de responsabilitatea vărsării de sânge. De fapt, „predarea către braţul secular” era în mod irevocabil o condamnare la moarte, pe care tribunalele seculare erau obligate să o pună în aplicare. Să aibă „milă” în aplicarea sentinţei însemna că biserica îşi dă permisiunea ca victima care urma să fie arsă pe rug să fie sugrumată înainte, dar acest lucru nu se întâmpla mai niciodată. [47. H. Smith, 290]

Istoria a fost pusă în ordine de istoricii bisericii care au pretins chiar că biserica „nu a participat la pedepsirea corporală a ereticilor.” Eufemismele bisericeşti au forţat autorităţile civile să ia asupra lor vina care era de fapt a bisericii. Magistraţilor li se ordona să ducă la îndeplinire condamnarea la moarte, sub ameninţarea că, dacă nu se vor supune, vor fi excomunicaţi şi arestaţi.

Logica lipsită de orice remuşcare a Stântului Thomas Aquinas a făcut de la sine evident faptul că puterea seculară nu putea să evite executarea unui eretic…. Singura pedeapsă recunoscută de biserică ca fiind suficientă pentru erezie era arderea pe rug. Dacă un conducător era excomunicat şi nu mai putea fi obligat legal să ducă la îndeplinire sarcinile sale, tot nu scăpa de obligaţia supremă, în calea căreia nu putea sta nimic… Fapt e că biserica nu doar că a definit vina şi a forţat aplicarea pedepsei, dar a şi creat crima ca atare.” [48. Lea, 231, 233, 237]

Ficţiunea nevinovăţiei bisericii a fost expusă printr-o bulă a Papei Leo al X-lea emisă în 1521. Senatul Veneţiei a refuzat să pună în aplicare foarte multe execuţii comandate de Inchiziţie. Atunci Papa i-a scris nunţiului papal: „Declarăm acum şi îţi ordonăm să ceri Senatului Veneţiei, Ducelui şi celorlalţi nobili să nu mai intervină în aceste procese, ci, să fie prompţi, fără să schimbe sau să verifice sentinţele pronunţate de judecătorii bisericeşti, şi să le execute numaidecât. Dacă nu vor să procedeze aşa sau dacă refuză Inchiziţia, atunci le vei aplica sancţiunile Bisericii şi alte metode legale necesare. La acest ordin, nimeni nu poate face apel.” [49. Robbins, 305]

Un decret publicat în 1599 spunea că judecătorii erau obligaţi sub pedeapsa unui păcat de moarte să execute vrăjitoarele; oricine s-ar fi opus pedepsirii acestora la moarte devenea imediat complicele lor. [50. Pepper & Wilcock, 150]

Inchizitorii îşi păzeau cu mare atenţie hârtiile de oricine nu făcea parte din Inchiziţie. [51. Coulton, 119]

Odată, magistraţii din Brescia s-au opus arderii pe rug a mai multor vrăjitoare fără să fi examinat înainte dosarele din procesele bisericeşti în urma cărora au fost condamnate. Dar inchizitorii au ascuns dosarele pentru a nu pune judecătorii mâna pe ele, iar Papa a declarat că reţinerea magistraţilor în a aplica pedeapsa e o insultă la adresa credinţei. „A ordonat ca toţi magistraţii să fie excomunicaţi, dacă în 6 zile nu le executau pe femeile condamnate.” [52. Lea, 235]

Chiar şi dacă erau secrete, dosarele erau adesea falsificate. Inchizitorii aveau anumiţi termeni pentru tot ce făceau. De exemplu, când torturau spuneau că victimele lor „râdeau” când chipurile li se deformau de durere; sau că „dormeau” când leşinau din cauza torturii.

Cei care mureau în timp ce erau torturaţi ori „se sinuciseră” ori fuseseră omorâţi de diavol.

După ce mărturisea în timpul torturii, acuzatul era obligat să repete confesiunea în afara camerei în care fusese torturat, ştiind că s-ar întoarce imediat pe masa de tortură dacă nu se supunea. Oricum, oficial, confesiunea sa era înregistrată ca fiind dată „de bună voie şi spontan, fără nici o presiune sau de teama cuiva”, iar documentele tribunalelor susţineau că acuzatul ar fi mărturisit fără să fi fost torturat. Uneori, confesiunile erau descrise ca fiind „voluntare”, dacă erau obţinute după o singură etapă a torturii. [53. Robbins, 108, 269, 482-83, 540]

Un grefier bisericesc din Pamiers a scris cu seninătate că un acuzat a făcut mărturisirea „de bună voie după ce a fost coborât de pe masa de tortură”. [54. Coulton, 156]

Unele victime erau trecute ca „mărturisind fără tortură” după ce au fost tortutate numai cu un instrument, o presă făcută din ţepuşi de fier cu care erau zdrobite picioarele victimei.

Friedrich von Spee, un iesuit care a fost însărcinat să le facă pe vrăjitoare să mărturisească şi a prins milă faţă de cum erau chinuite, a scris despre această practică: „Şi mai susţin că „aşa ceva e confesiune fără tortură”! Ce fel de discernământ pot să aibă cei care nu au nici un fel de înţelegere pentru asemenea dureri? Cum e posibil ca oameni atât de educaţi să judece şi să decidă ce e bine şi rău când ei nu pot înţelege limbajul, jargonul de specialişti al inchizitorilor?”

În lucrarea sa Cautio Criminalis, von Spee a scris:

De ce sunteţi atât de obsedaţi să găsiţi vrăjitorii? Vă arăt eu imediat unde puteţi să le găsiţi. Luaţi-i pe Capucini, pe Iesuiţi şi pe oricare din alte culte şi torturaţi-i: vor mărturisi. Dacă unii neagă acuzaţiile, repetaţi torturile până când vor mărturisi. Dacă unii dintre ei totuşi nu recunosc, exorcizaţi-i, dar continuaţi să-i torturaţi: vor ceda. Dacă nu credeţi, luaţi orice slujitor al bisericii, orice doctor, orice episcop, faceţi la fel şi ei vor mărturisi.” [55. Shumaker, 62, Bromberg, 61]

Un alt slujitor al Bisericii, Bernard Delicieux, a fost excomunicat, arestat, torturat şi ars de viu pentru că şi-a exprimat opinia că Sf. Petru şi Sf. Pavel, dacă ar fi fost torturaţi de Inchiziţie, ar fi fost cu siguranţă şi ei condamnaţi pentru erezie. [56. Lea unabridged, 214; Coulton, 216]

Inchizitorii au fost puşi cu totul deasupra legii seculare de către Papa Inocenţiu al IV-lea prin bula sa din 1252, Ad extirpanda. [57. Lea, 33]

Fiecare conducător şi cetăţean trebuia să îi ajute pe inchizitori sub ameninţarea excomunicării. Refuzul lor de-a-i ajuta punea întreaga comunitate în care trăiau sub interdicţia bisericii, sau biserica îi obliga pe toţi localnicii să plătească amenzi imense. Orice individ care era amendat de Inchiziţie putea fi ţinut în închisoare până plătea sau până murea. Tortura a fost oficial recunoscută ca procedură de lucru în 1257 şi a rămas o metodă legală la care biserica a apelat încă 500 de ani. A fost abolită de Papa Pius al VII-lea în 1816. [58. Robbins, 269]

Victimele făcute de biserică în aceşti 500 de ani sunt literalmente fără număr. Arderile pe rug au fost doar începutul pedepselor. Au urmat cei sfâşiaţi de vii, familiile victimelor care au murit de foame, un număr necunoscut de sinucideri, un număr necunoscut de oameni linşaţi, sute de mii, poate milioane care au murit în cruciadele papale împotriva grupurilor de eretici.

În ţările protestante au urmat vânătorile de vrăjitoare din perioada de sfârşit a renaşterii, care nu au avut oficial nici o legătură cu Inchiziţia, dar care în mod sigur au fost inspirate de metodele ei.

Cronicarul din Treves a relatat că în anul 1586, întreaga populaţie de sex feminin din două sate a fost omorâtă de inchizitori, cu excepţia a două femei, care au fost lăsate în viaţă. [59. Summers, G.W., 486-87]

Două alte sate au fost distruse cu totul şi rase de pe faţa pământului. [60. Robbins, 219]

În 1589, 133 de femei – dintr-o populaţie totală de 12.000 de oameni – au fost arse pe rug într-o singură zi în Quedlinburg. Henri Boguet a spus că în 1590 „aproape toată Germania a fost ocupată cu ridicarea rugurilor pentru arderea vrăjitoarelor, iar Elveţia a fost obligată să şteargă de pe faţa pământului multe sate din cauza acuzaţiilor de vrăjitorie. Cei care călătoreau în Lorraine au văzut mii şi mii de ruguri pe care vrăjitoarele erau arse de vii.” [61. Shumaker, 61]

În 1524, 1000 de vrăjitoare au fost ucise la Como. [62. W. Scott, 170] În Strasbourg au fost arse de vii 5000 de femei într-un interval de 20 de ani. [63. Robbins, 219]

Senatul din Savoy a condamnat în masă 800 de vrăjitoare într-un singur proces. Parame a declarat că peste 30.000 de femei au fost arse de vii în secolul al 15-lea. [64. Coulton, 263]

Nicholas Remy a spus că el personal a condamnat 800 de vrăjitoare în 15 ani şi că numai într-un singur an a forţat 16 vrăjitoare să se sinucidă. Un episcop din Bamberg a declarat că a condamnat 600 de vrăjitoare în 10 ani; un episcop din Nancy – 800 în 16 ani; un episcop din Wurtzburg – 1900 de vrăjitoare în 5 ani. 500 au fost executate pe parcursul a 3 luni în Geneva şi 400 într-o singură zi la Toulouse. În oraşul Treves au fost arse de vii 7.000 de vrăjitoare.

2251076368_5fa1f69409

Prelatul luteral Benedict Carpzov, care a susţinut că a citit biblia de 53 de ori, a condamnat la moarte 20.000 de oameni pentru că îl idolatrizau pe diavol. Chiar şi Anglia, relativ mai permisivă, a omorât 30.000 de vrăjitoare între 1542 şi 1736. Masacrele au continuat în toată Europa Creştină timp de 500 de ani. [65. H. Smith, 292-93]

Arderile pe rug în masă în peninsula Iberică erau cunoscute ca auto-da-fe (acte de credinţă).

Asemenea arderi de rug în masă aveau loc o dată pe lună, în medie, de regulă duminica, sau după o sărbătoare religioasă când toată lumea era liberă şi putea să asiste la pedeapsa colectivă; cine refuza să vadă arderile în rug era considerat suspect.

Uneori şi spectatorii erau invitaţi să participe la pedepsele colective – iar diversiunea a fost genial numită – „bărbierirea noilor creştini.” Adică, cei care fuseseră condamnaţi de Inchiziţie să fie arşi pe rug, înainte trebuia să fie lăsaţi fără păr. Acest lucru însemna că le era ars părul de pe cap şi bărbile. [66. Plaidy, 1 57]

O estimare generală a arderilor de vii în Germania e sugerată de observaţia unui vizitator în oraşul Wolfenbuttel în 1590: erau atâtea ruguri pe care erau arse vrăjitoarele încât ai fi zis că e o pădure.

Călăul creştin Neisse din Silesia a inventat un cuptor în care a prăjit de vii 42 de femei şi copile într-un singur an. Pe parcursul a 9 ani, a prăjit de vii peste 1000 de oameni, inclusiv copii de 2 sau 4 ani. [67. Robbins, 554-55]

Inchizitorii aveau puterea să se absolve de păcate unul pe altul, să-i absolve de păcate pe militari, pe cei care torturau, pe călăi, şi să şteagă păcatul de sânge al victimelor acestora, fie că victimele erau omorâte în închisoare, în camera de tortură, sau arse pe rug. [68. Lea, 77]

Inchizitorii le-au obligat de asemenea pe vrăjitoarele condamnate la moarte să recite următoarele: „Îi iert pe toţi bărbaţii, mai ales pe preoţi şi pe magistraţi, de orice vină de a-mi fi vărsat propriul meu sânge. Fie ca sângele meu să fie asupra capului meu.”

Unele vrăjitoare au fost făcute chiar să nege confesiunile obţinute de la ele în urma torturii, ca fiind o dorinţă de sinucidere: „Fiind ademenită de diavol am inventat acea mărturisire cu scopul de a-mi distruge viaţa, fiind sătulă de ea, şi dorind mai degrabă să mor decât să trăiesc.”

Aceste declamări abjecte erau spuse înainte ca victimele să fie duse la rug, pentru că era o practică obişnuită ca în drumul spre rug, vrăjitoarele să fie reduse la tăcere: ori li se punea un căluş de lemn în gură, ori li se tăia limba pentru a le împiedica să vorbească cu mulţimea. [69. Robbins, 105; Lea, 248]

Inchizitorii nu au vrut să le dea vrăjitoarelor nici o şansă să dezvăluie că în închisoare fuseseră violate, practica obişnuită a celor care le torturau şi a asistenţilor lor în timpul „percheziţiei preliminare” din arest. [70. Robbins, 592]

Curioasa moralitate a acelor timpuri a făcut ca furia oamenilor să fie stârnită de „nelegiuirile sexuale”, deşi spectacolul hidos al chinuirii unor oameni era acceptat fără obiecţii prea mari.

Localnicii din Toulouse au strâns dovezi împotriva unui inchizitor pe numele său Foulques de Saint-George pentru a arăta că aresta femei doar cu singurul scop de a le viola. [71. Lea unabridged, 302]

Aparent acest lucru era considerat mai rău decât torturarea lor.

Unele documente arată că celor care torturau femei li se permitea să-şi facă poftele cu ele atâta timp cât erau discreţi să nu se afle ce făcuseră. În ziua în care la Quedlinburg, 133 de vrăjitoare au fost arse pe rug, patru altele au dispărut în mod inexplicabil. „Patru fete frumoase nu au ajuns la rug, călăul care urma să le ardă de vii a mărturisit că diavolul le-a făcut dispărute.” [72. Robbins, 219] Nu au mai fost văzute niciodată. E uşor de imaginat cine a fost acel „diavol” şi ce au păţit bietele fete înainte de a fi ucise.

E greu de pus la îndoială că unul dintre motivele principale care a stat în spatele vânătorii de vrăjitoare a avut legătură cu sadismul sexual.

Cei care le torturau pe femei găseau plăcere să le sfâşie sânii şi organele genitale cu cleşti, cuţite, sau cu fierul înroşit.

Conform regulamentelor Inchiziţiei, copilele puteau fi şi ele acuzate şi tortuate pentru vrăjitorie de la 9 ani şi jumătate, pe când băieţii puteau fi acuzaţi doar după ce împlineau 10 ani şi jumătate.

Vânătoarea de vrăjitoare în general a fost direcţionată împotriva femeilor şi fetelor, iar abjecta lipsă de apărare a femeilor închise şi torturate le făcea mereu victimele abuzurilor sexuale precum şi a tot felul de alte abuzuri.

Spre sfârşitul secolului al 14-lea, a devenit o regulă ca deţinutele închise în celule izolate şi singure (de obicei femei) să fie vizitate adesea de „catolici zeloşi” (întotdeauna bărbaţi, femeile nu aveau voie niciodată să meargă să le vadă). [73. Lea, 99, 183]

Un judecător al Inchiziţiei, Dietrich Flade, şi-a respins cu scârbă munca de-o viaţă şi a avut curajul să spună public că mărturisirile smulse victimelor sale erau false, pentru că erau obţinute când acestea erau deja în agonie. Arhiepiscopul care era superiorul său l-a arestat pe Flade şi l-a dat pe mâna inchizitorilor să-l tortureze până când a declarat că şi-a vândut sufletul lui Satana. După această confesiune, Flade a fost ars de viu. [74. H. Smith, 292]

Un alt oficial care a avut de suferit pentru că a vorbit liber a fost Peter, dirijorul corului din Paris, care a spus că Inchiziţia îi şantaja pe bogaţi şi că acuza fără nici o dovadă şi aresta „anumite doamne cinstite” pentru că refuzau „să cedeze avansurilor preoţilor.” [75. Coulton, 38]

Magistraţii civili care au criticat Inchiziţia se trezeau şi ei înşişi răpiţi şi aruncaţi în carceră. Când guvernatorul de Albi şi-a apărat oamenii împotriva inchizitorilor în 1306, inchizitorii au falsificat scrisori pe care le-au „descoperit” în arhivele bisericii pentru a-l putea înlătura din funcţie, pe motiv că bunicul său ar fi fost un eretic condamnat de biserică. [76. Lea, 76]

În mod previzibil, inchizitorii se temeau pentru viaţa lor. În public mergeau doar însoţiţi de gărzi înarmate până-n dinţi. Unii inchizitori erau escortaţi de mici armate de tâlhari, care sub aripa protectoare a inchiziţiei, puteau face literalmente orice: puteau fura, puteau ucide, puteau viola, legea nu se putea atinge de ei.[77. Lea, 77-79; Coulton, 293.]

Mulţi inchizitori purtau armură pe sub sutane şi puneau pe cineva să le guste mâncarea, de teamă să nu fie otrăviţi. Inchizitorul preferat al lui Torquemada, Pedro Arbues, a fost asasinat de rudele unor victime de-ale sale în Aragon când şi-a lăsat gărzile înarmate la intrarea în biserică şi s-a îndreptat spre altar pentru a primi împărtăşania. În secolul al 19-lea, Pedro Arbues a fost canonizat şi făcut sfânt de Papa Pius al IX-lea. [78. Reinach, 3 1 2. Irene]

Un alt inchizitor-sfânt a fost Petre Martirul (Piero da Verona), al cărui caz nu a fost niciodată explicat cum trebuie. Acţiona cu atâta fanatism în Lombardia încât chiar şi biserica ajunsese să se ruşineze de el; aparent clerul a decis că era mai folositor mort decât viu. În 1252 a fost asasinat, şi într-un an a fost canonizat: cea mai rapidă sanctificare. Ucigaşii săi au fost prinşi, dar nu au fost puşi sub acuzare. Unul dintre ei a ajuns mai târziu şi el inchizitor. Altul a aderat la ordinul Dominican, a murit de bătrâneşte şi a fost canonizat ca Sfântul Acerinus; portretul său a apărut într-o biserică dedicată lui Petre Martirul în 1505. Un alt ucigaş a fost arestat şi închis de Inchiziţie la 43 de ani după crimă, posibil pentru că începuse să vorbească prea multe. [79. Lea unabridged, 376]

Un alt caz ciudat e cel al unui eretic care-aproape a fost făcut sfânt, Armanno Pongilupo, un oficila de rang înalt din secta Catharană din Ferrara în secolul al 13-lea. Pretinzând că ar fi un catolic devotat, Pongilupo îi ajuta în secret pe ereticii închişi. A mimat pietatea catolică atât de bine încât după moartea sa, catolicii i-au dedicat un altar şi i-au pictat chipul pe icoane; a fost înhumat într-un mormânt magnific în catedrală; circulau legende despre cum vindecase bolnavi, ologi, orbi. Cetăţenii din Ferrara au cerut să fie canonizat, dar biserica a refuzat, şi a ordonat în schimb ca oasele sale să fie dezgropate şi să fie arse pentru erezie. Localnicii din  Ferrara au refuzat să se supună ordinului bisericii. Catedrala a fost plasată sub interdicţie şi personalul său bisericesc a fost excomunicat. Disputa legată de Pongilupo s-a lungit pentru 33 de ani după moartea sa. În cele din urmă, inchizitorul Guido da Vincenza a pus capăt scandalului: a deshumat mormântul şi i-a ars oasele lui Pongilupo. Altarul dedicat de credincioşi lui a fost ars, iar urmaşii săi au fost deposedaţi de proprietăţi care au intrat în posesia bisericii. După ce a rezolvat astfel acest scandal, Guido a fost făcut episcop de Ferrara. [80. Lea unabridged, 390]

Inchiziţia nu a fost creată pentru a face dreptate: a fost organizată pentru a îmbogăţi biserica şi pentru a-i reduce la tăcerere pe criticii ei.

Lea spune:

Toate măsurile de precauţie pe care experienţa umană le-a arătat a fi necesare în cazul procedurilor judiciare chiar şi cele mai simple au fost în mod deliberat puse deoparte în cazurile care picau pe mâna Inchiziţiei, unde viaţa şi reputaţia şi proprietatea a 3 generaţii erau afectate. Orice îndoială a fost lămurită în „favoarea credinţei”. Dacă aceste procese ar fi fost publice, poate ar fi putut exista un anumit control asupra acestui sistem odios, dar Inchiziţia s-a ţinut la adăpost de public, a adoptat o secretomanie misterioasă şi îngrozitoare până după ce sentinţa era pronunţată şi era gata să înfricoşeze mulţimea prin ceremoniile înspăimântătoare ale auto da fe-urilor.” [81. Lea, 101-2]

Inchiziţia a rămas activă până în1834, mai ales în America Centrală şi de Sud, unde nativii „păgâni” erau torturaţi şi arşi de vii pentru crime împotriva dreptei credinţe, cum ar fi faptul că nu o împărtăşeau. [82. Plaidy, 165]

Cronicari maiaşi din America Centrală scriau: „Înainte să vină aici spaniolii, nu existau tâlhării şi violenţe. Invazia Spaniolă a fost începutul birurilor, începutul taxelor bisericeşti, începutul vrajbei.” [83. von Hagen, 61]

Părinţii catolici ai misiunii de la San Francisco au ars de vii multe femei indiene ca „vrăjitoare” înainte ca triburile să fie suficient de subjugate în a putea accepta cuvântul lui dumnezeu. [84. Briffault 3, 519]

Lea spune: „Un inchizitor se pare că era o parte necesară a personalului misionarilor.” [85. Lea, 51]

Chiar şi în acest secol, autorităţile catolice au încercat să prezinte Inchiziţia într-o lumină bună şi nemeritată. Cardinalul Lepicier, în mod explicit sprijinit de Papa Pius al X-lea, a declarat că domnia terorii din partea bisericii a fost corectă pentru că a fost a bisericii. „Faptul brut că Biserica, din propria ei autoritate, a judecat ereticii şi i-a condamnat la moarte arată că într-adevăr ea avea dreptul să omoare. … Cine îndrăzneşte să spună că biserica a greşit într-o chestiune atât de serioasă ca aceasta?” [86. Coulton, 69]

De fapt, foarte mulţi au îndrăznit să spună că biserica a greşit.

Leland a scris: „Când oamenii cred, sau sunt făcuţi să creadă într-un lucru atât de mult încât să ajungă să tortureze ca nişte diavoli şi să omoare sute de mii de alţi oameni, cele mai multe victime fiind femei femei sărace fără apărare, ca să nu mai spunem şi câţi copii au omorât, atunci devine o chestiune de cea mai mare importanţă pentru toată umanitatea să spună dacă un asemenea sistem sau cod care a permis aşa ceva a fost corect sau nu.” [87. Leland, 250]

Antropologistul Jules Henry a spus: „Religia organizată, care se imaginează pe sine ca pe mama compasiunii, şi-a pierdut de mult dreptul de a se mai asocia cu compasiunea în urma sistemului organizat de cruzime.” [88. Henry, 422]

Coulton a spus despre Inchiziţie: „Rar oferă istoria exemple mai clare despre efectele demoralizante pe care puterea absolută le are asupra oamenilor obişnuiţi.” [89. Coulton, 129]

Iar Vetter a arătat că acest sistem care a provocat atâtea orori poate fi încă periculos:

Poate spune cineva că instituţiile religioase au fost mai umane în procesul consolidării puterii lor decât maşinăriile seculare de putere? Pofta pentru masacre arătată de urmaşii Profetului a fost depăşită de cea a creştinilor care i-au lichidat pe păgâni şi pe eretici…. Moştenirea culturală a trecutului şi a generaţiilor contemporane de dictatori politici oferă material interesant pentru speculaţii. Mussolini, Franco, Salazar, Hitler, Peron şi aproape fără nici  o excepţie toţi dictatorii din America Latină au fost sau sunt Romano-Catolici, cel puţin au primit educaţie şi au fost crescuţi în spiritul acestei religii. Chiar şi Stalin a fost educat pentru preoţie de o biserică la fel de tiranică. În faţa acestor fapte, cineva trebuie măcar să se întrebe care ar putea fi cauzele acestor comporamente… Atât în Islam, cât şi în Creştinism, credincioşii naivi au fost învăţaţi lungi perioade de timp că era datoria lor să-i masacreze pe necredincioşi, sau pe cei care nu acceptau să creadă în versiunea lor personală a poruncilor cereşti. Nici unii nici alţii nu s-au răzgândit asupra acestor învăţăminte, pur şi simplu azi li s-au luat puterile de a mai comite asemenea crime.” [90.Vetter,411,510, 518]

E tulburător când realizezi că asemenea puteri de a comite crime ar putea fi oricând revigorate. Edictele prin care a fost creată Inchiziţia nu au fost niciodată anulate. Oficial, sunt încă parte din credinţa catolică, şi au fost invocate pentru a oferi justificare pentru anumite practici chiar şi până în 1969. [91. Holmes, 45]

Julian Huxley deplânge „doctrina pestilenţială asupra căreia toate bisericile insistă – aceea că o lipsă de încredere onestă în credinţele lor mai mult sau mai puţin aiuritoare e o ofensă morală… care ar merita să fie pedepsită la fel cum sunt pedepsite crimele sau tâlhăriile.”

În opinia sa, cele mai rele viziuni asupra iadului ar păli pe lângă tabloul complet al sângeroasei istorii a Creştinismului. [92. H. Smith, 392-93]

O astfel de istorie trebuie ţinută minte mereu, în baza vechii înţelepciuni că “cine nu-şi cunoaşte istoria e condamnat să o repete.””

„The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets”– BARBARA G. WALKER

sursa: http://ia700402.us.archive.org/35/items/womansencycloped00walkrich/womansencycloped00walkrich.pdf

Posted in Inchiziţia Creştină | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI — Helen Ellerbe

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

INTRODUCERE

“Biserica Creştină a lăsat o moştenire şi o înţelegere asupra lumii care au afectat societatea occidentală în toate aspectele ei, atât seculare cât şi religioase. E o moştenire care cultivă sexismul, rasismul şi intoleranţa faţă de cei diferiţi şi care încurajează compromiterea mediului înconjurător.

Biserica, de-a lungul istoriei sale, a arătat dispreţ faţă de libertatea umană, demnitatea umană, şi autonomia individuală. A încercat să controleze, să cenzureze şi să oprime spiritualitatea, şi relaţia indivizilor cu Dumnezeu. În consecinţă, creştinismul a influenţat crearea unei societăţi în care oamenii s-au îndepărtat nu numai unii de alţii, ci şi de ce ar putea fi divin.

Acest creştinism – căruia în această carte îi spun „creştinism ortodox” sau drepta credinţă – este întipărit în credinţa într-un singur Dumnezeu, exclusiv masculin, autoritar care cere supunere fără crâcnire şi care îi pedepseşte fără milă pe cei care nu îl ascultă.

Creştinii ortodocşi cred că frica este esenţială pentru a susţine ceea ce ei percep a fi o ordine ierarhică din vârful căreia un Dumnezeu ceresc domină de unul singur, îndepărtat de lumea pământească şi de omenire.

Deşi la început, creştinii ortodocşi au reprezentat doar una dintre multele secte ale creştinismului, în cele din urmă aceşti creştini au ajuns să domine şi să câştige puterea politică.

Adaptându-şi religia ca să o facă mai acceptabilă pentru Imperiul Roman, ei au ajuns să câştige autoritate şi privilegii nemaipomenite.

Biserica lor a devenit, astfel, singura Biserică.

Această putere politică le-a permis să impună conformitate în practicarea religiei lor. Pe măsură ce îi persecuta pe cei care nu se conformau, Biserica s-a găsit în situaţia de a-şi clarifica mereu doctrina şi ideologia, de a defini exact ce era şi ce nu era erezie. Astfel, Biserica şi-a stabilit mereu dogme şi ideologii care i-au permis să obţină controlul asupra individului şi asupra societăţii.

Pe măsură ce Biserica îşi impunea tot mai mult dominaţia asupra Europei şi Imperiul Roman se prăbuşea, această instituţie aproape a distrus cu totul educaţia, tehnologia, ştiinţa, medicina, istoria şi comerţul. Biserica a adunat averi enorme, în timp ce societatea se zbătea în mizeria evului întunecat.

Când schimbările dramatice sociale de la începutul noului mileniu au pus capăt erei întunecate, Biserica a luptat din răsputeri pentru a-şi menţine supremaţia şi controlul asupra societăţii. A asmuţit o societate, din ce în ce mai nesupusă faţă de religia sa, împotriva unor duşmani inventaţi, a instigat atacuri asupra musulmanilor, creştinilor ortodocşi de la răsărit, şi asupra evreilor.

Când cruciadele nu i-au putut face pe disidenţi să i se supună, Biserica a lansat un atac brutal asupra sudului Franţei şi a instituit Inchiziţia. Nici Cruciadele şi nici chiar Inchiziţia nu au reuşit să-i facă pe oameni să înţeleagă dreapta-credinţă. Abia reforma Protestantă şi contra-reforma Catolică au reuşit acest lucru. Numai în timpul reformelor populaţia Europei a adoptat ceva mai mult decât poleiala creştinismului.

Refomele i-au îngrozit pe oameni cu ameninţările diavolului şi ale vrăjitoriei. Percepţia omului de rând că exista magie şi că Dumnezeu sălăşuia pe pământ a fost înlocuită în timpul reformelor de credinţa nouă că ajutorul divin nu era posibil şi că lumea materială era sub stăpânirea diavolului.

A urmat un holocaust de 300 de ani împotriva celor care îndrăzneau să creadă în ajutorul divin al cerurilor şi în magie, la finalul căruia Biserica a reuşit să-i convertească pe europeni la dreapta-credinţă.

Convingându-i pe oameni că Dumnezeu era rupt de lumea pământenilor, creştinii ortodocşi – poate fără intenţie – au pus bazele lumii moderne, o lume despre care se credea că e mecanicistă şi pre-determinată, o lume în care Dumnezeu a jucat rolul unui creator îndepărtat şi impasibil.

Oamenii au ajuns să creadă că sunt neajutoraţi, nu neapărat din cauza naturii umane păcătoase, ci mai ales din cauza faptului că nu contau.

Teoriile oamenilor de ştiinţă şi filosofilor, cum ar fi Isaac Newton, Rene Descartes şi Charles Darwin, au întărit credinţele conform cărora lupta pentru supravieţuire între oameni era inevitabilă, şi că era necesar ca unii dintre ei să-i domine pe alţii. Asemenea credinţe, însă, se dovedesc acum nu doar că sunt foarte deficiente, ci şi că au o acurateţe ştiinţifică limitată.

Dreapta-credinţă a avut şi un impact devastator asupra relaţiei omului cu natura. Cum oamenii au ajuns să creadă că Dumnezeu era rupt de omenire şi că dispreţuia lumea pământenilor, ei şi-au pierdut orice consideraţie faţă de natură. Sărbătorile, care i-au ajutat să îşi coordoneze viaţa cu anotimpurile, au fost confiscate de Biserică şi transformate doar în comemorări ale evenimentelor biblice, fără să aibă nici o legătură cu ciclurile naturii.

Percepţia asupra timpului a fost schimbată astfel încât să nu mai aibă nici o legătură cu rotirea anotimpurilor. Ştiinţa newtoniană părea să confirme că pământul nu era altceva decât rezultatul inevitabil al funcţionării mecanice a componentelor sale; a confirmat că pământul era lipsit de sacralitate.

Partea întunecată a istoriei creştinismului ne poate ajuta să înţelegem ruperea legăturilor noastre cu sacrul. Ne poate ajuta să vedem care este cea mai perfidă şi nocivă formă de sclavie dintre toate: cea prin care oamenii sunt controlaţi dictându-le şi suprimându-le propria lor spiritualitate.

Această parte ignorată a istoriei creştinismului poate aduce la lumină ideile şi credinţele care cultivă distrugerea şi denigrarea drepturilor omului, intoleranţa faţă de ce şi cine e diferit, şi compromiterea mediului înconjurător. Odată recunoscute, putem preveni răul şi distrugerile pe care le pot provoca din nou. Când înţelegem cum am ajuns să ne rupem de ce poate fi divin, putem înţelege cum să vindecăm nu doar rănile, ci şi alienarea în sine.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

„Această carte e dedicată libertăţii şi demnităţii umane.”

PREFAŢĂ 

“Acum câţiva ani am ascultat cu uimire o cunoştinţă vorbind despre cum biserica creştină a întruchipat tot ce avea civilizaţia vestică mai bun şi cum a adus pace şi înţelegere între oamenii la care a ajuns. Cunoştinţa mea părea să nu ştie absolut nimic despre trecutul murdar al Bisericii.  Aşa m-am hotărât să aştern pe hârtie o scurtă cronologie a trecutului întunecat al istoriei creştinismului – o prezentare care să ajute la echilibrarea modului în care creştinismul organizat şi-a atins idealurile şi şi-a respectat principiile.

Mi-am imaginat că nu va fi complicat să găsesc informaţiile necesare pentru o asemenea prezentare, dar curând mi-am dat seama, şocată, că în biblioteci nu prea există lucrări despre partea întunecată a istoriei bisericii creştine. Deşi istoricii au scris despre trecutul întunecat al creştinismului, cuvintele lor au rămas în spaţiul închis al discursului academic.

Şi foarte puţini au scris despre rolul creştinismului în formarea unei lumi în care oamenii s-au îndepărtat de ceea ce e sacru. De ce, când atât de mulţi caută un sens spiritual, nu sunt mai accesibile informaţiile despre istoria instituţiilor al căror scop era să propage adevărul spiritual?

Fără să înţelegem partea murdară a istoriei religioase, cineva ar putea crede că religia şi spiritualitatea sunt unul şi acelaşi lucru. Totuşi, religia organizată are o îndelungă istorie de cenzurare şi înăbuşire a spiritualităţii, a relaţiei intime şi directe a oamenilor cu Dumnezeu, a sacrului şi a divinităţii.

Prezentarea pe care am intenţionat să o scriu a ajuns să fie această carte. Intenţia mea e să ofer nu o imagine completă a istoriei creştinismului, ci doar acea parte a ei care a făcut atât de mult rău atâtor oameni şi a fost atât de dăunătoare spiritualităţii.

În nici un caz această carte nu are intenţia de a diminua faptele frumoase ale nenumăraţilor creştini, femei şi bărbaţi, care i-au ajutat pe ceilalţi. Şi în nici un caz nu are intenţia de a apăra sau de a aduce vreun beneficiu altei religii.”

Helen Ellerbe, Februarie 1996

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment

CAPITOULUL 1: RĂDĂCINILE TIRANIEI

FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI

de Helen Ellerbe

Capitolul 2: RĂDĂCINILE TIRANIEI, anii 100 – 400 era noastră

“Cei care au căutat să obţină controlul asupra spriritualităţii, să restricţioneze relaţiile oamenilor cu Dumnezeu au câştigat vizibilitate şi putere în primele secole ale erei creştine.

Credinţele lor au format o platformă ideologică pentru ceea ce numim faţa întunecată a istoriei bisericii creştine.

Loiali unei credinţe într-o supremaţie unică, aceşti drept-credincioși creştini erau convinşi că frica şi supunerea faţă de o autoritate ierarhică erau obligatorii şi imperative. Nu toţi creştinii au fost de acord cu ei.

De fapt, contrar istoriei convenţionale a creştinismului în primele sale secole, care sunt prezentate oficial ca fiind o perioadă de armonie şi unitate, primii creştini se contraziceau unii pe alţii aproape în legătură cu orice – de la natura lui Dumnezeu şi rolul bărbaţilor şi femeilor până la modul prin care divinitatea putea fi cunoscută, la căile prin care se ajungea la dumnezeire şi mântuire.

Poate cel mai important pentru gruparea creștinilor care a ajuns să triumfe – numiți aici ”creștini ortodocși” sau drept-creștini (termenul orthodox e folosit în această carte cu referire la ideologia tradițională din cadrul celor mai multe culte ale creștinismului, și nu la o biserică sau la un cult anume) – a fost credința într-o supremație singulară, credința că divinitatea se manifestă numai într-o singură imagine, într-o singură reprezentare.

Credința într-un singur Dumnezeu era radical diferită de credința larg răspândită atunci, conform căreia divinitatea se putea manifesta în forme și reprezentări multiple. Pe măsură ce oamenii au început să creadă că Dumnezeu nu poate avea decât o singură reprezentare, la fel au început să creadă că ce e valoros sau divin la oameni poate avea tot un singur chip, o singură reprezentare.

Diferitele tipuri de oameni, rase, clase sau credințe sunt aranjate în funcție de gândirea că unele sunt mai bune decât altele.

Chiar și noțiunea de a avea opinii diferite care să existe armonios a început să fie percepută ca ceva străin de om: a început să devină necesar ca una să o domine și să fie superioară celeilalte.

Într-o asemea structură a credinței, Dumnezeu e înțeles ca o formă unică dominând din vârful unei ierarhii a cărei existență e fundamentată nu pe iubire și sprijin, ci pe frică.

Biblia în mod obsesiv îi obligă pe oameni să se teamă de Dumnezeu:

Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.” (Ecclesiastul , 12:13)

”A binecuvântat pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari.” (Psalmul 113)

Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” (Evanghelia după Luca 12:5)

În secolul al 3-lea, părintele bisericii, Tertullian, nu-și putea imagina cum Dumnezeu ar fi putut să existe fără a comanda supușilor să se teamă de el:

Dar cum poți să iubești, fără teama că nu iubești? Cu siguranță (un asemenea Dumnezeu) nu e nici Tatăl tău, față de care iubirea ta e o datorie care izvorăște din frică din cauza puterilor Lui; nici nu e Domnul tău pe care ar trebui să-L iubești pentru umanitatea Sa și să ai teamă față de el ca învățător al tău.” (nota 4)

Modul în care oamenii își formează credința față de Dumnezeu determină modul în care acei oameni văd conviețuirea într-o societate.

Așa cum spun rugăciunile către Domnul, voia lui Dumnezeu ”trebuie să fie (făcută) pe pământ așa cum e și în ceruri.”

Creștinii ortodocși credeau că oamenii trebuie să se teamă de conducătorii lor pe pământ la fel cum se temeau de Dumnezeu.

În secolul al 4-lea, Sf. John Chrysostom a descris necesitatea absolută pentru frică: ”...dacă ar fi să lipsești lumea de magistrați și de frica pe care aceștia o impun, casele, orașele și națiunile s-ar prăbuși unele peste alte într-o confuzie totală, nu ar mai fi nimeni care, amenințându-i cu frica de pedeapsă, să-i reprime, sau să-i ponegrească sau să-i convingă să fie liniștiți.” (nota 5)

Pentru drept-credincioşi, frica a fost văzută ca esențială pentru păstrarea ordinii. Creștinii, cum a fost cazul lui Marcion în secolul al 2-lea, au insistat că natura miloasă, iertătoare și iubitoare a lui Dumnezeu nu se potrivește cu dreapta credință. În ochii drept-credincioșilor creștini, Dumnezeu trebuia să fie în mod necesar iute la mânie și neiertător în a impune disciplina și în a pedepsi.

Tertullian a scris următoarele:  ”Acum, dacă (Dumnezeul lui Marcion) ar putea fi bănuit că nu are nevoie de dușmani, că nu cunoaște mânia, că nu poate distruge sau răni, dacă s-ar abține de la aceste lucruri atunci când își exercită puterea, atunci nu pot să-mi dau seama cum orice sistem de disciplină – inclusiv unul total – ar putea să aibă legătură cu natura lui. (nota 6)

Gânditorii au sugerat că prima comandă a credinței creștine — ”Cred într-unul Dumnezeu, Părinte Atotputernic, Creatorul Cerurilor și Pământului” — a fost prima dată scrisă pentru a-i opri pe adepții lui Marcian punând accentul pe natura monoteistă și de judecător a lui Dumnezeu. (nota 7)

Drept-credincioșii creștini au dat mare importanță autorității singulare a episcopului în ierarhia preoțească, insistând asupra distincției între preoțime și lumea laică. Așa cum în ceruri există un singur Dumnezeu, a declarat în primul secol al erei noastre episcopul Ignatius din Antioch, așa și pe pământ nu poate exista decât un singur episcop (conducător) al Bisericii. (nota 8)

Așa cum episcopul vostru conduce în locul lui Dumnezeu, așa conduc și preoții voștri în locul apostolilor,” a scris el. ”În afara lor, nu există biserică.” (nota 9)

Asemenea credințe și comportamente nu erau însă împărtășite de toți creștinii. Ortodocșii au insistat asupra ierarhiei într-un asemenea hal încât un creștin Gnostic a scris despre ei:

Vor să-i comande pe alții, vor să-și impună unii altora ambițiile lor pline de vanitate. Sunt însetați de a avea putere asupra celorlalți, fiecare dintre ei imaginându-și că e superior celuilalt.” (nota 10)

Nu toți creștinii au acceptat credința într-o unică divinitate. Unii creștini gnostici îl vedeau pe Dumnezeu ca având mai multe forme de manifestare, mai multe fețe, ca având și o latură masculină și o latură feminină. Unii vedeau divinitatea ca fiind o dualitate: o parte fiind ”Inefabilul, Profunzimea, Primul Tată”, în timp ce cealaltă parte era ”Grația, Tăcerea, Pântecul și Mama tuturor”. (nota 11)

În lucrarea gnostică Apocryphon of John, Dumnezeu își face apariția spunând: ”Eu sunt Tatăl, eu sunt Mama, eu sunt Copilul.” (nota 12)

Theodotus, un învățător Gnostic, a spus: ”Fiecare ajunge să-l cunoască pe Domnul în propriul său fel, și nu toți în același fel.” (nota 13)

Pentru a-i elimina pe creștinii gnostici din biserica ortodoxă, în al doilea secol Irenaeus i-a încurajat pe creștini să-și mărturisească credința în Dumnezeu Tatăl într-o singură limbă. (nota 14)

Fără credința într-o supremație unică, însemna că gnosticii creștini respingeau și ordinea ierarhică și stricta ierarhizare a puterii din interiorul bisericii. În contrast cu ortodoxul Ignatius din Antioch care credea că ierarhizarea episcop-preot-diacon reflecta ierarhia divină, (nota 15), unii creștini gnostici nu făceau nici o diferență între preoțime și lumea laică, și cu atât mai mult nu îi priveau pe unii preoți ca fiind superiori altora.

Tertullian i-a descris aşa pe gnostici: “Deci azi un om e episcop şi mâine alt om e episcop. Cel care e diacon azi, mâine e cititor la strană. Cel care e preot azi mâine e un mirean oarecare. Pentru că aceştia cred că şi mirenii pot face ce face preoţimea!”(nota 16)

Și:

”… au drepturi egale între ei, se ascultă unii pe alții şi îşi vorbesc de la egal la egal – chiar și pe păgâni îi ascultă dacă se întâmplă să fie în preajma lor… Și mai și împărtășesc sărutul păcii cu oricine se întâlnesc.” (nota17)

În structura credinței ortodoxe, nu exista înțelegere pentru împărțirea autorității și a supremației între cele două sexe: unul trebuia neapărat să fie superior altuia. Cum Dumnezeu era imaginat ca fiind de natură masculină, creştinii ortodocşi au ajuns să impună supremaţia masculină ca fiind o extensie firească a ierarhiei divine. Sf. Augustin a scris la începutul secolului al 5-lea: “Trebuie să concluzionăm că soţul e făcut să comande soţiei sale, aşa cum spiritul comandă cărnii.” (nota 18)

În prima scrisoare către Corintieni, Sf. Pavel a încercat să explice motivaţia pentru impunerea supremaţiei masculine:  “Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.(Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 12:8-9)

Chiar şi în 1977, Papa Paul al VI-lea a explicat că femeile nu au voie să îmbrace haine preoţeşti pentru că “Domnul a fost bărbat.” (nota 20)

Drept-credincioșii au început să le atribuie femeilor rolul de supuse. În prima epistolă către Timotei, Sf.Pavel spune:  Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva.”(Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2: 11-13)

În secolul al 4-lea, când călugării creştini au omorât-o pe marea gânditoare Hypatia cu cioburi de oală, Sf. Cyril a explicat că (această crimă) a fost necesară pentru că ea era o femeie samavolnică pentru că a îndrăznit, împotriva voinţei lui Dumnezeu, să îi înveţe pe bărbaţi. (nota 22)

La începuturile creştinismului, unii creştini au respins inclusiv ideea că Dumnezeu ar fi exclusiv bărbat, şi s-au împotrivit conceptului de supremaţie masculină.

Un asemenea grup, cunoscut sub numele de Esseni, ale căror scrieri au fost găsite în mare parte în peşterile de la Marea Moartă, credeau că divinitatea avea o latură feminină.

În Biblia Păcii a essenilor, Iisus spune: “Urmaţi-mă în împărăţia îngerilor Mamei noastre…” (nota 23)

Un text al gnosticilor vorbeşte despre Eva, fiica Sofiei, care ar fi creat lumina, îl naşte pe Adam: “[Eva] a spus: “Adam, respiră!” Ridică-te de pe pământ!” Imediat, cuvântul ei a devenit faptă. Şi atunci când Adam s-a ridicat în picioare, a şi deschis ochii. Când a văzut-o, a spus: “Ţie îţi voi spune “mama celor vii” pentru că tu eşti cea care mi-ai dat viaţă.” (nota 24)

Nu toate femeile creştine, la început, au acceptat că trebuie să fie supuse bărbaţilor.

În timp ce gnosticii aveau păreri foarte diferite, o parte dintre scrierile lor se refereau la Maria Magdalena ca la una dintre cele mai importante figuri ale creştinismului timpuriu. Unii credeau că ea a fost prima care l-a văzut pe Iisus înviat şi că a pus la îndoială autoritatea lui Petru de la începutul ierarhiei bisericii.

Tertullian a fost îngrozit de rolul pe care femeile îl aveau în gândirea gnosticilor:

„Femeile ereticilor, cât de neruşinate sunt! Au îndrăzneala să predea, să te contrazică, să facă exorcisme, să vindece – poate chiar şi să boteze!”(nota 25)

Un alt motiv de conflict între creştini avea de-a face cu natura adevărului şi cum un individ putea să îl cunoască.

Mare parte din această dispută s-a concentrat în jurul chestiunii învierii lui Iisus, şi dacă a fost trupul fizic al lui Cristos care s-a ridicat din morţi sau spiritul său. Creştinii ortodocşi au susţinut că a fost trupul fizic al lui Cristos care a înviat, pentru a folosi cuvintele lui Tertullian, „sângele a început să curgă prin trupul său,” (nota 26)

Ei credeau că din moment ce trupul fizic al lui Cristos a înviat, înălţarea la cer a putut avea loc o singură dată, fără a putea fi repetată.

Ortodocşii credeau că despre Iisus se putea învăţa numai de la cei care au fost martorii învierii lui, Apostolii, sau acei bărbaţi pe care ei i-au numit succesorii lui. Această credinţă a asigurat puterea şi autoritatea doar unui număr restrâns de bărbaţi. (nota 27)

Şi au blocat alte căi prin care cineva ar fi putut să îl descopere pe Dumnezeu. Creştinii ortodocşi, catolici („universali”) au pretins că ei sunt succesorii numiţi de Apostoli şi, prin urmare, numai ei puteau fi cei care puteau transmite mesajul lui Dumnezeu.

Episcopul Irenaeus a declarat: „E datoria oricărui creştin să se supună preoţilor Bisericii… Ei sunt cei care au fost numiţi succesori de către Apostoli; ei, împreună cu succesoratul episcopatului, sunt cei care au primit harul adevărului.” (nota 28)

Chiar şi azi, Papa spune că autoritatea şi supremaţia sa se trag direct de la Petru, „primul dintre Apostoli”, din moment ce a fost „primul martor al înălţării la cer”. (nota 29)

Unii gnostici, oricum, spuneau că credinţa în înălţarea la cer a trupului lui Cristos şi nu a spiritului său era „credinţa nebunilor”. (nota 30)

Ei puneau la îndoială că cineva ar fi putut să vadă corpul lui Iisus readus la viaţă la fel şi afirmaţia că Petru a fost primul care a fost martorul învierii lui Cristos.

Chiar şi evangheliile canonizate ale lui Marcu şi Ioan povestesc cum Iisus a apărut nu în faţa lui Petru sau a apostolilor ci în faţa Mariei Magdalena. (nota 31)

Când Iisus îi spune Mariei Magdalena „Nu mă atinge” (nota 32) unii susţin că acest lucru înseamnă că Iisus apăruse într-o formă spirituală şi nu materială, fizică.

Credinţa că spiritul lui Iisus a înviat însemna că oricine, indiferent de rangul ei sau al lui, putea „să-l vadă pe Domnul” în vise sau în viziuni.

Oricine putea să aibă aceeaşi autoritate ca cea a Apostolilor. (nota 33)

Oricine putea să aibă acces la Dumnezeu şi să-şi dezvolte o relaţie personală cu Dumnezeu.

Creştinii nu erau de acord unii cu alţii în ceea ce privea însăşi natura adevărului.

Pentru ortodocşi, care credeau că natura adevărului putea veni numai de la cei numiţi de Apostoli, adevărul era static şi imuabil pentru eternitate. Fusese arătat numai odată la învierea lui Iisus. Prin urmare, ei credeau că cineva îl putea cunoaşte pe Dumnezeu numai prin intermediul Bisericii, şi nu printr-o căutare personală, nu printr-o experienţă personală. Credinţa oarbă era considerată mai importantă decât înţelegerea personală.

Episcopul Irenaeus le-a cerut credincioşilor să nu caute răspunsuri „pe care ar putea să le găsească fiecare pentru sine”, ci să accepte credinţa conform căreia Biserica îi învaţă adevărul care astfel poate fi „clar, fără echivoc şi înţeles de toată lumea în mod armonios.” (nota 34)

El a scris: „Dacă nu putem descoperi explicaţiile tuturor celor scrise în Scripturi… ar trebui să lăsăm astfel de lucruri lui Dumnezeu care ne-a creat, fiind aproape siguri că scripturile sunt într-adevăr perfecte.” (nota 35)

Tertullian a susţinut: „Nu vrem să avem nici un fel de dispută după ce am ajuns să-l cunoaştem pe Iisus Cristos, nici o cercetare după ce am cunoscut bucuria scripturilor! Cu credinţa noastră, nu mai avem nevoie să credem nimic altceva!” (nota 36)

Adică, Biserica cerea acceptarea fără nici o îndoială şi supunerea faţă de orice ar fi predicat preoţii ei. Într-adevăr, creştinii ortodocşi credeau că o căutare riguroasă a adevărului şi o înţelegere a lui era o erezie.

După cum a scris Tertullian: „Am învăţat această regulă… de la Cristos, şi nu avem nici o îndoială asupra ei decât asupra celor pe care le aduc ereziile, şi asupra celor care îi fac pe oameni să fie eretici.” (nota 37)

Şi:

„Dar pe ce bază sunt ereticii străini şi duşmani ai apostolilor, dacă nu pe cea a diferenţei din învăţăturile lor, la care fiecare individ a ajuns în felul său sau?” (nota 38)

Din moment ce ortodocşii credeau că adevărul poate fi cunoscut numai de la succesorii Apostolilor, un credincios putea să ajungă la adevăr doar acceptând învăţăturile bisericii cu credinţă oarbă, fără urmă de îndoială.

Oricum alţii erau convinşi că a crede în spiritul lui Cristos şi în prezenţa sa putea fi o experienţă trăită de oricine oricând, şi considerau că adevărul are o natură dinamică şi care se răspândeşte de la sine.

Unii gnostici credeau că adevărul şi Gnosis, „cunoaşterea” puteau fi găsite nu prin ceea ce predica biserica, ci prin sinele fiecăruia. Auto-cunoaşterea ar fi fost cea care ducea la Dumnezeu. Un învăţător gnostic, Monoimus, a scris:

Caută-l (pe Dumnezeu) plecând de la tine însuţi… Învaţă de unde vin tristeţea, bucuria, iubirea, ura… Dacă vei studia cu atenţie aceste chestiuni, îl vei găsi în tine însuţi.” (nota 39)

În primul secol, Simon Magus îi învăţa pe ceilalţi că în fiecare fiinţă umană se află „o putere nemărginită, care… e izvorul universului.” (nota 40)

Calea către învăţare implica nu doar acceptarea a ceea ce spunea Biserica despre credinţă, ci o căutare neobosită a fiecăruia pentru cunoaştere. Textul unui gnostic spunea: „sufletul raţional care e neobosit în a se îmbogăţi cu cunoaştere… acela ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu.” (nota 41)

Aceşti creştini credeau că auto-explorarea era obligatorie pentru spiritualitatea oricui. În cartea gnosticilor Gospel According to Thomas, Iisus spunea:

„Dacă vei cunoaşte ce e în interiorul tău, atunci ceea ce vei cunoaşte te va salva. Dacă nu cunoşti ce e înăuntrul tău, atunci ceea ce nu vei cunoaşte te va distruge.” (nota 42)

Gnosticii credeau că numai căutarea de a cunoaşte va alunga ignoranţa, aceasta fiind cea care făcea ca existenţa umană să fie un coşmar în care omul era prins în capcana „nenumăratelor iluzii” şi ajungea astfel să trăiască „teroarea şi confuzia instabilităţii, a îndoielii, şi a separării de ceilalţi.” (nota 43)

„Biblia adevărului” gnosticilor spunea: „ignoranţa… a născut suferinţa şi teroarea. Iar chinul s-a răspândit ca o ceaţă şi nimeni nu mai putea să vadă nimic.” (nota 44)

Căutarea fiecăruia de se cunoaşte pe sine putea aduce cunoaştere şi înţelepciune şi putea să alunge această ignoranţă. Gnosticii credeau că Iisus a încurajat cunoaşterea de sine. Iisus a spus: „Căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Evanghelia după Matei, 7:7) şi „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Evanghelia după Luca, 17:21)

Aşa cum ortodocşii încercau să controleze adevărul, aşa doreau să controleze strict şi cine putea să îl transmită mai departe.

La început, creştinii nu se înţelegeau deloc unii cu alţii în privinţa rolului bisericii. Creştinii gnostici, care puneau preţ pe cunoaşterea de sine, credeau că structura bisericii trebuia să rămână flexibilă, în timp ce creştinii ortodocşi insistau asupra înregimentării tuturor într-o singură biserică. (nota 46) Episcopul Irenaeus susţinea că nu putea exista decât o singură biserică şi că în afara acestei biserici, „nu există salvare.” (nota 47) El a spus că Biserica „e poarta de intrare în viaţă, toate celelalte (biserici) sunt mincinoase şi hoaţe.” (nota 48)

Ignatius, episcopul din Antioch, a scris: „Să fie clar pentru toată lumea: dacă cineva nu vine în faţa altarului, atunci nu poate primi hrana lui Dumnezeu.” (nota 49)

Iar Clement, episcopul Romei între anii 90-100 era noastră, a susţinut că Dumnezeu e singurul care comandă ordinea lumii, că El e cel care comandă legea, care îi pedepseşte pe rebeli şi îi răsplăteşte pe cei supuşi, şi că autoritatea Sa e delegată conducătorilor Bisericii.

Clement a mers până acolo încât a susţinut că oricine nu s-ar supune acestor autorităţi numite de divinitate i s-ar împotrivi însuşi lui Dumnezeu Însuşi şi ar trebui să fie pedepsit cu moartea. (nota 50)

Cu mult înainte ca încercarea bisericii de a obţine controlul asupra spiritualităţii să îşi facă efectele devastatoare, rădăcinile tiraniei bisericii deveniseră deja evidente în ideologia primilor creştini ortodocşi.

Credinţa lor într-o supremaţie unică mărginea calea prin care putea fi înţeles Dumnezeu şi a eliminat orice reprezentare a unei supremaţii împărtăşite. A încurajat o structură autoritară, bazată pe frică, şi care a împărţit oamenii în superiori şi inferiori, a reprimat dezvoltarea lor personală, şi le-a pretins supunere totală.

Deşi creştinii ortodocşi erau doar una din multele secte ale creştinismului, în câteva secole ei au ajuns să distrugă diversitatea de credinţe şi idei din creştinismul timpuriu.

Credinţele creştinilor ortodocşi au devenit sinonime cu însuşi creştinismul.

Note pentru primul capitol – RĂDĂCINILE TIRANIEI

1. Ecclesiastes 12:13.

2. Psalms 128.

3. Luke 12:5.

4. Tertullianus against Marcion, Book I, Ch. XXVII. Ante-Nicene Christian

Library (Edinburgh: T&T Clark)

5. Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent (New York: Random House, 1988) 92.

6. Tertullianus against Marcion, Book I, Ch. XXVI.

7. Elaine Pagels, The Gnostic Gospels (New York: Random House, 1979) 28.

8. Ibid., 35.

9. Ignatius, Magnesians VI and Trallians III. Ante-Nicene Christian Library (Edinburgh: T&T Clark)

10. “Tripartite Tractate” I,5 79.21-32 from The Nag Hammadi Library, James M.

Robinson, Director (New York: Harper & Row, 1977) 69.

11. Pagels, The Gnostic Gospels, 50.

12. The Secret Teachings of Jesus, translated by Marvin W. Meyer (New York:

Random House, 1984) 56.

13. The Excerpta Ex Theodoto of Clement of Alexandria, translated by Robert

Pierce Casey (London: Christophers, 1934) 59.

14. Irenaeus Against Heresies, 4.33.3.

15. Ignatius, Magnesians VI and Trallians III.

16. Pagels, The Gnostic Gospels, 42-43.

17. Ibid., 42.

18. Pagels, Adam, Eve and the Serpent, 113-114.

19. I Corinthians 11:8-9.

20. Riane Eisler, The Chalice and the Blade (San Francisco: Harper & Row,

1987) 131-132.

21. I Timothy 2:11-13.

22. Riane Eisler, The Chalice and the Blade, 132-133.

23. The Essene Gospel of Peace, edited and translated by Edmond Bordeaux

Szekely (San Diego: Academy of Creative Living, 1971) 7.

24. “On the Origin of the World” II. 116.2-8 from The Nag Hammadi Library, 172.

25. Tertullian, “On Prescription Against Heretics” Chapter XLI, Ante-Nicene

Fathers; Translations of the Writings of the Fathers down to A.A. 325, Vol.

III (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1951) 263.

26. Tertullian, “On the Flesh of Christ” Chapter V, Ibid., 525.

27. Pagels, The Gnostic Gospels, 10 and Hans von Campenhausen Ecclesiastical

Authority and Spiritual Power: In the Church of the First Three Centuries,

Translated by J.A. Baker (Stanford University Press, 1969) 18-24.

28. Irenaeus Against Heresies, 4.26.2. Volume I (Buffalo: The Christian

Literature Publishing Co., 1885)

29. Pagels, The Gnostic Gospels, 11.

30. Ibid., 11.

31. Mark 16:9, John 20:11-17.

32. John 20:17.

33. Pagels, The Gnostic Gospels, 3-17.

34. Irenaeus Against Heresies, 2.27.1-2.

35. Ibid., 2.27.2.

36. Tertullian, “On Prescription Against Heretics” Chapter VII, 246.

37. Ibid., Chapter XIII, 249.

38. Ibid., Chapter XXXVII, 261.

39. Pagels, The Gnostic Gospels, xix-xx.

40. Hippolytus Philosophumena 6.9, Volume II, Translated by F. Legge (London:

Society For Promoting Christian Knowledge, 1921) 5.

41. “Authoritative Teaching” VI, 3 34.32-35.2 from The Nag Hammadi Library, 283.

42. Pagels, The Gnostic Gospels, 126.

43. “The Gospel of Truth” 29.2-6 from The Nag Hammadi Library, 43.

44. “The Gospel of Truth” 17.10-15 from The Nag Hammadi Library, 40.

45. Matthew 7:7 and Luke 17:21.

46. Pagels, The Gnostic Gospels, 25.

47. Ibid., xxiii.

48. Irenaeus Against Heresies, 3.4.1.

49. Ignatius, Ephesians V

50. Pagels, The Gnostic Gospels, 34.”

Posted in FAŢA ÎNTUNECATĂ A ISTORIEI CREŞTINISMULUI | Leave a comment